ALEGE TV: Cafeaua de dimineata, Ediţie Specială de Crăciun 2016 - Invitat: Pr. Marcel Răduţ Selişte

Emisiunea "Cafeaua de dimineaţă" - Alege TV / realizator Alina Trană - Ediţie specială de Crăciun 2016

Invitat: Pr. Marcel Răduţ Selişte, preotul Spitalului Judeţean de Urgenţă Craiova şi al Căminului pentru Persoane Vârstnice Craiova

Gânduri la Nașterea Domnului și cuvânt de bun rămas...

În Anul Domnului 2016, ne îngăduie Dumnezeu să ne bucurăm de Nașterea Sa pe acest pământ, un pământ ca o picătură de lacrimă dumnezeiască în imensitatea Universului, care este revărsarea milei Sale. Vrednici să ne înfățișăm Pruncului Iisus, știm că nu suntem, căci ne-am rătăcit. Ne ucidem pruncii în pântece, ne urâm aproapele, ne batjocorim neamul și ne uităm credința...

Ne știm rătăcirea, dar avem nădejde în marea milă a lui Hristos pentru noi și credem cuvântul Lui, că „nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi”, că El, Mântuitorul nostru „nu a venit să cheme pe cei drepți, ci pe păcătoși la pocăință.” (Marcu II, 17)

Vă mărturisesc că mereu mi-am dorit ca bucuria și pacea acestor zile ale Nașterii lui Dumnezeu pe pământ să rămână în sufletul meu tot restul anului. Slăbiciunile mele sufletești și trupești se ridică însă ca un nor întunecat și acoperă lumina pe care Pruncul Iisus o revarsă asupra mea.

Rătăcit printre ruinele acestei lumi, sufletul meu uităuneori de mărturisirea Sfântului, că „Dumnezeu este pe pământ, Dumnezeu este între oameni, nu prin foc și prin trâmbiță și prin munte fumegând sau prin nor și prin vijelia care înfricoșa sufletele, ci prin trupul nostru și vorbind blând celor de același neam.” (Sf. Vasile cel Mare - Omilie la Nașterea Domnului)

Uitarea de Dumnezeu este începutul păcatului, iar păcatul este rădăcina morții, însă există speranță. 

...iar speranța se naște din zbatere cugetului meu care se întreabă cutremurat: ce-ți va face ție, suflete, Dumnezeu când te va judeca? Căci L-ai uitat, suflete, pe Cel care ți-a dat viață, ai trăit după chemarea acestei lumi rătăcite, nesocotind poruncile Lui și nu ți-ai împlinit lucrarea de chip și asemănare de Dumnezeu.„Când Dumnezeu a rămas în înălțime nu L-ai căutat, când S-a coborât la tine și S-a întovărășit prin trup, nu L-ai primit.” (Sf. Vasile cel Mare - Omilie la Nașterea Domnului).

Din zbaterea cugetului meu se naște căutarea de Dumnezeu a sufletului meu și căutând pe Cel ce m-a zidit în pântecele mamei mele, se naște nădejdeamea în mântuire, căci știu că „după așteptarea și nădejdea mea întru nimic nu voi fi rușinat, ci, întru toată îndrăzneala, precum totdeauna, așa și acum, Hristos va fi preaslăvit în trupul meu, fie prin viață, fie prin moarte.” (Filipeni I, 20)

Știu că vom învinge moartea, dacă în sufletul nostru, în fiecare clipă și cu fiecare gând, se va naște Iisus Hristos. Știu că vom învinge mortea, căci prin Nașterea Pruncului Iisus „s-a arătat harul mântuitor al lui Dumnezeu și a răsărit Soarele dreptății, iar moartea a fost înghițită de biruință, nerăbdând prezența vieții adevărate.”(Sf. Vasile cel Mare - Omilie la Nașterea Domnului)

Din nădejdea în mântuire, se naște bucuria iertării... primesc și dăruiesc iertare. Să ne iertăm unii altora și „cu magii să ne închinăm, cu păstorii să slăvim, cu îngerii să dănțuim «că ni s-a născut astăzi Mântuitor, Care este Hristos Domnul. Dumnezeu este Domnul și S-a arătat nouă» nu în înfățișarea lui Dumnezeu, ca să nu sperie pe cel neputincios, ci în înfățișarea robului, ca să elibereze pe cel robit.”(Sf. Vasile cel Mare - Omilie la Nașterea Domnului)

Frații mei, Hristos se naște! Slăviți-L!

***

Vă sunt dator, dragii mei frați, dragii mei cititori, cu un cuvânt de bun rămas.

Slujirea mea ca jurnalist trebuie, deocamdată, să înceteze. Am căutat să-L mărturisesc pe Hristos în mass-media, în pagini de ziar tipărit și virtual. Câtorva poate că le-am greșit, la mulți nădăjduiesc că le-am făcut bine, spre folosul mântuirii.

Trebuie însă să vă mărturisesc că am obosit...

Nu este vreo oboseală venită din lașitate, căci curajul mărturisirii lui Hristos nu m-a părăsit și am nădejde că nu mă va părăsi vreodată.

Nu este nici vreo oboseală de la cele ale lui Dumnezeu, urmată de vreo rătăcire cu sufletul cumpărat de stăpânii acestei lumi căzute, căci sufletul meu nu este de vânzare.

Este oboseala omului care scrie pentru Dumnezeu și pentru sufletele voastre, cititorii mei, de peste un deceniu. O oboseală venită din priveliștea unei lupte cu puține victorii, dar întunecată de multe înfrângeri.

Este oboseala omului care înțelege că a scrie în presă nu estecalea potrivită pentru a vindeca sufletele semenilor săi și nici propriul suflet.

...și poate că este și oboseală venită din slăbiciunile ființei mele.

Fraților mei prieteni, care cu gând curat și iubire pentru mine, m-au determinat să am curajul de a renunța, pentru o vreme, la a mai scrie în presă, le mulțumesc și îi pomenesc în rugăciunile mele.

Fraților mei neprieteni, care în rătăcirea lor, m-au ajutat să am acest curaj, le spun că îi pomenesc în rugăciunile mele și îi rog să nu se mândrească, cumva, că ar fi obținut vreun folos pentru patima lor, căci nu din vreo teamă renunț la a mai scrie, ci doar din înțelegerea faptului că nu le pot fi de folos spre vindecare și că nici mie nu-mi mai este de folos să caut vindecarea lor. Dimpotrivă, nădăjduiesc că ei, frații mei neprieteni, îmi vor deveni, cu adevărat, frați întru Hristos, că își vor lăsa patima și vor veni să slujim lui Hristos.

Familiei mele îi cer iertare! Am purtat lupta mea, prin articolele mele, prin toate câte am scris și mărturisit, dar am uitat că această luptă cere multă jertfă pentru familia mea. A venit vremea ca această jertfă să înceteze...

Mă reîntorc către bolnavii mei din spitalul unde Biserica lui Hristos m-a rânduit să slujesc ca preot, bolnavii mei – prunci și copii în suferință, tineri, maturi, bătrâni – pe care niciodată nu i-am uitat și mereu i-am slujit, și cărora le voi dărui acest plus de timp și energie pe care-l voi avea renunțând la a mai scrie.

Mă reîntorc către bătrânii din azilul unde Biserica lui Hristos m-a rânduit să slujesc ca preot, bunicii mei dragi pe care niciodată nu i-am uitat și mereu i-am slujit, și cărora le voi dărui încă și mai multă rugăciune și slujire.

...și înainte de toți și de toate, mă întorc către Dumnezeu și las Judecata lui să se împlinească. Știu că Judecata a început...

...iar eu voi călători, așa cum mereu mi-am dorit, spre dragostea lui Dumnezeu, că „de aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător.Și de aș avea darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.Și de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește.

Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește.Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul.Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă.Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desființa; darul limbilor va înceta; știința se va sfârși;Pentru că în parte cunoaștem și în parte proorocim.Dar când va veni ceea ce e desăvârșit, atunci ceea ce este în parte se va desființa.Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.

Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, față către față; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, precum am fost cunoscut și eu.Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel XIII, 1-13)

ACTIVENEWS - Române, mergi la vot și votează creștinește!

Preotul nu face politică de partid, iar Biserica rămâne neutră față de viața politică în măsura în care politicienii respectă poruncile lui Dumnezeu. Totuși, preotul are datoria de a promova un anumit arhetip de om politic – omul politic creștin.

În temeiul acestui arhetip – prin om politic creștin înțelegând politicianul care respectă, în viața personală și în activitatea lui publică, poruncile lui Dumnezeu – trebuie să votăm și să alegem membri viitorului Parlament al României.

Prin urmare, te îndemn, creștine, să votezi candidații despre care ai convingerea că respectă poruncile dumnezeiești și să nu-i votezi pe acei candidați care încalcă aceste porunci.

Cum folosim poruncile dumnezeiești pentru a afla pe cine să votăm sau să nu votăm la aceste alegeri parlamentare.

Să începem cu Cele 10 Porunci:

Porunca I – Eu sunt Domnul Dumnezeul Tau; sa nu ai alți dumnezei afară de Mine. Politicianul care se închină lui Mamona – demonul banilor – încalcă această poruncă. Nu votați acei candidați despre care aveți convingerea că și-au făcut averea prin jefuirea banilor publici, banilor europeni, sărăcind Țara și Națiunea noastră. Nu votați acei candidați care se află în conflict cu justiția lumească pentru că au furat, au corupt ori s-au lăsat corupți pentru bani, căci ei nu se închină lui Dumnezeu, ci demonilor acestei lumi.

Porunca II – Să nu-ți faci chip cioplit, nici altă asemanare, nici să te închini lor. Politicianul care neagă credința creștină, care se închină, pentru putere și avere, unor idoli străini și este membru în organizații oculte care au ca unic scop să controleze arbitrar și demonic viețile oamenilor, se închină la chip cioplit. Nu votați acei candidați care au conspirat pentru sărăcirea și distrugerea Țării, a tradițiilor și civilizației românești.

Porunca III – Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert. Politicianul care a batjocorit credința creștină, prin vorbe sau și mai grav, prin fapte, a luat numele lui Dumnezeu în deșert și nu trebuie votat. Nu votați acei candidați care au batjocorit credința noastră creștină, au promovat în agora cetății valori incompatibile cu creștinismul sau au încercat să-i cumpere pe creștini prin danii din bani furați, crezând că așa vor avea ocrotirea lui Dumnezeu.

Porunca IV - Adu-ți aminte de ziua Domnului și o cinstește. Politicianul care a nesocotit tradițiile și sărbătorile creștine, care a promovat tradiții străine de duhul creștinesc, care a batjocorit, prin vorbă și prin faptă, sărbătorile creștine, nu trebuie votat. Nu votați acei candidați care au nesocotit participarea la Sfânta Liturghie sau au încercat să transforme participarea lor la slujbele Bisericii în acțiune electorală. Ei au nesocotit ziua Domnului și nu merită votați.

Porunca V – Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca bine să-ți fie și mulți ani să trăiești pe pământ. Politicianul care și-a uitat părinții sau le-a nesocotit învățătura morală creștinească, nu trebuie votat. Politicianul din a cărui vină, prin faptele comise în activitatea politică, bătrânii noștri de la sate mor cu zile, în uitare și sărăcie, nu trebuie votat. Politicianul din a cărui vină, copiii își părăsesc părinții, bătrâni și bolnavi, pentru că pleacă în țări străine, în căutarea prosperității pe care nu o pot găsi acasă, nu trebuie votat. (articol integral - ACTIVENEWS -)

ACTIVENEWS: Sfătuiri creștine-politice pentru politicianul român candidat și cetățeanul alegător

O discuție pe care am avut-o cu niște oameni implicați în viața politică și publică a cetății – oameni cu neputințe sufletești provocate de o facilă și probabil nemeritată, rapidă ascensiune pe scara socială, de bogăție și putere, altfel spus oameni cu păcate așa cum este oricare dintre noi – m-a determinat să meditez, în rugăciune, la relația dintre valorile creștine și implicarea creștinilor (preoți și mireni) în agora cetății.

Înainte de toate, trebuie să spun am avut neplăcuta surpriză de a afla că mulți oameni politici și membri ai grupurilor de influență și putere din jurul partidelor politice, își doresc ca Biserica, ierarhul, preotul să fie doar o anexă de protocol a vieții de partid, a actului de guvernare, anexă pe care să o poată activa atunci când au nevoie de imagine, de voturi.

Dacă cumva Biserica, ierarhul sau preotul ar îndrăzni să mărturisească, concret și aplicat, în agoră, anumite valori creștine, anumite porunci ale lui Dumnezeu, care tulbură interesele omului politic – cea mai deranjantă poruncă dumnezeiască pentru politicianul român postdecembrist fiind SĂ NU FURI! – atunci acesta reacționează cu vehemență, în mod grobian și cu o duritate extrem de cinică asemănătoare activiștilor PCR și securiștilor din timpurile dictaturii lui Ceaușescu.

Dacă cumva preotul este și implicat în agora cetății – lider de ong, jurnalist etc., cum este și cazul meu– și promovează prin activități concrete (folosind comunicarea modernă, diferite mecanisme ale transparenței decizionale sau alte mecanisme civice legale) respectarea poruncilor lui Dumnezeu, atunci politicianul ajunge, în neputința lui sufletească și în boala după înavuțire și putere care-i macină sufletul, să-l considere pe preot asemenea unui inamic politic.

Politicienii români îi vor pe preoți exilați între zidurile bisericilor, unde să predice cum vor, dar fără să tulbure interesele politice, ba dimpotrivă, dacă este posibil, să ajute la satisfacerea unor astfel de interese, de multe ori imorale... (articol integral -ACTIVENEWS-)

ALBUM FOTO: Biserica bătrânilor şi bolnavilor...

Biserica cu hramurile "Sf. Ierarh Nicolae" şi "Sf. Cv. Irodion de la Lainici" a Căminului pentru Persoane Vârstnice Craiova şi a bolnavilor din Spitalul Judeţean Craiova, locul meu de slujire liturgică - ctitorie a dl. Nicolae Peca, amenajată în interior (în completarea mobilierului) şi iluminată de grupul meu de susţinători, susţinută în funcţionare de Primarul Craiovei Lia Olguţa Vasilescu şi de vechiul meu prieten, Vali Giurca, directorul Căminului. 

Prin mila lui Dumnezeu, biserica va fi sfinţită de IPS Dr. Acad. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, în ziua de 6 Dec. 2016. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

* * *

LINK - Facebook

IPS Dr. Acad. Irineu împlineşte 8 ani de slujire ca Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei!

În urmă cu 8 ani, salutam printr-un editorial publicat în Gazeta de Sud, alegerea IPS dr. acad. Irineu ca Arhiepiscop al Craiovei  şi Mitropolit al Olteniei. Dumnezeu să-l ocrotească pe Mitropolitul nostru şi să-i dăruiască puterea de a se jertfi pentru Hristos şi oameni, întru dobândirea mântuirii!

***

Articol publicat în Gazeta de Sud - 9 iulie 2008

AVEM MITROPOLIT!

