Revista ROST - Un monument „corect politic” și o întrebare

Monumentul “Aripi”, dedicat memoriei luptătorilor din rezistenţa anticomunistă din România şi Basarabia, din perioada 1945 – 1989, a fost, în sfârșit, inaugurat, după foarte mulţi ani de la inițierea proiectului, după iarăși mulți ani de la câştigarea execuţiei lucrării de către scultorul Mihai Buculei, fiu de deţinut politic, şi după ce data ceremoniei oficiale a fost amânată de câteva ori.

Din păcate, deşi s-a dorit a fi un moment solemn, de proclamare a unei „victorii simbolice” asupra comunismului, inaugurarea monumentului „Aripi” nu a depăşit nivelul mediocru al unei sindrofii de partid şi de stat, cu tot cortegiul penibil de discursuri şi „scene oficioase”, la care s-a adăugat, ca o confirmare a penibilului, un aşa-zis „moment religios” cu nuanţe ecumeniste şi fără vreo finalitate duhovnicească folositoare.

Zvonurile, încă neconfirmate, că din structura monumentului ar fi fost eliminate diferite componente care ar fi lezat „corectitudinea politică” (o placă de marmură cu versuri despre suferinţa din temniţa comunistă, scrise de poetul Radu Gyr, câteva plăci făcute din marmura fostei statui a lui Lenin, cu liste de nume ale mărturisitorilor asasinaţi în gulagul comunist etc), aduc şi mai multă negură asupra acestei iniţiative a cărei finalitate s-ar fi vrut a fi aducerea la lumină și recunoașterea publică a jertfei luptătorilor anti-comuniști din România

Într-un ton oficial, dar cu o oarecare consistență emoțională, Președintele Republicii a rostit un discurs al cărui conținut nu s-a regăsit însă în modul de organizare a ceremoniei – festivistă, oficioasă și lipsită de substanța spirituală a credinței creștine în numele căreia s-au sacrificat cei mai mulți dintre luptătorii anti-comuniști din gulagul comunismului românesc. Mai grav, discursul Președintelui Republicii este în conflict cu realitățile societății românești contemporane, o societate în care îți este interzis, prin lege, să aduci elogii publice unora dintre luptătorii anti-comuniști și mărturisitorii în închisorile comuniste, pe motiv că aceștia au avut o apartenență directă sau indirectă la Mișcarea Legionară.

Spune domnul Klaus Iohannis în discursul său:

„În cei 45 de ani de dictatură comunistă, nouă, românilor, ni s-a spus decenii întregi o poveste mincinoasă despre istoria națiunii noastre. Ni s-a spus că nu a existat rezistență și că românii au dorit și au susținut regimul comunist. Astăzi, știm fără urmă de îndoială că regimul comunist a fost instaurat prin crimă și teroare, prin forța armelor, de o armată străină de ocupație, potrivnică voinței națiunii.

Împotriva comunismului s-au ridicat însă sute de mii de oameni, cunoscuți astăzi sau nu, care și-au riscat viața și libertatea pentru ca democrația și demnitatea poporului român să nu fie înfrânte. Lor le este dedicat monumentul „Aripi”. În calitate de Președinte al României, îmi exprim profunda recunoștință pentru sacrificiul și curajul luptătorilor din rezistența anticomunistă, a militanților partidelor democratice anihilate de comuniști, a oponenților și disidenților. Sunteți eroii pe care România îi va onora mereu!”

Documentele păstrate în arhivele Securităţii, ale Direcţiei Penitenciare din Ministerul de Interne comunist, ale PMR şi PCR indică faptul că, cel puţin statistic, o foarte mare parte din luptătorii anti-comunişti, cu precădere partizanii care au format grupuri armate anti-comuniste în munţi, erau foşti legionari. Totodată, o bună parte din elita intelectuală asasinată în gulagul comunismului românesc era formată din profesori universitari, demnitari de stat, jurişti, medici, preoţi, studenţi etc. cu apartenenţă la Mişcarea legionară.

În acest context, determinat de adevărul istoric şi de coliziunea acestui adevăr istoric cu aşa-zisa „lege antilegionară” şi cu activitatea, de cele mai multe ori potrivnică acestui adevăr istoric, pe care o desfăşoară cu mare zel Institutul „Elie Wiesel”,apare întrebarea: monumentul „Aripi” este dedicat şi luptătorilor anti-comunişti legionari?

Dacă răspunsul este DA, atunci ne aşteptăm şi chiar invităm pe reprezentanţii Institutului „Elie Wiesel” să ceară fie demolarea monumentului, fie anexarea unei plăci de marmură, lângă monument, unde să se precizeze clar faptul că... (articol integral - ROST -)

ROSTonline.ro - Despre platforma naţională civică (şi politică) propusă de Marian Munteanu

O anumită efervescenţă în mediile naţional-creştine a generat vestea că Marian Munteanu – personalitatea centrală a luptei anticomuniste a studenţimii româneşti, în anii ’90, şi lider al Pieţii Universităţii din Bucureşti, prima şi din păcate, până acum, singura „zonă liberă de neocomunism” din România – doreşte să înfiinţeze o platformă civico-politică naţională, creştină şi, din câte am înţeles, monarhistă.

Într-o României în care sentimentul naţional, respectul pentru istoria Naţiunii Române şi loialitatea faţă de Statul Român sunt doar cuvinte frumoase, fără asumarea lor concretă de către elite şi popor, iar în curând vor fi dispărute până şi din manualele şcolare de istorie, iniţiativa lui Marian Munteanu poate să provoace două tipuri de atitudini: de puternică adversitate și de entuziasm reținut.

Pe de o parte, scepticii şi dezamăgiţii care nu mai cred în ideea de politică naţională românească, „bonjuriştii” globalizării, activiştii „corectitudinii politice” şi adepţii sincretismului politico-cultural promovat de Uniunea Europeană, vor considera apariţia unei mişcări civico-politice de sorginte naţional-creştină şi monarhistă fie ca expresia idealismului unor naivi care nu înţeleg cum merg lucrurile, fie ca un pericol pentru democraţie, pentru integrarea noastră europeană etc.

Într-o ţară în care sunt îngăduite aberaţii juridice grave [precum legea antilegionarăsau existenţa unor institute generos finanţate din banii publici, care îşi permit să acţioneze ca poliţie a gândirii şi ca forţe care politizează istoria], într-un stat controlat de grupări politico-mafiote de o rapacitate bolnavă, cu o corupție generalizată în toate componentele sale, într-o națiune al cărei spirit de supravieţuire naţională și biologică este redus la cota de avarie, într-un astfel de context, se vor ridica indivizi, dar și forțe organizate care vor încerca să compromită orice inițiativă național-creștină și monarhistă veritabilă.

Ideea în sine, de a fi loial dimensiunii naţionale a existenţei, a fost compromisă puternic în acești ani de falsă democraţie, fie că ne gândim la excesele extremiste ale unui Vadim Tudor, fie că privim la totalul eşec moral al partidelor corupte care și-au asumat în denumire particula de național.  Astfel că în români și, mai ales, în sufletele tinerilor noștri, spiritul național și, de ce nu, cel naționalist, trebuie răsădit și cultivat, cu fermitate, cu perseverență și prin asumarea riscurilor inerente pe care le presupune plivirea buruienilor antinaționale care infestează statul, societatea, școala și familia românească.

