BLOGURILE ADEVĂRUL: Gânduri peste timp dăruite de părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, de filosoful Mircea Vulcănescu şi de poetul Radu Gyr

"Relaţia ta cu Dumnezeu, dacă ai simţit că ţi-a răspuns Dumnezeu, este o legătură specială, care nu poate fi explicată. Oricât aş încerca să definesc credinţa, rugăciunea, mila lui Dumnezeu, n-aş putea folosi decât cuvinte umane, raţionale, care n-au nimic de-a face cu supra-raţionalitatea lui Dumnezeu. Dumnezeu e în afara lumii, Dumnezeu este numai în dragoste." (Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa)

***

NO COMMENT: 

"Magazinul online „Legende Vii” (http://legendevii.ro) a anunţat că suspendă de la vânzare tricourile cu portretele a trei personalităţi: Mircea Vulcănescu, Radu Gyr şi Părintele Gheorghe Calciu. De asemenea, la somaţia Institutului „Elie Wiesel”, se va renunţa la sloganul „ne vom întoarce într-o zi” – titlul unei poezii scrisă de Radu Gyr. pe pagina magazinului online a apărut următorul anunţ: „Datorită faptului că Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului Elie Wiesel ne-a acuzat că promovăm în public cultul persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, conform art. 5 din Legea 217/2015, deşi nu există oficial o acuzaţie clară în acest sens referitoare la aceste personalităţi, ne vedem nevoiţi ca, până la reglementarea legală a acestor chestiuni, să retragem de la vânzarea online următoarele produse ce reprezentau interpretarea artistică: Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Mircea Vulcănescu şi Radu Gyr. Totodată, textul folosit ca motto «ne vom întoarce într-o zi», considerat instigator de către autorităţile locale, va fi înlocuit.” (sursa: http://www.activenews.ro/stiri-politic/Institutul-Elie-Wiesel-loveste-din-nou-Un-magazin-online-isi-va-retrage-produsele-dedicate-lui-Gheorghe-Calciu-Mircea-Vulcanescu-si-Radu-Gyr.-Versul-Ne-vom-intoarce-intr-o-zi-considerat-instigator-130420)

***

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa: „FĂRĂ ACEASTĂ SUFERINŢĂ NU AM NIMIC!”

Viaţa mea aici, în România, a fost plină de evenimente şi mai bune, şi mai rele. Nu acuz pe nimeni, nu blamez absolut pe nimeni, pentru că toate acestea au fost trimise de Dumnezeu pentru a mă lucra sufleteşte. M-a întrebat cineva dacă suferinţele din închisoare m-au ajutat cu ceva. Şi am răspuns: nu că m-au ajutat cu ceva, dar eu sunt produsul acestei suferinţe. Dacă fac ceva, dacă sunt ceva, dacă vedeţi în mine pe cineva, să ştiţi că este datorită suferinţei. Fără această suferinţă nu am nimic! Poate că din toate întrebările grele pentru persoana umană, suferinţa este cea mai inexplicabilă. De ce suferinţa este necesară? Eu am trăit o experienţă a suferinţei şi m-am îmbogăţit sufleteşte şi cred că suferinţa era necesară pentru mine. Dar este foarte greu să accepţi lucrul acesta.

Când eram în închisoare, ne întrebam unii pe alţii, toţi fraţii din închisoare: de ce suferinţă, de ce noi? Din toate milioanele de români, de ce ne-au ales pe noi ca să suferim? Care este sensul? Şi Dumnezeu nu ne descoperă nimic din intenţiile Lui. Strigam în fiecare zi către Dumnezeu ca să ne dea mai puţină suferinţă şi El parcă ne încărca mai mult cu suferinţă. Şi după ce am ieşit din închisoare am purtat în mine acest semn al durerii care parcă îmi marcase toată viaţa mea. După a doua închisoare am plecat în Occident, am călătorit prin toate ţările din Europa, America şi am vorbit despre ce s-a întâmplat în România. Intenţia mea a fost aceasta: nu pot să tac atâta vreme cât în România există suferinţă, există injustiţie, comunism, distrugerea bisericilor şi distrugerea personalităţii umane. (articol integral - BLOGURILE ADEVĂRUL -)

***

BLOGURILE ADEVĂRUL: Condamnarea torţionarului comunist Vişinescu: un pas mic pentru Justiţie, un pas şi mai mic pentru România postdecembristă. Remember - Raportul "Tismăneanu"

„Fototeca online a comunismului românesc” (cota 41/1951):
Gheorghe Gheorghiu–Dej rostindu-şi expunerea la tribuna adunării solemne
pentru aniversarea a 30 de ani de la întemeierea P.C.R.
(sala Expoziţiei din Parcul de cultură şi odihnă). (8.05.1951).

Nu mă bucură condamnarea tovarăşului Vişinescu, pentru simplul motiv că nu este de prea mare folos: nici pentru Justiţie, că nu ne dovedeşte prin asta că începe, cu adevărat, ofensiva penală anticomunistă, nici pentru societatea românească, pentru că nu scăpăm de fantomele comuniste care încă bântuie şi nici pentru torţionar, deşi merită pe deplin puşcăria, pentru că nu cred că se va căi acolo.

Condamnarea lui Vişinescu vine prea târziu şi deopotrivă, prea devreme.

Prea târziu, pentru că Vişinescu are o vârstă înaintată, a trăit zeci de ani în tihnă, cu o pensie plătită de statul român în cuantumul crimelor pe care le-a comis, s-a bucurat de o viaţă pe care el a refuzat-o celor pe care i-a schingiuit şi asasinat în puşcăria comunistă pe care a condus-o.

Prea târziu, pentru că această condamnare nu are asupra cui să fie multiplicată, ca precedent juridic. Probabil că cei mai mulţi torţionari comunişti ai României din anii 50-60 ai secolului trecut, sunt la acest moment oale şi ulcele. Dacă au supravieţuit câţiva, condamnarea lor în instanţă, dacă cumva se va face, ar fi identic de firavă, ca efecte.

Prea devreme, pentru că România nu are o lege anticomunistă care să completeze condamnarea oficială a comunismului făcută de Parlamentul României, prin Raportul Tismăneanu, o condamnare fără efecte penale sau mai bine zis, cu un singur efect penal - trimiterea în puşcărie a torţionarului comunist Vişinescu.

Prea devreme, pentru că România este încă infestată, în zona elitelor intelectuale, politice, religioase, economice de prezenţa fie a unor indivizi care s-au format în cadrul şi/sau în colaborare cu eşaloanele 2 şi 3 ale UTC, PCR şi Securităţii, fie a urmaşilor promovaţi în sistem de aceştia. O condamnare reală a comunismului - adică, o condamnare penală, dar şi civică, prin îndepărtarea din zona elitelor a tuturor celor compromişi de relaţiile directe, indirecte cu comunismul - este imposibilă, deocamdată, pentru că aceşti indivizi se vor opune mereu.

Comunismul în România - şi oriunde s-a manifestat - înseamnă nu numai comiterea unor asasinate, ci şi implementarea unui sistem diabolic de reeducare, de pervertire, de dezumanizare a unui întreg popor. Comunismul în România înseamnă mai mult decât sistemul de închisori şi lagăre de exterminare.

Acest sistem de eliminare fizică a opozanţilor anti-comunişti, împreună cu sistemul de teroare şi supraveghere al Securităţii, reprezintă scheletul sistemului comunist, însă "carnea" lui este dată de aparatul politic, de propagandă, de ideologizare a societăţii, de transformare economică, iar"creierul" a fost format de armata disciplinată, cinică şi pe alocuri, fanatică a teoreticienilor marxisto-stalinisto-ceauşişti, a nomenclaturii de partid a UTM/PMR/UTC/PCR, a activiştilor de partid, de la cel mai mic, dintr-o secţie de uzină sau CAP, până la cel mai mare, de la Judeţeana de Partid sau de la secţiile Partidului de pe lângă conducerea centrală de partid şi de stat a dictaturii comuniste.