Prin mila lui Dumnezeu, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a dăruit Olteniei un nou Mitropolit, pe Înaltpreasfinţitul Părinte Irineu. Câteva cuvinte despre viaţa Mitropolitului nostru. S-a născut la 16 noiembrie 1957 în localitatea Perişani, judeţul Vâlcea, într-o familie în care slujirea lui Dumnezeu este regulă de viaţă. Tatăl său a fost cântăreţ de strană, fraţii îi sunt preoţi şi surorile măicuţe în mânăstire. În anul 1974, la o vârstă foarte tânără, avea abia 17 ani împliniţi, a intrat ca frate la Mânăstirea Frăsinei – un loc de rugăciune şi nevoinţă duhovnicească de înaltă trăire creştină cunoscut şi sub denumirea de „Athosul românesc”. În anul 1980 a absolvit Seminarul Teologic "Sfântul Grigorie Teologul" din Craiova, iar în 1983 a depus voturile monahale, primind numele călugăresc de Irineu. Înaltpreasfinţitul Irineu este licenţiat în teologie, la Facultatea de Teologie din Bucureşti, a urmat studii de teologie la Paris, şi a obţinut în anul 1991 titlul de Doctor în Teologie la Institutul "Saint Serge" din Franţa. În cadrul acestui institut a predat vreme de doi ani Istoria culturii şi civilizaţiei bisericeşti universale. La data de 6 octombrie 1991 a devenit ierarh al Bisericii când a fost desemnat de Sfântul Sinod ca Arhiereu vicar al Episcopiei Râmnicului, cu numele de Irineu Slătineanul. Părintele Irineu a predat cursuri de Teologie morală la Facultatea de Teologie "Andrei Şaguna" din Sibiu, precum şi la Facultatea de Teologie din Craiova al cărei decan este de aproximativ o jumătate de an. A fost preocupat permanent de filantropie, ca expresie a iubirii de semeni, preocupare a cărei materializare o putem afla în aşezământul social pe care l-a construit în comuna Grădinari, prin puterile proprii şi ajutat de câţiva creştini filantropi. Acest aşezământ, de fapt o instituţie de învăţământ numită Colegiul Naţional „Buna Vestire“, va oferi găzduire, ocrotire şi educaţie unui număr de aproximativ 200 de fete orfane care vor fi aduse aici din întreaga ţară. Aşezământul de la Grădinari este deocamdată şi din păcate unic în ţară...

Înaltpreasfinţitul Irineu este cunoscut prin atitudinea sa fermă faţă de necesara respectare a disciplinei monahale. Am fost martor la un cuvânt de învăţătură pe care Părintele Irineu l-a rostit în faţa stareţilor din Oltenia adunaţi la Tismana, cu ocazia unui simpozion. A fost cel dintâi ierarh ortodox pe care l-am auzit mărturisind deschis despre problemele vieţii monahale şi dojenind cu o dreptate îmbrăcată cu iubire creştinească pe cei rânduiţi să conducă obştile monahale din ţinuturile oltene. Părintele Irineu nu a uitat ca ierarh al Bisericii să ducă o viaţa modesă, aproape smerită. L-am văzut cum îşi conduce singur maşina – ani în şir o ponosită Dacie utilitară, iar de la o vreme un automobil ceva mai încăpător şi oarecum mai modern, tocmai util pentru a transporta diferite ustensile şi alte lucruri folositoare şantierului de la Grădinari. Fermitatea mărturisirii, severitatea dojanei, înţelepciunea dialogului şi iubirea de oameni vor fi calităţile cu ajutorul cărora Înaltpreasfinţitul Irineu va avea de luptat cu problemele din cuprinsul Mitropoliei Olteniei şi Arhiepiscopiei Craiovei. Slujirea la care este chemat va fi dificilă. Biserica din Oltenia este la răscruce – fie va urma calea spre Lumină pe care Mitropolitul Teofan a încercat să o aşeze, fie se va prăbuşi în întunericul pe care mulţi şi-l doresc pentru că este folositor intereselor lor egosite şi meschine. Am mai scris despre aceste probleme... Reamintesc doar câteva.

Mitropolitul nostru va avea de luptat înainte de toate cu imobilitatea clerului. Slujirea filantropică este absentă în majoritatea parohiilor din Oltenia, iar preoţii se adaptează cu mare încetineală noului context social-economic ce ar impune prin efectele sale o prezenţă permanentă a preotului ca filantrop în rândul oamenilor săraci. 

O atare atitudine a făcut ca filantropia creştină să se enclavizeze în jurul unor centre sociale administrate de Asociaţia "Vasiliada" şi de Sectorul Social, centre care rezistă în faţa greutăţilor, lipsei de personal şi de fonduri prin eforturilor făcute de câţiva dintre membrii asociaţiei şi lucrătorii sectorului. 

O identică încetineală se resimte şi în pastoraţia tinerilor, în ciuda eforturilor făcute prin intermediul unor iniţiative precum Adunarea Tinerilor Creştini Ortodocşi din Oltenia sau Grupurile Parohiale de Tineret, încetineală datorată birocratizării acestor iniţiative şi mai ales refuzului preoţimii - cu câteva excepţii sub cifra de 10 ca număr - de a da curs unei astfel de activităţi în parohii. 

În cuprinsul Arhiepiscopiei Craiovei bântuie grupuri de interese formate din preoţi şi mireni care activează în contradicţie cu Învăţătura Bisericii, grupuri - uneori numite oarecum impropriu "clanuri preoţeşti " – care se înfruntă pentru a controla parohiile bogate din zonă, cu proprietăţile şi veniturile aferente, pentru a accede la diferite funcţii în cadrul structurilor administrative bisericeşti, funcţii care oferă nu neapărat o salarizare atractivă, cât mai ales o poziţie de influenţă în sistem. Un vârf al acestui aisberg îl constituie şi aşa-zisul sindicat al preoţilor din Oltenia care promovează un mesaj anti-ierarhi şi schismatic, încălcând Canoanele Bisericii.