A fi național și creștin este tot mai dificil în România. Dacă mărturisești interesul național și demonstrezi, în agora românească, adevărul că există forțe politice și economice care pun în pericol interesul națiunii noastre, foarte curând vei fi acuzat că... (articol integral - ROST -)

BLOGURILE ADEVĂRUL: Gânduri peste timp dăruite de părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, de filosoful Mircea Vulcănescu şi de poetul Radu Gyr

"Relaţia ta cu Dumnezeu, dacă ai simţit că ţi-a răspuns Dumnezeu, este o legătură specială, care nu poate fi explicată. Oricât aş încerca să definesc credinţa, rugăciunea, mila lui Dumnezeu, n-aş putea folosi decât cuvinte umane, raţionale, care n-au nimic de-a face cu supra-raţionalitatea lui Dumnezeu. Dumnezeu e în afara lumii, Dumnezeu este numai în dragoste." (Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa)

***

NO COMMENT: 

"Magazinul online „Legende Vii” (http://legendevii.ro) a anunţat că suspendă de la vânzare tricourile cu portretele a trei personalităţi: Mircea Vulcănescu, Radu Gyr şi Părintele Gheorghe Calciu. De asemenea, la somaţia Institutului „Elie Wiesel”, se va renunţa la sloganul „ne vom întoarce într-o zi” – titlul unei poezii scrisă de Radu Gyr. pe pagina magazinului online a apărut următorul anunţ: „Datorită faptului că Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului Elie Wiesel ne-a acuzat că promovăm în public cultul persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, conform art. 5 din Legea 217/2015, deşi nu există oficial o acuzaţie clară în acest sens referitoare la aceste personalităţi, ne vedem nevoiţi ca, până la reglementarea legală a acestor chestiuni, să retragem de la vânzarea online următoarele produse ce reprezentau interpretarea artistică: Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Mircea Vulcănescu şi Radu Gyr. Totodată, textul folosit ca motto «ne vom întoarce într-o zi», considerat instigator de către autorităţile locale, va fi înlocuit.” (sursa: http://www.activenews.ro/stiri-politic/Institutul-Elie-Wiesel-loveste-din-nou-Un-magazin-online-isi-va-retrage-produsele-dedicate-lui-Gheorghe-Calciu-Mircea-Vulcanescu-si-Radu-Gyr.-Versul-Ne-vom-intoarce-intr-o-zi-considerat-instigator-130420)

***

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa: „FĂRĂ ACEASTĂ SUFERINŢĂ NU AM NIMIC!”

Viaţa mea aici, în România, a fost plină de evenimente şi mai bune, şi mai rele. Nu acuz pe nimeni, nu blamez absolut pe nimeni, pentru că toate acestea au fost trimise de Dumnezeu pentru a mă lucra sufleteşte. M-a întrebat cineva dacă suferinţele din închisoare m-au ajutat cu ceva. Şi am răspuns: nu că m-au ajutat cu ceva, dar eu sunt produsul acestei suferinţe. Dacă fac ceva, dacă sunt ceva, dacă vedeţi în mine pe cineva, să ştiţi că este datorită suferinţei. Fără această suferinţă nu am nimic! Poate că din toate întrebările grele pentru persoana umană, suferinţa este cea mai inexplicabilă. De ce suferinţa este necesară? Eu am trăit o experienţă a suferinţei şi m-am îmbogăţit sufleteşte şi cred că suferinţa era necesară pentru mine. Dar este foarte greu să accepţi lucrul acesta.

Când eram în închisoare, ne întrebam unii pe alţii, toţi fraţii din închisoare: de ce suferinţă, de ce noi? Din toate milioanele de români, de ce ne-au ales pe noi ca să suferim? Care este sensul? Şi Dumnezeu nu ne descoperă nimic din intenţiile Lui. Strigam în fiecare zi către Dumnezeu ca să ne dea mai puţină suferinţă şi El parcă ne încărca mai mult cu suferinţă. Şi după ce am ieşit din închisoare am purtat în mine acest semn al durerii care parcă îmi marcase toată viaţa mea. După a doua închisoare am plecat în Occident, am călătorit prin toate ţările din Europa, America şi am vorbit despre ce s-a întâmplat în România. Intenţia mea a fost aceasta: nu pot să tac atâta vreme cât în România există suferinţă, există injustiţie, comunism, distrugerea bisericilor şi distrugerea personalităţii umane. (articol integral - BLOGURILE ADEVĂRUL -)

***

''An elephant in a china-shop'' – subiectivismul păgubitor al domnului Radu Ioanid

Henry Ford decorat cu Marea Cruce a Ordinului Suprem al Vulturului German,
 de diplomaţi nazişti. 1938

Cui foloseşte ca mişcarea antisemită să renască în România? Există interese financiare care pot fi satisfăcute de incidente şi/sau atitudini antisemite în societatea românească post-decembristă? Cine vrea, cu tot dinadinsul, să ridice la rang de adevăr minciuna că românii sunt antisemiţi notorii, într-o Românie în care comunitatea evreiască abia mai numără câteva mii de indivizi?

Sunt întrebări pe care mi le-a provocat textul publicat de domnul Radu Ioanid – text de care, ipocrit, dumnealui se dezice în calitatea de reprezentant al Muzeului Memorial al Holocaustului din SUA, probabil ca o supra-măsură de prevedere pentru protejarea beneficiilor personale pe care le obţine ca director în instituţia respectivă, deşi tocmai această calitate oficială oferă atât greutate afirmaţiilor sale, cât şi, la modul practic, acces la informaţiile din arhive pe care le foloseşte, din păcate, trunchiat, inchizitorial şi politizat.

Observ impulsivitatea (să nu zic, nervozitatea) demersului domnului Radu Ioanid – o impulsivitate bizară la un om care are sânge pe jumătate de evreu şi despre care se poate presupune că deţine măcar jumătate din înţelepciunea unui membru al acestui popor mult încercat de Istorie. O impulsivitate abia mascată de eleganţa relativă a felului în care domnul Radu Ioanid se adresează maestrului Andrei Pleşu şi totodată, demascată de faptul că domnul Ioanid a ales să-şi facă debutul, ca autor, pe "Blogurile Adevărul" tocmai cu un text, asemănător cu o lecţie de istorie în "cheie" marxistă şi materialist-dialectică, prin care îşi apără tovarăşul de idei, pe domnul Florian Alexandru, fost tânăr şi promiţător teoretician marxist în anii 70, astăzi, prin ironia Istoriei, directorul Institutului "Elie Wiesel" din România.