În anii în care Vişinescu asasina elita intelectualităţii interbelice anticomuniste româneşti, la ordinul Partidului, alţi indivizi, identic de periculoşi şi de vinovaţi, ba chiar mai vinovaţi, se ocupau de distrugerea sufletului Naţiunii Române, printr-un efort nemaintâlnit în istoria noastră de "inginerie socială", pentru tranformarea rapidă a ceea ce fusese societatea românească a democraţiei interbelice incipiente, într-o societate uniformizată, comunizată, stalinizată a Republicii Populare şi mai târziu, Socialiste România.

Efortul comuniştilor de stalinizare şi comunizare a României anilor 50 ai secolului trecut s-a concentrat, înainte de toate, asupra educaţiei, prin măsurile concrete de introducere a „Socialismului ştiinţific” în universităţi şi de ideologizare, în ansamblu, a învăţământului românesc.

Dacă Vişinescu a fost un asasin într-o închisoare de exterminare, responsabilii cu învăţământul din nomenclatura centrală de Partid, ideologii, activiştii de Partid şi "profesorii" de "socialism ştiinţific" au fost asasinii din şcoli şi universităţi. Nişte asasini care nu au ucis trupurile elevilor şi studenţilor, ci poate mai grav, au ucis sufletele şi mintea acestora. (articol integral - BLOGURILE ADEVĂRUL -)

***

FOTO: „Fototeca online a comunismului românesc” (cota 41/1951): Gheorghe Gheorghiu –Dej rostindu-şi expunerea la tribuna adunării solemne pentru aniversarea a 30 de ani de la întemeierea P.C.R. (sala Expoziţiei din Parcul de cultură şi odihnă). (8.05.1951).

ALEGE TV - Dezbatere despre Legea "anti-legionară"

Joi, 13 august 2015, am fost invitat de colegul meu din presa craioveană, jurnalistul Bogdan Groşereanu, să particip la o ediţie a emisiunii Audienţă Generală, pe subiectul Legii "anti-legionare", alături de profesorul universitar şi istoricul Sorin Liviu Damean, de la Universitatea din Craiova. Vă ofer, spre vizionare, înregistrarea emisiunii:

Documentar TV - Sfinţii Închisorilor comuniste

Decembrie 1989, după 25 de ani: Episodul 1 – Activistul PCR

Era în noiembrie 1989. În calitatea mea de prim-secretar al Comitetului Judeţean „X” al PCR, participam la lucrările Congresului al XIV-lea al Partidului. Ceauşescu ne-a chinuit aproape şase ore cu citirea Raportului Politic. Am reuşit să nu adorm, m-a ţinut treaz teama de securiştii care umpluseră sala, răspândiţi printre noi să ne supravegheze şi să ne dea semnalul pentru aplauze şi urale.

De fapt, simţeam un amestec de frică şi de timidă bucurie. Ascultându-l pe Ceauşescu, ştiam că sfârşitul regimului este aproape. Evident, urma să-mi pierd privilegiile de la Partid: maşină de la partid, alimente fără cartelă, de toate felurile şi în cantităţi îndestulătoare, băuturi fine şi ţigări de la protocol şi shop, vacanţe în locaţiile ONT gestionate de Partid etc. Cel mai mult mă durea că voi pierde puterea. În acele vremuri, cu funcţia mea era suficient să dau un telefon – oricui, oriunde şi pentru orice în judeţ – şi să obţin rezolvare la felurite probleme: o angajare pentru o rudă, o aprobare pentru televizor color, o repartiţie de apartament peste rând, un porc tranşat în taină la Gospodăria de Partid, pentru masa tovărăşească de Revelion etc. 

Toate aceste privilegii se vor risipi. Îmi era teamă şi un fel de scârbă să ajung un anonim. Totuşi, mai ştiam că voi fi bogat, chiar dacă regimul urma să dispară, erau mai mult decât suficiente resursele adunate de mine şi de familia mea. Eu aveam salariu mare, plus că mai câştigam bine din mica bişniţă pe care o făceam împreună cu un frate al meu, inginer la Porţile de Fier şi „negustor” de produse sârbeşti, nu mai pomenesc de „micile” atenţii primite de la subalterni şi de la cei pe care îi ajutam cu diferite aprobări şi intervenţii – băuturi scumpe, parfumuri străine, ba chiar şi (mai ales!) valută forte. Soţia mea era medic ginecolog, nevestele, fiicele şi amantele protipendadei Partidului şi Securităţii din judeţ erau clientele ei neoficiale şi statornice, atunci când doreau să scape de o sarcină nedorită prin avort, activitate ilegală, dar ocrotită de comandantul Securităţii judeţene, amicul nostru. 

Aveam mii de dolari şi mii de mărci vest-germane, precum şi bijuterii de aur în greutate de aproape două kilograme în seiful din pivniţa vilei – secret de familie, ştiu doar de mine şi de soţie, seif cumpărat de la urmaşul unui fost boier care îşi lichidase bruma de avere pentru a procura banii necesari plecării din ţară, regăsindu-se printre puţinii beneficiari ai aprobării migraţiei spre Occident în temeiul clauzei privind „reîntregirea familiei”. Conţinutul acestui seif reprezenta o parte din garanţia că vom supravieţui şi că ne vom păstra un nivel de trai ridicat după prăbuşirea lui Ceauşescu. 

Folosisem o infimă parte din această avere ca să-mi aranjez copiii, absolvenţi de facultate prin anii 80. Băiatul era bine, angajat la Banca Naţională, că absolvise ISE. Fata, doctoriţă ca maică-sa, tot ginecolog, la spitalul regional, în rezidenţiat. Salarii bune, cu bani depuşi de mine la CEC pentru ei, să-şi cumpere apartamente şi maşină, când vor avea nevoie. Aşteptam doar să se căsătorească şi să-şi facă şi ei un rost, familie, copii. Aveam cu ce să-i ajut. 

Însă cea mai importantă avere a mea era formată din relaţii. Aveam relaţii extinse în toată ţara şi mai ales, în străinătate, din vremea când lucrasem pentru CAER, ca expert al delegaţiei României. Speram, adică, eram aproape convins că într-un regim capitalist – pentru noi, înalţii activişti PCR, cât şi pentru colegii noştri, securiştii, era aproape evident, atunci, în iarna lui 1989, că noul regim va fi unul de tip capitalist, în contextul prăbuşirii aproape totale a socialismului în URSS şi în statele din Europa de Est – aceste relaţii aveau să mă ajute să prosper. 

Astfel de gânduri îmi treceau prin minte, ascultând neatent discursul lui Ceauşescu. Nu ştiam că va urma o revoltă populară înecată în sânge, nu ştiam că prăbuşirea va fi deopotrivă grotească şi sângeroasă. Circulau zvonuri multe, tensiunea era tot mai mare în rândul oamenilor, dar noi, activiştii şi securiştii, eram obligaţi să ne jucăm rolul până la capăt. (articol integral -ADEVĂRUL-)

La moartea politrucului comunist Ştefan Andrei - gânduri în apărarea memoriei victimelor comunismului

Am privit cu uimire şi dezamăgire la nerozia manifestată de unele instituţii mass-media româneşti cu ocazia decesului fostului demnitar comunist Ştefan Andrei. Prezentat ca ”diplomat”, ”fost ministru de externe al României”, politrucul Ştefan Andrei, unul dintre cei mai loiali şi eficienţi slujitori ai regimului criminal Nicolae Ceauşescu, este răsplătit post-mortem cu onoruri pe care nu le merită.

Înţeleg solidaritatea unor nostalgici cu foştii exponenţi ai regimului comunist. Nu este o surpriză pentru mine că unul ca Adrian Năstase îl consideră pe politrucul decedat ca fiind un ”reper luminos al unei perioade întunecate, un diplomat veritabil şi un profund iubitor de ţară”. Nu este de mirare nici că un Dinu Săraru îl consideră pe fostul nomenclaturist comunist ca fiind ”personalitate covârşitoare prin credinţa şi ştiinţa pe care se întemeia actul sãu diplomatic, prin cultura rar întâlnitã, prin vocaţia strãlucitã a dialogului capabil sã lumineze etc”.