Numele de „Irineu” înseamnă „Aducător de pace“, „Făcător de pace“. Mitropolia Olteniei are nevoie de o pace a slujirii lui Dumnezeu, adică de o pace vie a acţiunii şi nu de pacea întunecată a mormântului. Înaltpreasfinţitul Irineu are în ajutorul său pe Dumnezeu, pe Maica Domnului şi pe Sfinţii Bisericii noastre. Am convingerea că alături de Mitropolitul Irineu, pe drumul către Hristos, se vor regăsi toţi oamenii de bunăcredinţă ai Olteniei, preoţi, călugări şi mireni. Dumnezeu să ne ajute!

IPS Dr. Irineu, Mitropolitul Olteniei - PASTORALĂ LA ÎNVIEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

2016 d.Hr.

PASTORALĂ LA ÎNVIEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

† DR. IRINEU

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL CRAIOVEI ŞI MITROPOLIT

AL OLTENIEI

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL, PREACUCERNICULUI CLER ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI DIN ARHIEPISCOPIA CRAIOVEI,

HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA MÂNTUITORUL NOSTRU IISUS HRISTOS, IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi fraţi şi surori,

Din an în an Biserica mărturiseşte, prin acest salut, evenimentul de o colosală importanţă, care a avut loc cu peste două mii de ani în urmă. Atunci, în zorii zilei, femeile mironosiţe au venit la locul înmormântării Învăţătorului lor şi au văzut că mormântul era gol. Puterea dumnezeiască a Mântuitorului Hristos a învins legea morţii şi El a înviat, demonstrând întregii omeniri că moartea nu este sfârşitul vieţii, ci poate fi biruită cu puterea lui Dumnezeu. În felul acesta, Învierea Mântuitorului Hristos, fiind un eveniment unic în istoria omenirii, prin planul lui Dumnezeu, a devenit sărbătoarea vieţii şi a luminii, a liniştii şi fericirii.

Pentru aceasta, de Sfintele Paşti vestim victoria existenţei noastre, urarea de pace, speranţa şi alinarea pentru fiecare om. Cel Care a fost născut din Preacurata Fecioară Maria, Cel Care a suferit mult şi fără de vină, răstignit şi mort pe cruce între doi tâlhari, Cel Care, primul dintre toţi oamenii, a înviat din morţi – Acela „S-a sculat din mormânt precum a zis”.[1] Cei care au venit la locul unde fusese pus Domnul, „dis-de-dimineaţă… pe când răsărea soarele”,[2] nu L-au găsit acolo pe Iisus; nici piatra care închidea peştera, nici straja care o păzea, nici moartea însăşi n-au putut sta împotriva măreţiei şi puterii Dumnezeului Celui viu.

Preacucernici Părinţi, iubiţi fraţi şi surori întru Hristos Domnul,

Înomenirea Cuvântului atinge punctul cel mai înalt în taina dureroasă şi totodată glorioasă a pătimirii, morţii şi Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. Suferinţa şi moartea Fiului lui Dumnezeu subliniază realismul extrem al Întrupării Sale. El adună în Sine întreaga realitate umană, devenind din nevăzut vizibil, din nepătimitor pătimitor, din Dumnezeu nemuritor om muritor. În pătimirea şi în moartea Sa se lămureşte taina Întrupării, cum subliniază Sfântul Apostol Pavel: „noi propovăduim pe Hristos Cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie”.[3] Astfel, jertfa Crucii, de neînţeles pentru raţiunea omului, a fost una din temele importante ale învăţăturii creştine din toate veacurile. Şi astăzi suferinţa Crucii şi biruinţa Învierii constituie stânca tare pe care se zideşte credinţa creştin-ortodoxă. Sfânta Cruce este identitatea noastră creştină paradoxală şi problematică faţă în faţă cu alte religii. Dacă Mântuitorul Hristos, Cel Care a proclamat Împărăţia lui Dumnezeu, părea să fie abandonat de toţi, El biruie moartea cu puterea Sa dumnezeiască, înviind din mormânt. Deci, Cel Care a dat Legea pe Sinai, a fost condamnat în numele acestei Legi; Cel Care a vindecat pe bolnavi şi a alungat puterile demonice, a murit fără să fie ajutat şi apărat de cineva. Cel Care S-a arătat întotdeauna binefăcător al oamenilor, a fost condamnat să moară ca un răufăcător pe o cruce între tâlhari. Cel Care a făcut din viaţa Sa un eveniment religios unic în lume, Şi-a dat duhul în afara cetăţii sfinte şi a templului, fiind răstignit şi luat în râs de cei fără de lege. Pentru aceasta, Crucea şi Învierea sunt cele două elemente care ridică creştinismul deasupra oricărei critici venite din exterior. În misterul suferinţei lui Dumnezeu stă efectiv identitatea şi adevărul vestirii creştine.

Realitatea istorică a acestui eveniment este mărturisită oamenilor de Sfintele Evanghelii şi de alte scrieri ale Noului Testament. Sfinţii Evanghelişti au vorbit despre felul cum Mântuitorul a murit şi a înviat. Sfântul Apostol Pavel scoate în evidenţă profunzimea acestui moment în care „Mântuitorul Hristos ne-a salvat de blestemul legii, devenind El Însuşi blestem pentru noi”.[4] Sfârşitul tragic al Întemeietorului creştinismului este relatat şi de scriitorii necreştini, atât iudei cât şi păgâni.[5] Deci, moartea şi Învierea Domnului sunt înscrise în Sfintele Evanghelii şi în documentele istorice ca etape decisive în istoria mântuirii noastre.