De fapt, această solidaritate este explicabilă. Istoria de familie şi de carieră a celor două personaje – Radu Ioanid şi Florian Alexandru – este mult asemănătoare: unul sau ambii părinţi au slujit dictatura comunistă, în forma ei hidoasă, a anilor 50-60 din secolul trecut, de la înălţimea unor funcţii importante şi bine plătite; Ioanid şi Alexandru au fost crescuţi, probabil, în mentalitatea proletcultistă, deopotrivă ipocrită (acasă, liber la gură, în public, susţinător loial al regimului) şi în confortul de care beneficiau beizadelele membrilor de elită ai regimului comunist, în timpurile în care cei mai mulţi dintre românii de rând erau supuşi terorii şi înfometării de către Securitate şi Partid; părinţii lor au suferit oarecum marginalizarea, în doze diferite, după ce s-au confruntat cu naţionalism-comunismul lui Ceauşescu, fără a fi lipsiţi, totuşi, de relaţiile necesare în sistem pentru a-şi promova şi proteja odraslele; cei doi au fost recuperaţi, după Decembrie 1989, de grupuri de influenţă mai mult sau mai puţin ştiute, şi în ciuda originii lor comuniste şi a faptului că ei – cazul lui Florian Alexandru, acuzat de mass-media că a fost un tânăr şi promiţător teoretician debutant în cele ale marxismului ateist şi ale ceauşismului, autor al volumului de educaţie marxistă, ateistă şi ceauşistă "Cunoaşterea ştiinţifică şi apusul zeilor" – şi/sau familiile lor au slujit o dictatură criminală, au fost promovaţi în funcţii publice importante.

Din funcţiile publice pe care le ocupă, Radu Ioanid şi Florian Alexandru dau semne tot mai vizibile că slujesc, nu adevărul istoric al Holocaustului - această crimă de netăgăduit comisă de nazişti împotriva evreilor - ci mai curând interesele meschine ale celor care vor, în ciuda oricăror evidenţe, să promoveze minciuna că românii încă sunt nişte antisemiţi notorii care trebuie reeducaţi cu severitate la şcoala "corectitudinii politice". Aceasta în contextul în care, probabil, aceleaşi grupuri de interese depun eforturi pentru a întârzia, împiedica orice iniţiativă de condamnare penală a comunismului, a persoanelor şi memorie celor care au slujit acest regim criminal... (articol integral BLOGURILE ADEVĂRUL)

BLOGURILE ADEVĂRUL: Glorie eternă trupelor Securităţii comuniste - aberaţii culese de pe site-ul Inspectoratului de Jandarmi Judeţean Bacău

"Timp de peste un deceniu şi cu deosebire în perioada anilor 1949-1958 trupele de securitate au acţionat alături de organele de securitate şi miliţie, adesea în condiţii deosebit de grele şi cu pierderi de vieţi omeneşti împotriva unor grupări teroriste care semănau neîncredere şi nesiguranţă în noua putere, atacau sedii ale unor instituţii publice, jefuiau, schingiuiau şi asasinau oameni nevinovaţi..."

Site-ul oficial al Inspectoratului de Jandarmi Judeţean Bacău oferă celor interesaţi, la rubrica ISTORIC, oportunitatea de a efectua o "călătorie în timp", în vremurile în care trupele Securităţii comuniste erau glorificate şi aclamate ca fiind unităţile de elită ale luptei pentru apărarea "noii orânduiri".

Să citim, să ne minunăm şi să ne crucim văzând cum pe pagina oficială a unei instituţii a Statului Român este glorificată criminala Securitate comunistă, în vreme ce "minionii" corectitudinii politice se isterizează şi te ameninţă cu Legea 217/2015 dacă citezi din scrierile naţionale ale elitei intelectualităţii interbelice pe care Securitatea a asasinat-o în Gulagul comunismului românesc:

"Conform Ordinului M.A.I. nr. 0036620 din 15.04.1952, Brigada 2 Securitate BACĂU s-a desfiinţat. în acelaşi an, s-a înfiinţat Regimentul 6 securitate Tecuci, în organica căruia a intrat şi Batalionul 3 securitate TG.OCNA, mutat din garnizoana Iaşi. La data de 1 august 1951, Trupele de securitate aveau o structură care le permitea să-şi îndeplinească atribuţiunile, sarcinile şi ordinele M.A.I.

Timp de peste un deceniu şi cu deosebire în perioada anilor 1949-1958 trupele de securitate au acţionat alături de organele de securitate şi miliţie, adesea în condiţii deosebit de grele şi cu pierderi de vieţi omeneşti împotriva unor grupări teroriste care semănau neîncredere şi nesiguranţă în noua putere, atacau sedii ale unor instituţii publice, jefuiau, schingiuiau şi asasinau oameni nevinovaţi, sechestrau persoane de la care apoi prin violenţă, căutau să obţină informaţii despre activitatea organelor de stat şi despre mişcarea trupelor în zonă.

În anul 1954, Batalionul 3 Securitate Tg.Ocna a participat la acţiuni de căutare şi capturare a grupării autointitulată "Rezistenţa Naţională", din munţii Făgăraş condusă de teroristul Gavrilă Ogoreanu, care în ziua de 20.08.1954, au împuşcat mortal un soldat dintr-o unitate de securitate din Bucureşti. În acţiunea de scotocirea terenului împădurit, de pe versantul nordic al Munţilor Făgăraş, la data de 21.08.1954, Batalionul securitate TG.OCNA,a luat contact cu gruparea respectivă, reuşind să-l captureze rănit, în urma unor schimburi de focuri, pe teroristul "Ilioiu", care era cercetaşul grupării.

În prima jumătate a anului 1955, Batalionul 33 Securitate Tg.Ocna, a participat la acţiunile desfăşurate de R.6 Sec., pentru descoperirea şi capturarea grupului terorist înarmat, format din 4 indivizi, condus de teroristul "Vasile Motrescu" ce acţiona în munţii Obcina Mare, judeţul Rșpădăuţi, care în dimineaţa de 18 ianuarie 1955, a împuşcat mortal trei ostaşi ai trupelor de securitate. La începutul anului 1956, Batalionul 3 Securitate Tg.Ocna s-a desfiinţat. Marea majoritate a efectivelor, au fost distribuite altor unităţi de securitate din ţară." (sursa:http://www.jandarmeriabacau.ro/istoric4.html accesat 4 februarie 2016)

***

Din dorinţa de a-l lumina la minte pe responsabilul cu relaţiile publice al Inspectoratului de Jandarmi Judeţean Bacău şi suspicionând că îndemânarea lui de a utiliza google.ro este precară, îi ofer câteva date despre "teroristul" Ion Gavrilă Ogoranu:

"Ion Gavrilă Ogoranu s-a născut în anul 1923 într-o familie românească cu şase copii, în Ţara Făgăraşului. A învăţat la liceul “Radu Negru” din Făgăraş, unde a fãcut parte din Frăţia de Cruce “Negoiul”. A urmat timp de patru ani cursurile a două facultăţi: Facultatea de Agronomie din Cluj şi Academia de Înalte Studii Economice Braşov. A făcut armata la 12 Vânători de Munte (pentru un timp participând la frontul de apus) şi la Şcoala Militară de ofiţeri Câmpulung Muscel.

S-a angajat ca luptător anticomunist şi în facultate, la Cluj şi la Braşov. S-a încadrat cu întreaga viaţă deplin şi pentru totdeauna în Rezistenţa armată anticomunistă, conducând şapte ani Grupul Carpatin Făgărăşan. În această calitate a desfăşurat un parteneriat militar cu NATO anticomunist în anii 1951-1954. Pentru lupta sa a fost condamnat de instanţele comuniste în contumacie la zeci de ani închisoare şi, la urmă, de două ori la moarte. Timp de 29 de ani, organele securităţii nu au putut să-l captureze. Prins în 1976, a fost salvat de la execuţie la intervenţia directă a preşedintelui american, Nixon.