Însă şocant este că nu există reacţii din partea societăţii civile româneşti, martoră tăcută la adularea post-mortem a unui individ care şi-a pus întreaga capacitate intelectuală şi forţă creatoare în slujba unui regim criminal.

Mulţi ar spune ”să-l iertăm, e mort, ce mai contează acum discuţia”. Da, se poate spune şi aşa, în măsura în care acest individ s-a căit pentru complicitatea lui la crimele comunismului.

Însă această căinţă nu apare nicăieri. Dimpotrivă, politrucul Ştefan Andrei nu a ratat nicio ocazie de a se prezentă presei şi publicului ca un fel de reformist ”a la perestroika”, de ”comunist cu faţă umană”, de individ care dorea binele comun şi numai obtuzitatea Elenei Ceauşescu l-a oprit să îl facă.

Nimic mai neadevărat! Politrucul Ştefan Andrei a avut rolul de a... (articol integral -aici-)

Victimele terorii comuniste - fragmente din dicționarul luptătorului craiovean anticomunist Cicerone Ionițoiu

Cicerone Ionițoiu, marele mărturisitor împotriva comunismului s-a născut la Craiova, în ziua de 8 mai 1924 şi a plecat la Dumnezeu, în ziua de 26 ianuarie 2014, la Paris. Fost deținut politic, condamnat de două ori la pedeapsa cu închisoarea pentru că deținuse funcții de conducere în organizația de tineret a Partidului Național Țărănesc, Cicerone Ionițoiu a executat 10 ani de detenție în închisori și lagăre de exterminare din Gulagul românesc. Eliberat din închisoare, în 1979, la intervenția președitelui Franței, pleacă în exil, în această țară, devenind unul dintre cei mai importanți militanți anticomuniști din diasporă.

După Decembrie 1989, Cicerone Ionițoiu începe o intensă activitate de cercetare științifică și istorică, în scopul demascării crimelor comise de regimul comunist și de Securitate. A susținut până la moarte ideea organizării unui proces penal îndreptat împotriva membrilor fostei elite comuniste, a ofițerilor de Securitate, torționarilor și turnătorilor. Documentele realizate de Cicerone Ionițoiu despre crimele comise de regimul comunist  sutele de victime ale Securității pot fi consultate pe site-ul http://www.procesulcomunismului.com/

Locuitorii Craiovei și ai Olteniei trebuie să fie mândri că Cicerone Ionițoiu s-a născut pe aceste meleaguri, iar elita culturală și spirituală a Cetății Băniei are datoria de a împlini legământul marelui luptător anticomunist – exorcizarea societății românești de fosta elită comunistă, organizarea unui proces penal al comunismului și excluderea din toate sferele Statului Român a foștilor activiști PCR, ofițeri de Securitate, turnători și agenți de influență. (articol integral AICI)

Procesul Comunismului: Luptătorul anticomunist Cicerone Ioniţoiu s-a născut în Ceruri

Cicerone Ioniţoiu s-a născut la Craiova, în ziua de 8 mai 1924 şi a plecat la Dumnezeu, născându-se în Ceruri, în ziua de 26 ianuarie 2014, la Paris. A fost scriitor, deţinut politic în temniţele comuniste din Gulagul românesc şi va rămâne în memoria Neamului Românesc ca unul dintre marii mărturisitori ai credinţei în Dumnezeu care au pătimit în închisorile comuniste. A fost condamnat de două ori la pedeapsa cu închisoarea - în 1950 şi în 1962 - pentru faptul că a fost membru în conducerea organizaţiei de tineret a Partidului Naţional Ţărănesc. După 10 ani de chinuri în închisori şi lagăre de exterminare, la intervenţia preşedintelui Franţei, în 1979 a fost eliberat şi a părăsit ţara, mergând în exil, în Franţa.