Motivul răstignirii Mântuitorului a fost, după cum ştiţi, acela al invidiei şi răutăţii umane, provocat de cărturari şi farisei. La acesta s-a adăugat şi unul social-politic, cum că El a afirmat că este „regele iudeilor”,[6] deci împotriva autorităţii romane, cum spunea poporul lui Pilat: „Dacă îl eliberezi pe Acesta, nu eşti prietenul Cezarului! Căci cine se face pe sine rege se împotriveşte Cezarului”.[7] Faţă de acuzaţiile lor nedrepte, misiunea Mântuitorului Iisus Hristos a fost una cu totul religioasă. Domnul a refuzat cu hotărâre orice propunere lumească, spunând satanei care I-a oferit „toate împărăţiile lumii şi slava lor”: „Înapoia Mea, satană, căci scris este: «Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti»”.[8] Pentru aceasta, El afirmă în mod explicit: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”.[9] Deci, scopul fundamental al Jertfei şi morţii Mântuitorului a fost acela de a elibera omenirea de robia păcatului şi a morţii. El Însuşi confirmă acest adevăr, zicând: „Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi”.[10] Depăşind limitele umane, El stabileşte solemn ca unică lege iubirea chiar faţă de duşmani.[11] 

Drept urmare, Mântuitorul trăieşte moartea şi Învierea Sa ca un eveniment voit de El pentru mântuirea oamenilor, aşa cum zice: „Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de bătrâni, de arhierei şi de cărturari şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze”.[12] Acesta este mesajul mesianic pe care l-a adus şi l-a învăţat El în timpul întregii Sale vieţi de la Naştere şi până la Înălţarea la ceruri. Cei care nu I-au recunoscut această calitate au considerat o blasfemie faptul că El este Fiul lui Dumnezeu. Desigur, a-L recunoaşte pe Mântuitorul Iisus Hristos în adevărata Sa identitate este în mod esenţial un dar al lui Dumnezeu.[13] De aceea semnificaţia morţii şi Învierii Mântuitorului nu este legată de judecata iudeilor şi nici de rezultatul procesului lui Pilat, ci de planul providenţial al lui Dumnezeu. Deci, fără să învinuim pe cineva, pe iudei sau pe romani, Domnul a murit pentru păcatele întregii lumi. Pentru acest fapt, toţi suntem chemaţi să ajungem la izvorul mântuirii, deoarece, cum spune Sfântul Apostol Pavel, „Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi”.[14]

Deci, adevărata motivaţie a morţii Mântuitorului este aceea a iubirii lui Dumnezeu care s-a manifestat în istorie cu milostivire şi iertare. Încă de la Naştere, viaţa Domnului a fost orientată în mod direct spre Paşte,[15] aşa cum mărturisim în Simbolul de credinţă: „Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire a coborât din cer, S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om. S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat”. În acest sens, în iconografia de la Naşterea Domnului Îl vedem pe Pruncul Iisus pus în iesle ca într-un adevărat „mormânt”, semn teologic al morţii şi Învierii Lui. Această conştiinţă a Bisericii nu priveşte doar conţinutul şi semnificaţia misiunii Mântuitorului, ci şi modalităţile cu care avea să se încheie viaţa Lui.

Domnul, de fapt, a fost conştient că Se dăruieşte total pe Sine Însuşi pentru noi, acceptând cu libertate deplină călătoria care avea să se încheie cu pătimirea şi moartea Sa: „Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor. Şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia”.[16] Aşadar, libertatea cu care Mântuitorul merge în întâmpinarea morţii dovedeşte faptul că împlineşte voinţa Tatălui, „ca lumea să ştie că Eu Îl iubesc pe Tatăl şi fac ceea ce Tatăl Mi-a poruncit”[17] şi că ne iubeşte şi pe noi până la moarte, cum ne spune Sfântul Ioan Evanghelistul: „Ştiind Iisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârşit i-a iubit”.[18] Deci, Jertfa de pe cruce a Domnului este iubirea Tatălui şi a Fiului[19]pentru mântuirea noastră, întrucât este manifestarea iubirii divine, Răstignirea arătându-ne iubirea lui Dumnezeu în noi. În concluzie, „nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci El ne-a iubit şi L-a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre”.[20]

Iubiţii mei fii şi fiice duhovniceşti,

Învierea Domnului este evenimentul minunat şi tainic cel mai important din istoria lumii, de egală valoare cu creaţia însăşi. Ca şi creaţia, Învierea depăşeşte timpul şi spaţiul fără să se supună unor cauze care există şi acţionează prin ele însele fără să poată fi explicate raţional. Dumnezeu, Care crează lumea, este mai presus de ea şi chiar dacă ar fi fost cineva care să fi văzut apariţia lumii, tot n-ar fi putut s-o privească, odată ce omul este mărginit de spaţiul său fizic, istoric şi spiritual. Din acest motiv, creaţia lui Dumnezeu se poate constata şi înţelege numai prin credinţă. Tot aşa se prezintă şi evenimentul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, Cel Care lucrează şi de astă dată în calitate de cauză, fiind tot Dumnezeu. Învierea Domnului nu se datorează vreunei puteri din afara Lui sau altor factori naturali de primprejur. De aceea, cauza care a produs Învierea nu s-a putut vedea în realizarea ei, fiind mai presus de puterea mijloacelor de cercetare şi de constatare omenească.

Dacă cineva fără credinţă ar fi văzut pe Domnul Hristos după moarte, ar fi căutat, desigur, o explicaţie naturală a acestui fapt sau l-ar fi considerat o enigmă a cărei explicaţie naturală nu se poate da. Deci şi aici, ca şi la creaţie, toate explicaţiile sunt departe de adevăr, rămânând valabilă numai credinţa care ne face să primim Învierea Domnului ca fapt absolut constrângător venind din partea lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. De bună seamă, faptul că în viaţa aceasta credem dar nu vedem totul se datorează stării noastre de fiinţe pământeşti, dar în mod cert că, dincolo, când vom învia şi noi prin puterea Mântuitorului, Îl vom vedea faţă către faţă, cum ne învaţă Sfântul Ioan Evanghelistul.[21] În forma actuală de existenţă credem în Învierea Domnului şi suntem convinşi că a înviat pentru că El ne-a încredinţat despre aceasta prin arătările Lui după Înviere şi că Sfinţii Apostoli sunt martori ai acestei minuni, cum spune acelaşi Sfânt Evanghelist Ioan: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii… vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi”.[22] Dar, dacă creaţia şi Învierea nu sunt evenimente istorice obişnuite, aceasta nu înseamnă că ele n-au avut loc sau că n-au nicio relaţie cu istoria şi cu noi, oamenii. Ele amândouă sunt fapte săvârşite de Dumnezeu odată pentru totdeauna, întrucât Creatorul nu se repetă în lucrările Sale. Evident, Învierea şi creaţia se deosebesc şi ele, ca lucrări ale lui Dumnezeu. Creaţia, fără să fie o lucrare istorică, rămâne legată de timpul nostru şi determină istoria.

Învierea însă este dincolo de istorie, deoarece Mântuitorul Iisus Hristos Cel înviat trece dincolo de timp şi spaţiu, intră prin uşile încuiate la Sfinţii Apostoli, Se arată la mai mulţi oameni deodată. Astfel, această minune se delimitează de toate minunile săvârşite de Domnul, inclusiv de învierea lui Lazăr. Acesta n-a intrat într-un alt mod de existenţă, ci l-a reluat pe cel dinainte de-a muri. Însă Domnul Hristos, după ce a înviat din morţi, nu mai moare, deoarece de acum trăieşte altfel decât noi într-o viaţă cu totul deosebită de cea anterioară, de cea istorică. Viaţa Domnului după Înviere nu mai este supusă timpului nostru, este veşnică şi nu decurge din lumea noastră. Această viaţă este lucrarea exclusivă a lui Dumnezeu, nefiind nimic în afară de Dumnezeu care să contribuie la realizarea ei. Datorită acestei minuni, cei morţi în nădejdea învierii şi a vieţii veşnice vor învia, primind o nouă viaţă prin puterea lui Dumnezeu. Faptul Învierii ne arată că Mântuitorul ne scoate din starea de robie şi stricăciune în care păcatul ne-a prăbuşit, înălţându-ne la ceruri pentru a fi veşnic în relaţie cu Tatăl Cel ceresc.

Preacucernici Părinţi,

Iubiţi fraţi şi surori,

Prin Învierea lui Hristos, omul credincios dobândeşte posibilitatea comunicării cu puterea de sus pentru a trăi după legile lui Dumnezeu, fiind bun şi mărinimos, cinstit şi corect în legătură cu semenii săi, capabil să împartă cu aceştia şi bucuria, dar şi tristeţea. Această atitudine a creştinului faţă de cei apropiaţi include în sine şi grija faţă de ţara sa, faţă de poporul său, faţă de familie şi casa personală. Propovăduind prioritatea valorilor spirituale creştine, Biserica cheamă pe copiii săi la o atitudine responsabilă faţă de valorile pământeşti, dar reale, din lumea alcătuită de Creator: natura înconjurătoare şi bogata moştenire culturală zidită pe parcursul a secole întregi de către înaintaşi. A fi păstrători ai comorilor şi tradiţiilor Ortodoxiei presupune o transformare dinamică a personalităţii noastre şi a lumii interioare, dar şi menţinerea frumuseţii şi armoniei lumii înconjurătoare precum şi refacerea acestor calităţi acolo unde au fost distruse de răuvoitori.

Deci, Învierea Domnului, ca evenimentul istoric, tainic şi fundamental al creştinătăţii, o trăim în toate momentele vieţii noastre. Toată lumea se miră de frumuseţea Liturghiei noastre ortodoxe şi de cultura noastră românească. În chip deosebit, această sărbătoare este tema cea mai abundent evocată, descrisă, ilustrată sau comentată din lume. În Sfintele Evanghelii, în scrierile Sfinţilor Părinţi, în iconografie şi pictură, din tată în fiu, din generaţie în generaţie, toată lumea vorbeşte despre acest mare Praznic, sub toate aspectele lui: de la exegeza biblică, la abordările dogmatice sau poetice, până la cele antropologice şi sociologice. Faptul că Fiul lui Dumnezeu înomenit S-a jertfit pe Cruce şi a „înviat a treia zi, după Scripturi” a devenit axa noului timp al Împărăţiei cerurilor şi izvorul civilizaţiei europene în care trăim. Chiar dacă astăzi mai sunt unii care neagă esenţa divină a acestui adevăr sau încearcă să tăgăduiască Revelaţia divină, Învierea Mântuitorului Iisus Hristos configurează inima sensibilităţii noastre, baza noastră patrimonială, leagănul ideilor prin care descifrăm lumea, condiţia umană, sensul istoriei şi triumful valorilor prin care ne articulăm identitatea noastră ortodoxă.