După 1989 s-a implicat participativ în viaţa socială şi politică, a devenit preşedinte al... (articol integral - BLOGURILE ADEVĂRUL -)

BLOGURILE ADEVĂRUL: Pomelnic cu numele pruncilor, copiilor, adolescenţilor şi tinerilor asasinaţi în timpul loviturii de stat din Decembrie 1989

"Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul: "Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt". (Evanghelia după Matei, Cap. II, 17-18)

Prunci şi copii cu vârsta până la 7 ani

ANDRONIC Vladimir, născut în 23 noiembrie 1989, asasinat la Bucureşti, vârsta de o lună, prunc. 

LUNGU Cristina, născută în 14 martie 1987, asasinată la Timişoara, în 17 Decembrie 1989, vârsta de 2 ani, copil. 

ANGHEL Cătălina, născută în 25 august 1986, asasinată la Bucureşti (împreună cu mama sa), în Decembrie 1989, vârsta de 3 ani, copil. 

CHIRCĂ Paul-Alin, asasinat la Sibiu, în Decembrie 1989, vârsta de 3 ani, copil. 

ROŞCA Corina, asasinată la Braşov, în Decembrie 1989, vârsta de 6 ani, copil. 

TUDOR Samir, asasinat la Constanţa, în Decembrie 1989, vârsta de 6 ani, copil. 

AFLOAREI Milord-Cristina,  asasinată la Timişoara, la 18 decembrie 1989, vârsta de 7 ani, copil. 

Copii cu vârsta între 9 ani şi 14 ani

NEGRUŢIU Laura-Andreia, născută în 8 august 1980, asasinată la Timişoara, în 23 Decembrie 1989, vârsta de 9 ani, copil. 

ATANASIE Adriana, născută în 22 iunie 1979, din Reşiţa, elevă, asasinată la 21 decembrie1989, vârsta de 10 ani, copil. 

BUDAŞCA Cosmin-Crişan, născut pe 23 februarie 1978, elev, asasinat la Timişoara, în 17 decembrie 1989, vârsta de 11 ani, adolescent. 

NEGRU Adrian-Florin, elev, asasinat la Braşov, în Decembrie 1989, vârsta de 12 ani, adolescent. 

BOZAR Petrişor, născut în 26 iunie 1976, elev, asasinat la Timişoara, în seara zilei de 16 Decembrie 1989, vârsta de 13 ani, adolescent. 

BOŢOC Luminiţa, născută în 16 aprilie 1976, elevă, asasinată la Timişoara, în 17 Decembrie 1989, vârsta de 13 ani, adolescentă.

BURCIOAICA Octavian, născut în 06 martie 1976, elev, asasinat la Bucureşti, în Decembrie 1989, vârsta de 13 ani, adolescent. 

CHIRIŢĂ-VĂSÂI Adriana, elevă, asasinată la Bucureşti, în Decembrie 1989, în vârstă de 13 ani, adolescentă. 

DON Cosmin, născut în 14 aprilie 1976, elev, din Constanţa, asasinat în 25 Decembrie 1989, vârsta de 13 ani, adolescent. 

NICULESCU Marian, născut în 19 februarie 1976, elev, asasinat la Bucureşti, în 23 Decembrie 1989, vârsta de 13 ani, adolescent. 

MINCA Şteafn-Silviu, născut în 20 ianuarie 1975, elev, asasinat la Bucureşti, în 23 decembrie 1989, vârsta de 14 ani, adolescent. 

TAKO Gabriela născută în 13 iunie 1975, elevă, asasinată la Timişoara - rănită grav în 17 Decembrie 1989, a decedat în spital, în 19 Decembrie 1989,  vârsta de 14 ani, adolescentă. 

Adolescenţi cu vârsta între 15 ani şi 18 ani

BODO Marius, născut în 15 august 1974, elev, asasinat în Decembrie 1989, la Bucureşti, vârsta 15 ani, adolescent. 

ATOMEI George-Eduard, născut în 31 ianuarie 1973, elev la Braşov, asasinat în Decembrie 1989, vârsta de 16 ani, adolescent. (articol integral - BLOGURILE ADEVĂRUL -)

ALEGE TV - Dezbatere despre Legea "anti-legionară"

Joi, 13 august 2015, am fost invitat de colegul meu din presa craioveană, jurnalistul Bogdan Groşereanu, să particip la o ediţie a emisiunii Audienţă Generală, pe subiectul Legii "anti-legionare", alături de profesorul universitar şi istoricul Sorin Liviu Damean, de la Universitatea din Craiova. Vă ofer, spre vizionare, înregistrarea emisiunii:

Despre Legea "anti-legionară": chestiunea evreiască în România începutului de sec. XX şi în România începutului de sec. XXI - o necesară comparaţie (III)

Ziua Păcălelilor. Pe 1 aprilie, comunitatea evreiască din Buhuşi i-au încredinţat Dl. Iorga biroul Hakham din acea localitate. (caricatură din publicaţia Furnica, anul 1910, de Ion Theodorescu-Sion)

Legea "anti-legionară", promulgată de Preşedintele României, readuce în agora românească teme deosebit de sensibile şi deopotrivă deranjante pentru unele grupuri de interese. Între aceste teme, trei sunt foarte importante, anume chestiunea evreiască, problema canonizării Sfinţilor Închisorilor comuniste şi condamnarea penală a comunismului.

Vă propun să încercăm să medităm pe rând asupra acestor chestiuni, practicând un necesar echilibru între raţiune şi simţire, aşa cum ne impune conţinutul lor extrem de complex şi nu în ultimul rând, pentru unii, controversat. Menţionez faptul că înţelegerea corectă a demersului meu jurnalistic necesită şi lecturarea primelor două episoade ale acestei mini-serii, ceea ce vă invit să faceţi: -episodul 1-  /  -episodul 2-

Despre chestiunea evreiască în România începutului de sec. XX şi în România începutului de sec. XXI - o necesară comparaţie

Comunitatea evreiască aflată în teritoriile Statului Român, în prima jumătate a sec. XX, a cunoscut atât fericirea generată de prosperitatea economică şi dezvoltarea culturală a evreimii româneşti, cât şi durerea începutului prigoanei, care a culminat cu crimele sângeroase comise în vremea Holocaustului.

Relaţia dintre români şi evrei nu a fost niciodată nici simplă şi nici tihnită. Convieţuirea dintre evrei şi români, la începutul modernităţii româneşti, şi-a aflat conţinutul într-un creuzet în care generozitatea şi îngăduinţa românilor faţă de străini şi loialitatea evreilor faţă de ţara adoptivă România, s-au întrepătruns atât cu mânia provocată în sufletul românilor de puterea economică tot mai mare a evreilor - dobândită, în viziunea corifeilor anti-semitismului românesc, prin mijloace oculte, dubioase, prin jefuirea averii naţionale etc. - cât şi cu dorinţa puternic manifestată a unei părţi a elitei evreieşti de a controla cât mai multe domenii ale societăţii româneşti, în numele prosperităţii etniei, dar şi uneori al unui sionism internaţionalist, eşuat într-un final, în experimentul socialismului bolşevic, şi apoi transformat, la nivel european, de Hitler şi imitatorii săi din dictaturile fasciste europene, în pretext pentru justificarea şi comiterea Holocaustului, asasinarea în masă a evreilor din Europa. 