După 1989, Cicerone Ioniţoiu a realizat o enciclopedie cu numele martirilor care au murit în închisorile comuniste din România - lucrarea poate fi consultată pe site-ulhttp://www.procesulcomunismului.com/  

Într-un document intitulat ”GENOCIDUL DIN ROMÂNIA - REPERE IN PROCESUL COMUNISMULUI”, Cicerone Ioniţoiu mărturiseşte despre principalul instrument de crimă şi teroare utilizat de comunişti împotriva Naţiunii Române, adică despre Securitate, ai cărei foşti slujitori, ex-ofiţeri, ex-turnători şi ex-agenţi de influenţă pot fi aflaţi astăzi în elitele Ţării - în politică, în mediul de afaceri, în cultură şi spiritualitate:

„Securitatea a fost creată prin Decretul nr.221/30 Aug.1948 sub denumirea de Direcţia Generala a Securităţii Poporului sub conducerea lui Gheorghe Pintilie (Pantelei Bodnarenko), având ca directori adjuncţi pe Alexandru Nicolschi (Boris Grunberg, evreu basara­bean rusofon) şi Vladimir Mazuru (ucrainean din Bucovina de Nord). (articol integral AICI)

CUM A FOST ŞI CUM POATE FI CONDUSĂ ROMÂNIA

Fratele meu întru Hristos, jurnalistul creștin-ortodox Claudiu Târziu, mi-a dăruit bucuria și onoarea de a mă reașeza printre jurnaliștii care scriu pentru ROST ONLINE. Vă ofer spre lectură recentul articol de analiză politică pe care l-am scris pentru această importantă și curajoasă publicație online a comunității jurnalistice creștin-ortodoxe din România.

Rememorări de istorie politică post-decembristă şi gânduri despre un catehism politic naţional-creştin

I. Partidele politice post-decembriste şi falsa democraţie: politica de clan şi trădarea României

Momentul Decembrie 1989 a reprezentat nu atât descătuşarea unor energii populare, izvorâte din dorinţa cvasi-generală de a termina definitiv cu mizeria şi teroarea instaurate de dictatura lui Ceauşescu, cât a fost prilejul (după unii martori şi analişti, un prilej pregătit în cheie conspirativă, de lovitură de stat) pentru eşaloanele II şi III din PCR şi Securitate de a prelua controlul asupra statului şi societăţii româneşti. Să rememorăm, fără pretenţia de a cuprinde întreg adevărul trist al acestor mai mult de două decenii de trădare naţională, principalele etape ale procesului post-decembrist de disoluţie a Naţiunii Române şi Statului Român.

La începutul anilor 90, în ceea ce putem numi ”Epoca de Aur a regimului Ion Iliescu” (”de aur” pentru el şi acoliţii acestuia, bineînţeles!), în marele marasm al minciunii şi manipulării iniţiat, controlat cu abilitate de foşti înalţi activişti PCR, ex-ofiţeri şi agenţi ai Securităţii (răspândiţi în toate structurile statului şi societăţii, în ministere, companii economice de stat, Armată, culte religioase etc.), regrupaţi oficial în Frontul Salvării Naţionale, s-a purtat o mare şi decisivă bătălie pe care, din nefericire pentru Naţiunea Română, a câştigat-o tabăra partizanilor aservirii interesului naţional (oricum, pervertit, putem spune chiar trădat de Ceauşescu) în beneficiul unor grupuri oculte de interese controlate în ţară de mafia politico-economică formată din cei mai sus amintiţi, iar din exterior, de mari puteri politice, economice şi militare cu insterese geostrategice în România.

Bătălia a fost purtată împotriva susţinătorilor renaşterii partidelor istorice şi revenirii Majestăţii Sale Regele Mihai I în fruntea ţării – studenţi, intelectuali, preoţi, foşti deţinuţi politici etc. Regele a fost umilit de aparatul de securitate al lui Ion Iliescu, a fost alungat pentru a doua oară din ţară, cu o duritate specifică doar dictaturilor sud-americane. Influenţa monarhiştilor a scăzut permanent, în isteria anti-monarhistă lansată de oficine de presă subvenţionate de FSN (”Vine Regele cu moşierii şi patronii să ne ia pământurile şi fabricile!”) şi în condiţiile în care, prin 91-94, dacă te declarai monarhist sau susţinător al vreunui partid istoric, riscai o bătaie proletară soră cu moartea de la muncitorii nespălaţi la trup, dar spălaţi la creier ai lui ”Noi muncim, noi nu gândim!”. Teritoriul de luptă cel mai important nu a fost Piaţa Universităţii (a cărei imagine apare în memorie atunci când ne gândim la mineriade şi la excesele anti-româneşti şi anti-democratice comise de regimul Iliescu), deşi este un loc cu putere de simbol pentru eforturile de instaurare a unei democraţii reale în ţară depuse de partidele istorice, de societatea civilă şi mişcarea monarhistă în anii 90, loc stropit cu sângele studenţilor şi intelectualilor bătuţi până la mutilare de minerii lui Miron Cozma.

