O anumită efervescenţă în mediile naţional-creştine a generat vestea că Marian Munteanu – personalitatea centrală a luptei anticomuniste a studenţimii româneşti, în anii ’90, şi lider al Pieţii Universităţii din Bucureşti, prima şi din păcate, până acum, singura „zonă liberă de neocomunism” din România – doreşte să înfiinţeze o platformă civico-politică naţională, creştină şi, din câte am înţeles, monarhistă.
Într-o României în care sentimentul naţional, respectul pentru istoria Naţiunii Române şi loialitatea faţă de Statul Român sunt doar cuvinte frumoase, fără asumarea lor concretă de către elite şi popor, iar în curând vor fi dispărute până şi din manualele şcolare de istorie, iniţiativa lui Marian Munteanu poate să provoace două tipuri de atitudini: de puternică adversitate și de entuziasm reținut.
Pe de o parte, scepticii şi dezamăgiţii care nu mai cred în ideea de politică naţională românească, „bonjuriştii” globalizării, activiştii „corectitudinii politice” şi adepţii sincretismului politico-cultural promovat de Uniunea Europeană, vor considera apariţia unei mişcări civico-politice de sorginte naţional-creştină şi monarhistă fie ca expresia idealismului unor naivi care nu înţeleg cum merg lucrurile, fie ca un pericol pentru democraţie, pentru integrarea noastră europeană etc.
Într-o ţară în care sunt îngăduite aberaţii juridice grave [precum legea antilegionarăsau existenţa unor institute generos finanţate din banii publici, care îşi permit să acţioneze ca poliţie a gândirii şi ca forţe care politizează istoria], într-un stat controlat de grupări politico-mafiote de o rapacitate bolnavă, cu o corupție generalizată în toate componentele sale, într-o națiune al cărei spirit de supravieţuire naţională și biologică este redus la cota de avarie, într-un astfel de context, se vor ridica indivizi, dar și forțe organizate care vor încerca să compromită orice inițiativă național-creștină și monarhistă veritabilă.
Ideea în sine, de a fi loial dimensiunii naţionale a existenţei, a fost compromisă puternic în acești ani de falsă democraţie, fie că ne gândim la excesele extremiste ale unui Vadim Tudor, fie că privim la totalul eşec moral al partidelor corupte care și-au asumat în denumire particula de național. Astfel că în români și, mai ales, în sufletele tinerilor noștri, spiritul național și, de ce nu, cel naționalist, trebuie răsădit și cultivat, cu fermitate, cu perseverență și prin asumarea riscurilor inerente pe care le presupune plivirea buruienilor antinaționale care infestează statul, societatea, școala și familia românească.
A fi național și creștin este tot mai dificil în România. Dacă mărturisești interesul național și demonstrezi, în agora românească, adevărul că există forțe politice și economice care pun în pericol interesul națiunii noastre, foarte curând vei fi acuzat că... (articol integral - ROST -)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu