BLOGURILE ADEVĂRUL: Gânduri peste timp dăruite de părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, de filosoful Mircea Vulcănescu şi de poetul Radu Gyr

"Relaţia ta cu Dumnezeu, dacă ai simţit că ţi-a răspuns Dumnezeu, este o legătură specială, care nu poate fi explicată. Oricât aş încerca să definesc credinţa, rugăciunea, mila lui Dumnezeu, n-aş putea folosi decât cuvinte umane, raţionale, care n-au nimic de-a face cu supra-raţionalitatea lui Dumnezeu. Dumnezeu e în afara lumii, Dumnezeu este numai în dragoste." (Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa)

***

NO COMMENT: 

"Magazinul online „Legende Vii” (http://legendevii.ro) a anunţat că suspendă de la vânzare tricourile cu portretele a trei personalităţi: Mircea Vulcănescu, Radu Gyr şi Părintele Gheorghe Calciu. De asemenea, la somaţia Institutului „Elie Wiesel”, se va renunţa la sloganul „ne vom întoarce într-o zi” – titlul unei poezii scrisă de Radu Gyr. pe pagina magazinului online a apărut următorul anunţ: „Datorită faptului că Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului Elie Wiesel ne-a acuzat că promovăm în public cultul persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, conform art. 5 din Legea 217/2015, deşi nu există oficial o acuzaţie clară în acest sens referitoare la aceste personalităţi, ne vedem nevoiţi ca, până la reglementarea legală a acestor chestiuni, să retragem de la vânzarea online următoarele produse ce reprezentau interpretarea artistică: Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Mircea Vulcănescu şi Radu Gyr. Totodată, textul folosit ca motto «ne vom întoarce într-o zi», considerat instigator de către autorităţile locale, va fi înlocuit.” (sursa: http://www.activenews.ro/stiri-politic/Institutul-Elie-Wiesel-loveste-din-nou-Un-magazin-online-isi-va-retrage-produsele-dedicate-lui-Gheorghe-Calciu-Mircea-Vulcanescu-si-Radu-Gyr.-Versul-Ne-vom-intoarce-intr-o-zi-considerat-instigator-130420)

***

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa: „FĂRĂ ACEASTĂ SUFERINŢĂ NU AM NIMIC!”

Viaţa mea aici, în România, a fost plină de evenimente şi mai bune, şi mai rele. Nu acuz pe nimeni, nu blamez absolut pe nimeni, pentru că toate acestea au fost trimise de Dumnezeu pentru a mă lucra sufleteşte. M-a întrebat cineva dacă suferinţele din închisoare m-au ajutat cu ceva. Şi am răspuns: nu că m-au ajutat cu ceva, dar eu sunt produsul acestei suferinţe. Dacă fac ceva, dacă sunt ceva, dacă vedeţi în mine pe cineva, să ştiţi că este datorită suferinţei. Fără această suferinţă nu am nimic! Poate că din toate întrebările grele pentru persoana umană, suferinţa este cea mai inexplicabilă. De ce suferinţa este necesară? Eu am trăit o experienţă a suferinţei şi m-am îmbogăţit sufleteşte şi cred că suferinţa era necesară pentru mine. Dar este foarte greu să accepţi lucrul acesta.

Când eram în închisoare, ne întrebam unii pe alţii, toţi fraţii din închisoare: de ce suferinţă, de ce noi? Din toate milioanele de români, de ce ne-au ales pe noi ca să suferim? Care este sensul? Şi Dumnezeu nu ne descoperă nimic din intenţiile Lui. Strigam în fiecare zi către Dumnezeu ca să ne dea mai puţină suferinţă şi El parcă ne încărca mai mult cu suferinţă. Şi după ce am ieşit din închisoare am purtat în mine acest semn al durerii care parcă îmi marcase toată viaţa mea. După a doua închisoare am plecat în Occident, am călătorit prin toate ţările din Europa, America şi am vorbit despre ce s-a întâmplat în România. Intenţia mea a fost aceasta: nu pot să tac atâta vreme cât în România există suferinţă, există injustiţie, comunism, distrugerea bisericilor şi distrugerea personalităţii umane. (articol integral - BLOGURILE ADEVĂRUL -)

***

BLOGURILE ADEVĂRUL: Condamnarea torţionarului comunist Vişinescu: un pas mic pentru Justiţie, un pas şi mai mic pentru România postdecembristă. Remember - Raportul "Tismăneanu"

„Fototeca online a comunismului românesc” (cota 41/1951):
Gheorghe Gheorghiu–Dej rostindu-şi expunerea la tribuna adunării solemne
pentru aniversarea a 30 de ani de la întemeierea P.C.R.
(sala Expoziţiei din Parcul de cultură şi odihnă). (8.05.1951).

Nu mă bucură condamnarea tovarăşului Vişinescu, pentru simplul motiv că nu este de prea mare folos: nici pentru Justiţie, că nu ne dovedeşte prin asta că începe, cu adevărat, ofensiva penală anticomunistă, nici pentru societatea românească, pentru că nu scăpăm de fantomele comuniste care încă bântuie şi nici pentru torţionar, deşi merită pe deplin puşcăria, pentru că nu cred că se va căi acolo.

Condamnarea lui Vişinescu vine prea târziu şi deopotrivă, prea devreme.

Prea târziu, pentru că Vişinescu are o vârstă înaintată, a trăit zeci de ani în tihnă, cu o pensie plătită de statul român în cuantumul crimelor pe care le-a comis, s-a bucurat de o viaţă pe care el a refuzat-o celor pe care i-a schingiuit şi asasinat în puşcăria comunistă pe care a condus-o.

Prea târziu, pentru că această condamnare nu are asupra cui să fie multiplicată, ca precedent juridic. Probabil că cei mai mulţi torţionari comunişti ai României din anii 50-60 ai secolului trecut, sunt la acest moment oale şi ulcele. Dacă au supravieţuit câţiva, condamnarea lor în instanţă, dacă cumva se va face, ar fi identic de firavă, ca efecte.

Prea devreme, pentru că România nu are o lege anticomunistă care să completeze condamnarea oficială a comunismului făcută de Parlamentul României, prin Raportul Tismăneanu, o condamnare fără efecte penale sau mai bine zis, cu un singur efect penal - trimiterea în puşcărie a torţionarului comunist Vişinescu.

Prea devreme, pentru că România este încă infestată, în zona elitelor intelectuale, politice, religioase, economice de prezenţa fie a unor indivizi care s-au format în cadrul şi/sau în colaborare cu eşaloanele 2 şi 3 ale UTC, PCR şi Securităţii, fie a urmaşilor promovaţi în sistem de aceştia. O condamnare reală a comunismului - adică, o condamnare penală, dar şi civică, prin îndepărtarea din zona elitelor a tuturor celor compromişi de relaţiile directe, indirecte cu comunismul - este imposibilă, deocamdată, pentru că aceşti indivizi se vor opune mereu.

Comunismul în România - şi oriunde s-a manifestat - înseamnă nu numai comiterea unor asasinate, ci şi implementarea unui sistem diabolic de reeducare, de pervertire, de dezumanizare a unui întreg popor. Comunismul în România înseamnă mai mult decât sistemul de închisori şi lagăre de exterminare.

Acest sistem de eliminare fizică a opozanţilor anti-comunişti, împreună cu sistemul de teroare şi supraveghere al Securităţii, reprezintă scheletul sistemului comunist, însă "carnea" lui este dată de aparatul politic, de propagandă, de ideologizare a societăţii, de transformare economică, iar"creierul" a fost format de armata disciplinată, cinică şi pe alocuri, fanatică a teoreticienilor marxisto-stalinisto-ceauşişti, a nomenclaturii de partid a UTM/PMR/UTC/PCR, a activiştilor de partid, de la cel mai mic, dintr-o secţie de uzină sau CAP, până la cel mai mare, de la Judeţeana de Partid sau de la secţiile Partidului de pe lângă conducerea centrală de partid şi de stat a dictaturii comuniste.

În anii în care Vişinescu asasina elita intelectualităţii interbelice anticomuniste româneşti, la ordinul Partidului, alţi indivizi, identic de periculoşi şi de vinovaţi, ba chiar mai vinovaţi, se ocupau de distrugerea sufletului Naţiunii Române, printr-un efort nemaintâlnit în istoria noastră de "inginerie socială", pentru tranformarea rapidă a ceea ce fusese societatea românească a democraţiei interbelice incipiente, într-o societate uniformizată, comunizată, stalinizată a Republicii Populare şi mai târziu, Socialiste România.

Efortul comuniştilor de stalinizare şi comunizare a României anilor 50 ai secolului trecut s-a concentrat, înainte de toate, asupra educaţiei, prin măsurile concrete de introducere a „Socialismului ştiinţific” în universităţi şi de ideologizare, în ansamblu, a învăţământului românesc.

Dacă Vişinescu a fost un asasin într-o închisoare de exterminare, responsabilii cu învăţământul din nomenclatura centrală de Partid, ideologii, activiştii de Partid şi "profesorii" de "socialism ştiinţific" au fost asasinii din şcoli şi universităţi. Nişte asasini care nu au ucis trupurile elevilor şi studenţilor, ci poate mai grav, au ucis sufletele şi mintea acestora. (articol integral - BLOGURILE ADEVĂRUL -)

***

FOTO: „Fototeca online a comunismului românesc” (cota 41/1951): Gheorghe Gheorghiu –Dej rostindu-şi expunerea la tribuna adunării solemne pentru aniversarea a 30 de ani de la întemeierea P.C.R. (sala Expoziţiei din Parcul de cultură şi odihnă). (8.05.1951).

''An elephant in a china-shop'' – subiectivismul păgubitor al domnului Radu Ioanid

Henry Ford decorat cu Marea Cruce a Ordinului Suprem al Vulturului German,
 de diplomaţi nazişti. 1938

Cui foloseşte ca mişcarea antisemită să renască în România? Există interese financiare care pot fi satisfăcute de incidente şi/sau atitudini antisemite în societatea românească post-decembristă? Cine vrea, cu tot dinadinsul, să ridice la rang de adevăr minciuna că românii sunt antisemiţi notorii, într-o Românie în care comunitatea evreiască abia mai numără câteva mii de indivizi?

Sunt întrebări pe care mi le-a provocat textul publicat de domnul Radu Ioanid – text de care, ipocrit, dumnealui se dezice în calitatea de reprezentant al Muzeului Memorial al Holocaustului din SUA, probabil ca o supra-măsură de prevedere pentru protejarea beneficiilor personale pe care le obţine ca director în instituţia respectivă, deşi tocmai această calitate oficială oferă atât greutate afirmaţiilor sale, cât şi, la modul practic, acces la informaţiile din arhive pe care le foloseşte, din păcate, trunchiat, inchizitorial şi politizat.

Observ impulsivitatea (să nu zic, nervozitatea) demersului domnului Radu Ioanid – o impulsivitate bizară la un om care are sânge pe jumătate de evreu şi despre care se poate presupune că deţine măcar jumătate din înţelepciunea unui membru al acestui popor mult încercat de Istorie. O impulsivitate abia mascată de eleganţa relativă a felului în care domnul Radu Ioanid se adresează maestrului Andrei Pleşu şi totodată, demascată de faptul că domnul Ioanid a ales să-şi facă debutul, ca autor, pe "Blogurile Adevărul" tocmai cu un text, asemănător cu o lecţie de istorie în "cheie" marxistă şi materialist-dialectică, prin care îşi apără tovarăşul de idei, pe domnul Florian Alexandru, fost tânăr şi promiţător teoretician marxist în anii 70, astăzi, prin ironia Istoriei, directorul Institutului "Elie Wiesel" din România.

De fapt, această solidaritate este explicabilă. Istoria de familie şi de carieră a celor două personaje – Radu Ioanid şi Florian Alexandru – este mult asemănătoare: unul sau ambii părinţi au slujit dictatura comunistă, în forma ei hidoasă, a anilor 50-60 din secolul trecut, de la înălţimea unor funcţii importante şi bine plătite; Ioanid şi Alexandru au fost crescuţi, probabil, în mentalitatea proletcultistă, deopotrivă ipocrită (acasă, liber la gură, în public, susţinător loial al regimului) şi în confortul de care beneficiau beizadelele membrilor de elită ai regimului comunist, în timpurile în care cei mai mulţi dintre românii de rând erau supuşi terorii şi înfometării de către Securitate şi Partid; părinţii lor au suferit oarecum marginalizarea, în doze diferite, după ce s-au confruntat cu naţionalism-comunismul lui Ceauşescu, fără a fi lipsiţi, totuşi, de relaţiile necesare în sistem pentru a-şi promova şi proteja odraslele; cei doi au fost recuperaţi, după Decembrie 1989, de grupuri de influenţă mai mult sau mai puţin ştiute, şi în ciuda originii lor comuniste şi a faptului că ei – cazul lui Florian Alexandru, acuzat de mass-media că a fost un tânăr şi promiţător teoretician debutant în cele ale marxismului ateist şi ale ceauşismului, autor al volumului de educaţie marxistă, ateistă şi ceauşistă "Cunoaşterea ştiinţifică şi apusul zeilor" – şi/sau familiile lor au slujit o dictatură criminală, au fost promovaţi în funcţii publice importante.

Din funcţiile publice pe care le ocupă, Radu Ioanid şi Florian Alexandru dau semne tot mai vizibile că slujesc, nu adevărul istoric al Holocaustului - această crimă de netăgăduit comisă de nazişti împotriva evreilor - ci mai curând interesele meschine ale celor care vor, în ciuda oricăror evidenţe, să promoveze minciuna că românii încă sunt nişte antisemiţi notorii care trebuie reeducaţi cu severitate la şcoala "corectitudinii politice". Aceasta în contextul în care, probabil, aceleaşi grupuri de interese depun eforturi pentru a întârzia, împiedica orice iniţiativă de condamnare penală a comunismului, a persoanelor şi memorie celor care au slujit acest regim criminal... (articol integral BLOGURILE ADEVĂRUL)

ALEGE TV - Dezbatere despre Legea "anti-legionară"

Joi, 13 august 2015, am fost invitat de colegul meu din presa craioveană, jurnalistul Bogdan Groşereanu, să particip la o ediţie a emisiunii Audienţă Generală, pe subiectul Legii "anti-legionare", alături de profesorul universitar şi istoricul Sorin Liviu Damean, de la Universitatea din Craiova. Vă ofer, spre vizionare, înregistrarea emisiunii:

Documentar TV - Sfinţii Închisorilor comuniste

Decembrie 1989, după 25 de ani: Episodul 1 – Activistul PCR

Era în noiembrie 1989. În calitatea mea de prim-secretar al Comitetului Judeţean „X” al PCR, participam la lucrările Congresului al XIV-lea al Partidului. Ceauşescu ne-a chinuit aproape şase ore cu citirea Raportului Politic. Am reuşit să nu adorm, m-a ţinut treaz teama de securiştii care umpluseră sala, răspândiţi printre noi să ne supravegheze şi să ne dea semnalul pentru aplauze şi urale.