Teritoriile locuite de români nu au avut o prezenţă evreiască numeroasă, deşi evreul era un personaj cunoscut, deopotrivă acceptat, admirat şi invidiat, în oraşele şi satele româneşti de la începutul sec. XX. Recensământul din 1899 înregistra un număr de 269.015 de evrei în Regat, evreii reprezentând un procent de 4,6% din numărul total de locuitori. La Recensământul din 1912, se înregistra un număr de 239.957 evrei (3,3% din populaţie), cu o scădere a numărului de evrei cu aproximativ 30.000 de persoane, pentru ca la recensământul oficial din 1930 să fie înregistraţi 756.222 de evrei în teritoriile româneşti. (articol integral - BLOGURILE ADEVĂRUL -)

Despre promulgata Lege "anti-legionară" - recurs împotriva uitării şi necinstei sufleteşti (II)

Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob ş.c.l., promulgată de Preşedintele României, departe de a clarifica umbrele istoriei, poate provoca noi drame şi inutile tensiuni interetnice.

 

În prima parte a analizei noastre, v-am prezentat câteva aspecte ale Expunerii de Motive la legea în discuţie, redactată de parlamentarii liberali deputatul Gerea Andrei Dominic, ex-deputatul Scutaru Adrian George şi senatorul Antonescu George Crin Laurenţiu, Credem că am oferit suficiente argumente pentru a demonstra că această Expunere de motive este superficială, precară din perspectivă juridică şi că promovează o viziune politizată asupra unor evenimente istorice pe care specialiştii în domeniu încă le studiază, fără să obţină deocamdată nişte concluzii finale care să ofere o imagine corectă şi completă a acestora.

Legea în discuţie a fost promulgată miercuri, 22 iulie 2015, de Preşedintele Republicii. Probabil că legea va fi atacată la Curtea Constituţională, datorită numeroaselor erori anti-constituţionale pe care le prezintă, atât în formă, cât şi în fond. Continuăm analiza noastră şi vă prezentăm câteva opinii despre Punctul de vedere al Guvernului României la legea în discuţie, remis către Senat în februarie 2014.

În legătură cu această lege, la momentul când se afla încă în dezbatere, Guvernul României a formulat, în conformitate cu art.111, alin (1) din Constituţie, un Punct de vedere caracterizat, în general, prin echilibru şi judecată raţională.

O primă observaţie de bun simţ făcută de Guvern - şi al cărei conţinut pare a fi o subtilă trimitere spre lectura cursului de Drept penal, anul I de studii universitare - este aceea cu privire la modificarea titlului în sensul includerii sintagmei combaterea infracţiunilor. Juriştii Guvernului atenţionează că "potrivit normelor de tehnică legislativă, titlurile (de legi n.n.) trebuie să cuprindă referiri la fenomenele pe care actele normative doresc să le combată şi nu la combaterea infracţiunilor în general. (...) Prin urmare, fie se precizează în titlu care anume fenomen se doreşte a se combate, fie, dacă acesta este prea complex pentru a putea fi cuprins sintetic în titlu, se poate renunţa la completarea titlului, nefiind necesară, pentru atingerea scopurilor actului normativ, şi cuprindearea expresă a fenomenului dorit a se combate în chiar titlul actului normativ."

Interesantă este însă reacţia Guvernului cu privire la argumentele autorilor legii în discuţie în favoarea"introducerii în conţinutul infracţiunilor cuprinse de acest act normativ, a ipotezelor privind Mişcarea Legionară, precum şi a definiţiei Holocaustului pe teritoriul României". Juriştii Guvernului consideră că"se impune consolidarea argumentelor pentru care se formulează propunerile din iniţiativa legislativă".În legătură cu Mişcarea Legionară, în Punctul de vedere al Guvernului României se face precizarea că"activităţile de origine legionară (alături de sorginte comunistă, fascistă, rasistă, antisemită, revizionistă sau separatistă) fac obiectul prevederilor art. 3 din Legea nr.51-1991 privind Securitatea Naţională, însă includerea lor în sfera ameninţărilor la adresa securităţii naţionale nu determină calificarea, per se, a acestor fapte ca fiind infracţiuni. Dacă s-ar adopta acest raţionament ar trebui, pentru identitate de raţiune, să fie incriminate şi acţiunile de origine comunistă, meniţionate şi acestea în enumerarea de la art. 3 din Legea nr.51/1991".

Este imposibil să nu observăm că autorii liberali ai legii în discuţie au omis - extrem de bizar pentru o ţară care încă suferă efectele deceniilor de dictatură comunistă - să pomenească organizaţiile şi simbolurile comuniste. Bizară omisiune, în condiţiile în care dictatura comunistă a guvernat sângeros şi criminal, vreme de 42 de ani, Naţiunea Română - evident că pentru o perioadă de timp cu mult mai îndelungată decât dictatura legionară şi cu efecte sociale, economice şi politice cel puţin identic, dacă nu chiar mai grave!

Juriştii Guvernului României adresează o critică şi în legătură cu invocarea, în Expunerea de Motive la legea în discuţie, a unei decizii emisă de Secţia I-a Civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - care statutează specificul legionarismului ca parte din familia mişcărilor fasciste - atenţionând că această decizie nu are caracter juridic de reglementare.

În legătură cu introducerea unei definiţii a Holocaustului pe teritoriul României, Guvernul subliniază faptul că aceasta "are drept consecinţă, în plan juridic, limitarea noţiunii, faţă de conţinutul Holocaustului, reflectat deja în lit. d) a art.2 din Ordonanţă." Totodată, juriştii Guvernului atenţionau că în definiţia respectivă (aşa cum era formulată la acel moment n.n.) se făcea referire doar la perspecuţia sistematică şi anihilarea evreilor, populaţia rromă fiind omisă. O astfel de omisiune - mai ales că Istoria oferă statistici care demonstrează că ţiganii români au fost victime ale Holocaustului comis de autorităţile româneşti într-un număr cel puţin egal, dacă nu chiar superior cu cel al evreilor - întăreşte suspiciunea că autorii legii în discuţiei au scris textul de lege pe genunchi şidupă dictare, cu o grabă şi superficialitate care jignesc până şi memoria victimelor Holocaustului.

Reacţia Guvernului - deşi de o prudenţă impusă de zgomotul de fond al isteriei anti-legionare provocată fără sens, la acel moment, de câteva grupuri de interese, acompaniate de vocile unor aşa-zişiintelectuali progresişti - a fost o dovadă de normalitate şi luciditate. Din nefericire pentru agora românească, autorii legii nu au urmat însă calea echilibrului, deşi unele dintre recomandările făcute de Guvern s-au regăsit în varianta pentru promulgare a legii în discuţie.

* * *

Vă propun să părăsim, deocamdată, sfera interpretărilor juridice şi să medităm la câteva consecinţe practice pe care le poate avea această lege.