Bătălia pentru (re)naşterea unei clase politice româneşti liberă de influenţele ex-PCR şi ale ex-Securităţii a fost pierdută în interiorul partidelor politice istorice, al societăţii civile şi în cabinetele ministeriale. (articol integral AICI)

Recuperarea memoriei: Securiști și turnători de ieri și de azi

Vernisajul Expoziţiei “Regele Urmărit – Mihai I al României în dosarele Securității”, care va avea loc vineri, 23 august, începând cu orele 17.00, la Muzeul ”Olteniei”, cu sprijinul direct al Președintelui Consiliului Județean Dolj, domnul Ion Prioteasa, mă determină să vă propun un exercițiu de recuperare a memoriei colective și să vă ofer câteva nume de ofițeri ai Securității din Județul Dolj. Înțelesul unui astfel de demers este simplu de exprimat și trebuie asumat de orice om posesor al bunului simț: dictatura comunistă nu a fost un sistem impersonal, o construcție virtuală, ci a fost un mecanism al terorii și opresiunii format și condus de oameni reali, care s-au constituit într-un grup infracțional la nivel național și care au comis fapte penale în scopul păstrării puterii politice în beneficiul propriu și contrar intereselor cetățenilor români.

Să cităm, deci, din informațiile oferite pe site-ul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, despre indivizii care au slujit, în calitate de ofițeri, Securitatea în județul Dolj: (articol integral AICI)

***

Foto: Victor Roncea Blog

APEL CĂTRE JUSTIŢIA ROMÂNĂ – organizaţi un ”Nurnberg” anticomunist românesc!

Ofensiva penală împotriva torţionarilor din Gulagul comunist românesc lansată de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), în colaborare cu Gândul.info, reprezintă o oportunitate extraordinară oferită Justiţiei din România de a pune punct, pentru totdeauna, prezenţei fantomei comuniste în societatea românească. 

Deja sunt anchetaţi penal 35 de foşti torţionari din anii 50, criminali care au asasinat în închisorile comuniste sute, poate mii de luptători anti-comunişti. 

Demersul curajos şi lăudabil al colegilor de la Gândul.info şi specialiştilor din IICCMER este însă, insuficient.

Da! În sfârşit, vor fi daţi spre judecată penală câţiva dintre indivizii malefici care au asasinat în numele comunismului. Da! Este un necesar act de dreptate socială şi de justiţie – împlinit din păcate cu peste 20 de ani întârziere, dacă socotim pornind de la momentul căderii comunismului şi la o distanţă de peste o jumătate de veac de la data comiterii înfiorătoarelor crime.

Cum rămâne, însă, cu abuzurile şi crimele comise împotriva poporului român de dictatura comunistă în perioada 1963-1989? Când vor fi anchetaţi, judecaţi şi condamnaţi indivizii care au constituit eşaloanele 2 şi 3 ale activului UTC, PCR şi ale Securităţii Statului? Când vor fi condamnate penal, ca organizaţii criminale, instrumentele terorii dictaturii ceauşiste, adică UTC, PCR şi Securitatea?

Anchetarea, judecarea şi condamnarea torţionarilor din închisorile perioadei de început a dictaturii comuniste în România reprezintă – trebuie să fie aşa! – doar un prim pas făcut pe drumul exorcizării societăţii româneşti de fantoma comunismului. Rămâne, însă, întrebarea: CINE VA AVEA CURAJ SĂ ACUZE PENAL PE FOŞTII MEMBRI AI EŞALOANELOR 2 ŞI 3 ALE UTC, PCR ŞI SECURITĂŢII? (articol integral AICI)