De fapt, simţeam un amestec de frică şi de timidă bucurie. Ascultându-l pe Ceauşescu, ştiam că sfârşitul regimului este aproape. Evident, urma să-mi pierd privilegiile de la Partid: maşină de la partid, alimente fără cartelă, de toate felurile şi în cantităţi îndestulătoare, băuturi fine şi ţigări de la protocol şi shop, vacanţe în locaţiile ONT gestionate de Partid etc. Cel mai mult mă durea că voi pierde puterea. În acele vremuri, cu funcţia mea era suficient să dau un telefon – oricui, oriunde şi pentru orice în judeţ – şi să obţin rezolvare la felurite probleme: o angajare pentru o rudă, o aprobare pentru televizor color, o repartiţie de apartament peste rând, un porc tranşat în taină la Gospodăria de Partid, pentru masa tovărăşească de Revelion etc. 

Toate aceste privilegii se vor risipi. Îmi era teamă şi un fel de scârbă să ajung un anonim. Totuşi, mai ştiam că voi fi bogat, chiar dacă regimul urma să dispară, erau mai mult decât suficiente resursele adunate de mine şi de familia mea. Eu aveam salariu mare, plus că mai câştigam bine din mica bişniţă pe care o făceam împreună cu un frate al meu, inginer la Porţile de Fier şi „negustor” de produse sârbeşti, nu mai pomenesc de „micile” atenţii primite de la subalterni şi de la cei pe care îi ajutam cu diferite aprobări şi intervenţii – băuturi scumpe, parfumuri străine, ba chiar şi (mai ales!) valută forte. Soţia mea era medic ginecolog, nevestele, fiicele şi amantele protipendadei Partidului şi Securităţii din judeţ erau clientele ei neoficiale şi statornice, atunci când doreau să scape de o sarcină nedorită prin avort, activitate ilegală, dar ocrotită de comandantul Securităţii judeţene, amicul nostru. 

Aveam mii de dolari şi mii de mărci vest-germane, precum şi bijuterii de aur în greutate de aproape două kilograme în seiful din pivniţa vilei – secret de familie, ştiu doar de mine şi de soţie, seif cumpărat de la urmaşul unui fost boier care îşi lichidase bruma de avere pentru a procura banii necesari plecării din ţară, regăsindu-se printre puţinii beneficiari ai aprobării migraţiei spre Occident în temeiul clauzei privind „reîntregirea familiei”. Conţinutul acestui seif reprezenta o parte din garanţia că vom supravieţui şi că ne vom păstra un nivel de trai ridicat după prăbuşirea lui Ceauşescu. 

Folosisem o infimă parte din această avere ca să-mi aranjez copiii, absolvenţi de facultate prin anii 80. Băiatul era bine, angajat la Banca Naţională, că absolvise ISE. Fata, doctoriţă ca maică-sa, tot ginecolog, la spitalul regional, în rezidenţiat. Salarii bune, cu bani depuşi de mine la CEC pentru ei, să-şi cumpere apartamente şi maşină, când vor avea nevoie. Aşteptam doar să se căsătorească şi să-şi facă şi ei un rost, familie, copii. Aveam cu ce să-i ajut. 

Însă cea mai importantă avere a mea era formată din relaţii. Aveam relaţii extinse în toată ţara şi mai ales, în străinătate, din vremea când lucrasem pentru CAER, ca expert al delegaţiei României. Speram, adică, eram aproape convins că într-un regim capitalist – pentru noi, înalţii activişti PCR, cât şi pentru colegii noştri, securiştii, era aproape evident, atunci, în iarna lui 1989, că noul regim va fi unul de tip capitalist, în contextul prăbuşirii aproape totale a socialismului în URSS şi în statele din Europa de Est – aceste relaţii aveau să mă ajute să prosper. 