Înainte de orice, faptul că legea în discuţie omite să înscrie comunismul în rândul formelor de extremism politic - paradoxal şi jignitor pentru memoria victimelor comunismului - oferă acţiunilor şi organizaţiilor de sorginte comunistă (cu toate ingredientele acestora - cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu sau a ideologilor bolşevici, precum Lenin şi Stalin, promovarea ideologiei staliniste, a dictaturii proletariatului, a desfiinţării proprietăţii private etc.) şansa de a se manifesta liber, fără teama că vor fi sancţionate penal. Condamnarea Comunismului operată în Parlamentul României de Preşedintele Traian Băsescu îşi pierde şi bruma de utilitate socială pe care părea că o are la momentul adoptării. (articol integral BLOGURILE ADEVĂRUL)

Decembrie 1989, după 25 de ani: Episodul 1 – Activistul PCR

Era în noiembrie 1989. În calitatea mea de prim-secretar al Comitetului Judeţean „X” al PCR, participam la lucrările Congresului al XIV-lea al Partidului. Ceauşescu ne-a chinuit aproape şase ore cu citirea Raportului Politic. Am reuşit să nu adorm, m-a ţinut treaz teama de securiştii care umpluseră sala, răspândiţi printre noi să ne supravegheze şi să ne dea semnalul pentru aplauze şi urale.

De fapt, simţeam un amestec de frică şi de timidă bucurie. Ascultându-l pe Ceauşescu, ştiam că sfârşitul regimului este aproape. Evident, urma să-mi pierd privilegiile de la Partid: maşină de la partid, alimente fără cartelă, de toate felurile şi în cantităţi îndestulătoare, băuturi fine şi ţigări de la protocol şi shop, vacanţe în locaţiile ONT gestionate de Partid etc. Cel mai mult mă durea că voi pierde puterea. În acele vremuri, cu funcţia mea era suficient să dau un telefon – oricui, oriunde şi pentru orice în judeţ – şi să obţin rezolvare la felurite probleme: o angajare pentru o rudă, o aprobare pentru televizor color, o repartiţie de apartament peste rând, un porc tranşat în taină la Gospodăria de Partid, pentru masa tovărăşească de Revelion etc. 

Toate aceste privilegii se vor risipi. Îmi era teamă şi un fel de scârbă să ajung un anonim. Totuşi, mai ştiam că voi fi bogat, chiar dacă regimul urma să dispară, erau mai mult decât suficiente resursele adunate de mine şi de familia mea. Eu aveam salariu mare, plus că mai câştigam bine din mica bişniţă pe care o făceam împreună cu un frate al meu, inginer la Porţile de Fier şi „negustor” de produse sârbeşti, nu mai pomenesc de „micile” atenţii primite de la subalterni şi de la cei pe care îi ajutam cu diferite aprobări şi intervenţii – băuturi scumpe, parfumuri străine, ba chiar şi (mai ales!) valută forte. Soţia mea era medic ginecolog, nevestele, fiicele şi amantele protipendadei Partidului şi Securităţii din judeţ erau clientele ei neoficiale şi statornice, atunci când doreau să scape de o sarcină nedorită prin avort, activitate ilegală, dar ocrotită de comandantul Securităţii judeţene, amicul nostru. 

Aveam mii de dolari şi mii de mărci vest-germane, precum şi bijuterii de aur în greutate de aproape două kilograme în seiful din pivniţa vilei – secret de familie, ştiu doar de mine şi de soţie, seif cumpărat de la urmaşul unui fost boier care îşi lichidase bruma de avere pentru a procura banii necesari plecării din ţară, regăsindu-se printre puţinii beneficiari ai aprobării migraţiei spre Occident în temeiul clauzei privind „reîntregirea familiei”. Conţinutul acestui seif reprezenta o parte din garanţia că vom supravieţui şi că ne vom păstra un nivel de trai ridicat după prăbuşirea lui Ceauşescu. 

Folosisem o infimă parte din această avere ca să-mi aranjez copiii, absolvenţi de facultate prin anii 80. Băiatul era bine, angajat la Banca Naţională, că absolvise ISE. Fata, doctoriţă ca maică-sa, tot ginecolog, la spitalul regional, în rezidenţiat. Salarii bune, cu bani depuşi de mine la CEC pentru ei, să-şi cumpere apartamente şi maşină, când vor avea nevoie. Aşteptam doar să se căsătorească şi să-şi facă şi ei un rost, familie, copii. Aveam cu ce să-i ajut. 

Însă cea mai importantă avere a mea era formată din relaţii. Aveam relaţii extinse în toată ţara şi mai ales, în străinătate, din vremea când lucrasem pentru CAER, ca expert al delegaţiei României. Speram, adică, eram aproape convins că într-un regim capitalist – pentru noi, înalţii activişti PCR, cât şi pentru colegii noştri, securiştii, era aproape evident, atunci, în iarna lui 1989, că noul regim va fi unul de tip capitalist, în contextul prăbuşirii aproape totale a socialismului în URSS şi în statele din Europa de Est – aceste relaţii aveau să mă ajute să prosper. 

Astfel de gânduri îmi treceau prin minte, ascultând neatent discursul lui Ceauşescu. Nu ştiam că va urma o revoltă populară înecată în sânge, nu ştiam că prăbuşirea va fi deopotrivă grotească şi sângeroasă. Circulau zvonuri multe, tensiunea era tot mai mare în rândul oamenilor, dar noi, activiştii şi securiştii, eram obligaţi să ne jucăm rolul până la capăt. (articol integral -ADEVĂRUL-)

Repetata răstignire a Sfinţilor Închisorilor Comuniste – Martirul Mărturisitor Mircea Vulcănescu: „Să nu ne răzbunaţi!”

Citeam, acum câteva zile, pe blogul fratelui meu în Hristos, jurnalistul şi scriitorul Claudiu Târziu (http://c-tarziu.blogspot.ro), că ar exista o somaţie către Primăria Sectorului 2 Bucureşti să se îndepărteze din spaţiul public (Piaţa Sf. Ştefan) bustul lui Mircea Vulcănescu, pe motiv că acesta ar fi fost criminal de război!

O ştire (un zvon, o manipulare?) pe de o parte, bizară pentru nişte vremuri în care singura soluţie de renaştere a Naţiunii Române este asumarea valorilor europene numai şi numai prin armonizarea lor cu valorile spirituale tradiţionale româneşti. Or acestea au fost sintetizate, definite şi promovate în forma lor deplină de marea intelectualitate culturală, universitară şi bisericească românească a perioadei interbelice din secolul trecut. Pe de altă parte, ştirea se înscrie în „normalitatea” României noastre aflată sub controlul total al foştilor securişti, activişti PCR şi lucrători în comerţul exterior al RSR.

Cum să le vorbeşti unor draci despre Sfinţi, fără ca dracii să nu înceapă să urle, să ţipe ori să protesteze „politically correct”? Interesul extrem de scăzut al multora dintre instituţiile publice de cultură şi istorie subvenţionate de Statul Român de a dezvolta proiecte culturale şi de cercetare istorică prin care să se aducă lumina adevărului asupra unor remuri tulburi şi deopotrivă prolifice din istoria spiritualităţii româneşti, anume perioada interbelică a secolului XX, permite apariţia de poziţionări exagerate şi chiar aberante care declanşează o nedreaptă rejudecare şi condamnare publică a unora dintre membri intelectualităţii româneşti interbelice asasinaţi în închisorile şi lagărele de exterminare ale Gulagului românesc. 