Desigur, pentru a simţi şi a înţelege cât de bună şi de uşoară este chemarea pe care o pune pe umerii noştri Domnul, trebuie să învăţăm să facem bine atât celor apropiaţi, cât şi celor străini. În acest proces, cel mai dificil este doar primul pas, când trebuie să ne oprim la timp pentru a nu răspunde la ură cu ură, la răutate cu răutate, la minciună cu minciună, la judecată cu judecare. Măcar o dată să simţim satisfacţia în urma unei fapte bune faţă de aproapele nostru, fie că acesta este un membru din familie, de la serviciu, din parohie, din mănăstire, vecin sau un simplu cunoscut. Acest sentiment de satisfacţie poate creşte într-o stare de spirit de bucurie şi optimism, dacă lucrurile bune, săvârşite nu din mândrie, ci din toată inima, devin parte din viaţa noastră. Doar atunci vom putea simţi schimbările în bine din societate, când vom conştientiza prezenţa legăturii de nezdruncinat dintre faptele bune pe care le săvârşim şi bunăstarea generală.

Aşadar, vă invităm pe toţi preoţii, călugări şi călugăriţe şi pe toţi credincioşii şi credincioasele Bisericii noastre să mărturisiţi prin viaţa dumneavoastră marea şi desăvârşita taină a Crucii şi a Învierii. Mărturia noastră nu poate să fie credibilă decât numai dacă Domnul Hristos Cel înviat trăieşte în noi, dacă întreaga noastră existenţă străluceşte de pacea şi de bucuria certitudinii credinţei în Înviere. Noi ştim că ultimele cuvinte rostite de Domnul pe cruce sunt pentru noi, „cei ce ne mântuim, puterea lui Dumnezeu”.[23] De aceea trebuie să luptăm necontenit împotriva patimilor care deformează frumuseţea sufletului nostru pusă cu atâta dragoste în firea noastră. După cum ştim, puterea lacomă şi păcătoasă ruinează fundamentele şi condiţiile de viaţă ale familiilor şi urmaşilor noştri. Pentru aceasta, datoria credincioşilor ortodocşi este să respecte familia creştină, viaţa semenilor lor, să lupte prin cuvânt şi faptă ca oamenii lumii să nu se mai ucidă între ei, să renunţe la violenţă şi la fanatism, care pun în pericol lumea şi viaţa. În felul acesta, triumful Învierii va fi trăit ca o biruinţă a vieţii, a iubirii frăţeşti şi ca o nouă perspectivă spre viaţa viitoatre.

În lumina marelui Praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos şi a rugăciunii Sfinţilor Săi, vă adresăm tuturor părinteşti doriri de sănătate şi mântuire, de pace şi bucurie, de ajutor de la Dumnezeu în toată fapta cea bună, dimpreună cu salutarea pascală:

HRISTOS A ÎNVIAT !

Al vostru, în Duhul Sfânt, rugător şi permanent mijlocitor către Hristos Domnul,

† DR. IRINEU,

ARHIEPISCOP AL CRAIOVEI ŞI MITROPOLIT AL OLTENIEI

---

[1] Matei 28, 6.

[2] Marcu 16, 2.

[3] I Corinteni 1, 23.

[4] Galateni 3, 13.

[5] Istoricul evreu Iosif Flavius spune despre Mântuitorul Hristos: „În vremea aceea a trăit Iisus, un om înţelept, dacă poate fi numit aievea om. El a fost autorul unor uluitoare minuni şi învăţătorul oamenilor care erau bucuroşi să afle adevărul. A atras de partea Lui o mulţime de iudei, dar şi o mulţime de păgâni. Acesta a fost Hristos. Chiar dacă Pilat, datorită acuzaţiilor aduse de fruntaşii poporului nostru, L-a ţintuit pe cruce, n-au încetat să-L iubească cei ce L-au îndrăgit de la început. Căci li s-a arătat a treia zi iarăşi viu, aşa cum au prezis profeţii trimişi de Dumnezeu, înfăptuind şi o mie de alte miracole. De atunci şi până azi dăinuie poporul creştinilor, care îşi trage numele de la Dânsul” (JOSEPHUS FLAVIUS, Antichităţi iudaice, vol. 2, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2001, 18, 3, 3, p. 446).

[6] Matei 27, 11, 29, 37.

[7] Ioan 19, 12.

[8] Matei 4, 10.

[9] Ioan 18, 36

[10] Marcu 10, 45.

[11] Matei 5, 44.

[12] Marcu 8, 31.

[13] Matei 16, 17.

[14] I Corinteni 15, 3.

[15] Luca 2, 35.

[16] Marcu 10, 33-34.

[17] Ioan 14, 31.

[18] Ioan 13, 1.

[19] Galateni 2, 20.

[20] I Ioan 4, 9-10.

[21] I Ioan 3, 2.

[22] I Ioan 1, 1-2.

[23] I Corinteni 1, 18.