Se rejudecă şi se condamnă public marile personalităţi culturale şi spirituale ale României interbelice a secolului XX, prin interpretări grav afectate de aberaţia numită „politically correct”, într-o Românie condusă de foştii membri ai eşaloanelor 2 şi 3 ale Securităţii şi Partidului Comunist Român, adică tocmai de acei indivizi care ar merita cu prisosinţă să fie judecaţi penal şi închişi în temniţă pentru distrugerea, jaful şi pervertirea la care au supus, vreme de peste 50 de ani, Naţiunea Română şi Statul Român. (articol integral AICI)

Monarhia Constituţională vs Republică: 6 martie 1945, ziua în care fantoma comunismului a îngenuncheat naţiunea română

La 6 martie 2014, se împlinesc 69 de ani de la instaurarea primului guvern comunist în România. Tot în acest an se împlinesc 25 de ani – un sfert de secol! – de la căderea regimului comunisto-stalinist al lui Nicolae Ceauşescu. Se poate spune că am scăpat cu adevărat de fantoma comunismului?

Renaşterea spirituală, politică şi economică a naţiunii române solicită şi o permanentă rememorare a marilor drame şi trădări comise asupra noastră de-a lungul istoriei. Un astfel de moment dramatic al trădării a fost 6 martie 1945, ziua în care marile democraţii occidentale au acceptat ca Regatul României să fie jertfit pe altarul păgân al comunismului stalinist.

Înainte de toate trebuie spus că naţiunile Europei de Est nu au fost trădate la Conferinţa de la Yalta. La momentul desfăşurării acestei conferinţe, în februarie 1945, aceste ţări fuseseră deja trădate de Churchill în cadrul întâlnirii pe care o avusese cu Stalin, în octombrie 1944, la Conferinţa de la Moscova. „Documentul obraznic”, scris de Churchill pe o bucată de hârtie sau un şerveţel, pe colţul mesei, cuprindea procentele în care urmau să se împartă sferele de influenţă între URSS şi Marea Britanie asupra unor state din Europa de Est şi Balcani.

Tâlhăreasca împărţeală a fost următoarea: 

România: URSS - 90% influenţă, Marea Britanie - 10%; Grecia: URSS - 10% influenţă, Marea Britanie - 90%; Ungaria şi Iugoslavia: 50% - 50%; Bulgaria: URSS - 75% influenţă, Marea Britanie - 25%. 

Churchill a dat hârtia lui Stalin, care a bifat, aprobând procentele şi... (articol integral AICI)

Băsescu cu securiștii, Ponta cu penalii! Tu cu cine votezi?

Memoria jertfei celor doi eroi - pilotul Adrian Iovan și ofițerul-student Aurelia Ion - a fost iarăși batjocorită de politrucii care conduc țara spre dezastru.

Previzibilul rezultat al ședinței CSAT - cu un Băsescu apărându-și securistul împotriva tuturor evidențelor și un Ponta bălmăjind timorat și neconvingător dintr-un raport incomplet și inutil - se înscrie în lista zecilor de mii de fapte inumane, antinaționale și antistatale postdecembriste comise de o clasă politică trădătoare ai cărei membri își au originea în mlaștina împuțită a eșaloanelor 2 și 3 ale PCR și Securității.

Accidentul aviatic din Munții Apuseni a produs cunoscuta reacție în lanț a incompetenței și cinismului, cum se întâmplă în România de fiecare dată când are loc vreo catastrofă ori calamitate. Rezultatul este însă unul paradoxal, neașteptat: prin moartea lor, Adrian Iovan și Aurelia Ion au contribuit la finalizarea procesului de cernere, de reorganizare și de redefinire a găștilor de politruci. Acum este clar pentru toată lumea: lupta politică din România se duce între securiști și activiști, reprezentați arhetipal de Traian Băsescu și Victor Ponta. Hidra roșie de la începutul anilor 90 a suferit mutații scârboase, extrem de periculoase pentru noi și a dobândit chipul acestor două aberații politice - ”neosecuriștii” și ”neoactiviștii”, două animale apocaliptice care se vor înfrunta pe viață și pe moarte pentru victoria asupra cadavrului în descompunere al națiunii, în luptele electorale care încep din primăvară.

De fapt, nici nu știm ce poate fi mai grav: (articol integral AICI)

Victimele terorii comuniste - fragmente din dicționarul luptătorului craiovean anticomunist Cicerone Ionițoiu

Cicerone Ionițoiu, marele mărturisitor împotriva comunismului s-a născut la Craiova, în ziua de 8 mai 1924 şi a plecat la Dumnezeu, în ziua de 26 ianuarie 2014, la Paris. Fost deținut politic, condamnat de două ori la pedeapsa cu închisoarea pentru că deținuse funcții de conducere în organizația de tineret a Partidului Național Țărănesc, Cicerone Ionițoiu a executat 10 ani de detenție în închisori și lagăre de exterminare din Gulagul românesc. Eliberat din închisoare, în 1979, la intervenția președitelui Franței, pleacă în exil, în această țară, devenind unul dintre cei mai importanți militanți anticomuniști din diasporă.

După Decembrie 1989, Cicerone Ionițoiu începe o intensă activitate de cercetare științifică și istorică, în scopul demascării crimelor comise de regimul comunist și de Securitate. A susținut până la moarte ideea organizării unui proces penal îndreptat împotriva membrilor fostei elite comuniste, a ofițerilor de Securitate, torționarilor și turnătorilor. Documentele realizate de Cicerone Ionițoiu despre crimele comise de regimul comunist  sutele de victime ale Securității pot fi consultate pe site-ul http://www.procesulcomunismului.com/

Locuitorii Craiovei și ai Olteniei trebuie să fie mândri că Cicerone Ionițoiu s-a născut pe aceste meleaguri, iar elita culturală și spirituală a Cetății Băniei are datoria de a împlini legământul marelui luptător anticomunist – exorcizarea societății românești de fosta elită comunistă, organizarea unui proces penal al comunismului și excluderea din toate sferele Statului Român a foștilor activiști PCR, ofițeri de Securitate, turnători și agenți de influență. (articol integral AICI)

Procesul Comunismului: Luptătorul anticomunist Cicerone Ioniţoiu s-a născut în Ceruri

Cicerone Ioniţoiu s-a născut la Craiova, în ziua de 8 mai 1924 şi a plecat la Dumnezeu, născându-se în Ceruri, în ziua de 26 ianuarie 2014, la Paris. A fost scriitor, deţinut politic în temniţele comuniste din Gulagul românesc şi va rămâne în memoria Neamului Românesc ca unul dintre marii mărturisitori ai credinţei în Dumnezeu care au pătimit în închisorile comuniste. A fost condamnat de două ori la pedeapsa cu închisoarea - în 1950 şi în 1962 - pentru faptul că a fost membru în conducerea organizaţiei de tineret a Partidului Naţional Ţărănesc. După 10 ani de chinuri în închisori şi lagăre de exterminare, la intervenţia preşedintelui Franţei, în 1979 a fost eliberat şi a părăsit ţara, mergând în exil, în Franţa.

După 1989, Cicerone Ioniţoiu a realizat o enciclopedie cu numele martirilor care au murit în închisorile comuniste din România - lucrarea poate fi consultată pe site-ulhttp://www.procesulcomunismului.com/  

Într-un document intitulat ”GENOCIDUL DIN ROMÂNIA - REPERE IN PROCESUL COMUNISMULUI”, Cicerone Ioniţoiu mărturiseşte despre principalul instrument de crimă şi teroare utilizat de comunişti împotriva Naţiunii Române, adică despre Securitate, ai cărei foşti slujitori, ex-ofiţeri, ex-turnători şi ex-agenţi de influenţă pot fi aflaţi astăzi în elitele Ţării - în politică, în mediul de afaceri, în cultură şi spiritualitate:

„Securitatea a fost creată prin Decretul nr.221/30 Aug.1948 sub denumirea de Direcţia Generala a Securităţii Poporului sub conducerea lui Gheorghe Pintilie (Pantelei Bodnarenko), având ca directori adjuncţi pe Alexandru Nicolschi (Boris Grunberg, evreu basara­bean rusofon) şi Vladimir Mazuru (ucrainean din Bucovina de Nord). (articol integral AICI)

După 24 de ani - Sângele copiilor ucişi în Decembrie 1989 şi tihna călăilor

”Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul: ”Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt”. (Sfânta Evanghelie după Matei II, 16 - 18)

În urmă cu 24 de ani, marile bulevarde ale principalelor oraşe româneşti erau spălate cu sângele Martirilor lui Decembrie 1989. Armata Română, Securitatea şi ”teroriştii” au deschis focul împotriva poporului răsculat. Români trădători şi-au ucis fraţii, slujind nu pe Ceauşescu, ci pe conspiratorii care pregătiseră sângeroasa lovitură de stat care le-a asigurat preluarea puterii politice. Membrii eşaloanele 2 şi 3 ale PCR şi Securităţii au reuşit, în Decembrie 1989, o performanţă rar întâlnită în istorie: şi-au trădat stăpânul, pe Ceauşescu, asasinându-l după un simulacru de proces, şi-au trădat poporul, pe care cu cinism l-au folosit ca masă de manevră pentru succesul loviturii de stat şi înainte de orice, L-au trădat pe Dumnezeu, omorând sute de oameni nevinovaţi din rândul propriului popor şi ascunzând, poate pentru multe decenii ori pentru totdeauna, identitatea asasinilor.

România anului de graţie 2013 şi-a uitat Martirii, dar se lasă siluită şi batjocorită de ex-activiştii PCR şi de ex-securiştii dictaturii Ceauşescu. Certurile între Palatul Victoria şi Palatul Cotroceni, care fac deliciul presei de partid şi de scandal - ba pe accize, ba pe Codul Penal, ba pe credite preferenţiale de un milion de euro - urmate de tot atâtea împăcări, pot fi înţelese şi ca manifestări exterioare ale unui conflict subteran între diferitele grupuri mafiote din fostul PCR şi fosta Securitate. Aceasta dacă privim la mizerabila viaţă politică românească aşa-zis ”democratică”, prin lentilele unor ochelari imaginari de pe care nu s-a şters încă pulberea fină a sângelui nevinovat care a fost vărsat în Decembrie 1989. 

Deşi mare îmi este greaţa pe care mi-o provoacă personaje ca Ponta, Antonescu, Băsescu sau Udrea, alături de toată ceata slugilor şi complicilor cu care s-au înhăitat la acest viol generalizat comis de 24 de ani asupra Naţiunii şi Statului, totuşi nu doresc să ne rătăcim în mizeria lor. Vă propun să călătorim împreună în trecut, în Decembrie 1989, moment istoric plin de taine demonice bine păzite de cei care sunt mentorii şi maeştrii nevăzuţi ai elitelor politice şi economice ale României actuale. 

În negura lui Decembrie 1989 vom redescoperi pruncii, copiii şi tinerii ucişi de asasinii care, jertfind sângele nevinovat, şi-au cumpărat pentru ei şi neamurile lor, tihna şi muntele de bogăţii de la înălţimea cărora ne sfidează de 24 de ani. (articol integral AICI)

Cum rămâne cu respectarea Drepturilor Omului în Republica Populară Chineză?

Au sau nu miros banii chinezilor?

România aplică politica Uniunii Europene de atragere şi favorizare a investiţiilor pe care China doreşte să le facă în Europa. Ne bucurăm la banii chinezilor, vorba aia, ”banii nu au miros”.

Totuşi, banii veniţi din Republica Populară Chineză au un miros urât. Mirosul unui sistem politic nedemocratic, opresiv, controlat de o elită politico-financiară ale cărei instrumente principale prin care îşi păstrează status quo-ul sunt Partidul Comunist Chinez, Armata de Eliberare a Poporului şi experimentul economic al ”zonelor economice speciale”, unde capitalismul este lăsat să se dezvolte, sub monitorizarea atentă şi în beneficiul acestei elite, ţelul economic final al nomenclaturiştilor comunişti chinezi fiind construirea ”economiei socialiste de piaţă”, până în 2020. Adică, o aberaţie ideologică, indiferent că o cântărim din perspectiva marxismului clasic sau a neo-liberalismului.

Dezvoltarea economiei Chinei fascinează (ca statistică, marea majoritate a chinezilor nu beneficiază de boom-ul economic!), iar ofensiva comercială şi de investiţii lansată de la Beijing are proporţii pe care omenirea nu le-a mai cunoscut. În acest context, când banii comuniştilor chinezi încep să curgă, inundând ”seceta” crizei capitalismului occidental, liderii politici europeni ”uită” de nedreptăţile, crimele şi abuzurile pe care le comite guvernul comunist al R.P. Chineză. Banii, cum spuneam, nu au miros... pentru unii.

 

Drepturile Omului sunt permanent încălcate în China comunistă

Situaţia democraţiei şi respectării Drepturilor Omului în China este deplorabilă şi nu poate fi scuzată prin creşterea economică a Chinei ultimului deceniu, stare de prosperitate de care se bucură doar o elită minoritară, alături de slujitorii ei, în vreme ce majoritatea chinezilor se află în semi-sărăcie şi cu viaţa sever controlată de Partidul Comunist. 

Conform Raportului ”Amnesty International - USA” pentru anul 2013, în China au loc numeroase şi grave abuzuri împotriva cetăţenilor chinezi. Cităm un fragment: ”Poliţia a lipsit de libertate, în mod arbitrar, sute de mii de oameni prin plasarea lor în detenţie administrativă, inclusiv taberele RTL (Re-education through labor - ”reeducare prin muncă” n.n.), fără a recurge la procese juridice în instanţe independente. Autorităţile au administrat sute de locaţii de detenţie, inclusiv "închisori negre", unde tortura, uneori urmată de moartea victimei, a fost una dintre metodele de "corecţie" sau de intimidare a deţinuţilor. (...) Autorităţile au alocat un buget de peste 701 miliarde de yuani (aproximativ 112 miliarde de USD) pentru a menţine securitatea publică, o creştere de peste 30 de miliarde USD, faţă de anul 2011. Guvernele provinciilor au cerut autorităţilor de nivel inferior să "consolideze comunitatea de muncitori" în perioada premergătoare procesului de tranziţie la nivelul central de conducere a Partidului Comunist Chinez. Această ”consolidare” a inclus colectarea de informaţii de la monitorii comunitari (turnătorii locali n.n.), avertizarea frecventă a disidenţilor şi a familiilor lor şi încarcerarea persoanelor care au adus critici la adresa guvernului ori plasarea lor sub arest la domiciliu. Condamnările la pedeapsa cu moartea au continuat să fie impuse după procese inechitabile. În China au fost condamnate şi executate mai multe persoane decât în restul lumii la un loc.”(articol integral AICI)