Astfel de gânduri îmi treceau prin minte, ascultând neatent discursul lui Ceauşescu. Nu ştiam că va urma o revoltă populară înecată în sânge, nu ştiam că prăbuşirea va fi deopotrivă grotească şi sângeroasă. Circulau zvonuri multe, tensiunea era tot mai mare în rândul oamenilor, dar noi, activiştii şi securiştii, eram obligaţi să ne jucăm rolul până la capăt. (articol integral -ADEVĂRUL-)

Monarhia Constituţională vs. Republica - Cum apără CNA moştenirea stalinisto-comunistă scancţionând SRTV

În vreme ce televiziunile private din România, nederanjate de cerberii CNA, ne spurcă mintea cu emisiuni tabloide care promovează pornografia, curvărăsia, scandalul, manelizarea, minciuna sfruntată, manipularea politică şi tot felul de alte porcării scoase din bezna mahalalelor şi din haznaua vieţii politice româneşti, CNA se luptă cu emisiunea „Ora Regelui”.

Monarhia Constituţională, Casa Regală a României şi Majestatea Sa Regele Mihai I al României încă reprezintă un pericol pentru politrucii care conduc şi jefuiesc statul şi naţiunea noastră de peste o jumătate de secol. În acest siaj, al fricii de normalitate şi trecerii sub tăcere a adevărului istoric, se înscrie şi decizia CNA de a sancţiona cu amendă de 70.000 lei Societatea Română de Televiziune, în şedinţa publică din 04 martie 2014, în baza reclamaţiilor înregistrate cu privire la emisiunile „Preţuieşte viaţa”, ediţiile din 20 şi 27 octombrie 2013 şi „Ora regelui”, ediţia din 16 noiembrie 2013, difuzate de postul TVR 1. 

Să cităm din decizia de sancţionare textul referitor la emisiunea „Ora Regelui”, realizată de jurnalista Marilena Rotaru: „Consiliul a analizat raportul de monitorizare cu privire la emisiunea „Ora Regelui”, ediţia din 16 noiembrie 2013 şi a constatat că aceasta a fost difuzată cu încălcarea prevederilor privind asigurarea informării corecte a publicului. Astfel, în debutul emisiunii prezentate de Marilena Rotaru, publicul a putut viziona evenimentele legate de... (articol integral AICI)

Băsescu cu securiștii, Ponta cu penalii! Tu cu cine votezi?

Memoria jertfei celor doi eroi - pilotul Adrian Iovan și ofițerul-student Aurelia Ion - a fost iarăși batjocorită de politrucii care conduc țara spre dezastru.

Previzibilul rezultat al ședinței CSAT - cu un Băsescu apărându-și securistul împotriva tuturor evidențelor și un Ponta bălmăjind timorat și neconvingător dintr-un raport incomplet și inutil - se înscrie în lista zecilor de mii de fapte inumane, antinaționale și antistatale postdecembriste comise de o clasă politică trădătoare ai cărei membri își au originea în mlaștina împuțită a eșaloanelor 2 și 3 ale PCR și Securității.

Accidentul aviatic din Munții Apuseni a produs cunoscuta reacție în lanț a incompetenței și cinismului, cum se întâmplă în România de fiecare dată când are loc vreo catastrofă ori calamitate. Rezultatul este însă unul paradoxal, neașteptat: prin moartea lor, Adrian Iovan și Aurelia Ion au contribuit la finalizarea procesului de cernere, de reorganizare și de redefinire a găștilor de politruci. Acum este clar pentru toată lumea: lupta politică din România se duce între securiști și activiști, reprezentați arhetipal de Traian Băsescu și Victor Ponta. Hidra roșie de la începutul anilor 90 a suferit mutații scârboase, extrem de periculoase pentru noi și a dobândit chipul acestor două aberații politice - ”neosecuriștii” și ”neoactiviștii”, două animale apocaliptice care se vor înfrunta pe viață și pe moarte pentru victoria asupra cadavrului în descompunere al națiunii, în luptele electorale care încep din primăvară.

De fapt, nici nu știm ce poate fi mai grav: (articol integral AICI)

Victimele terorii comuniste - fragmente din dicționarul luptătorului craiovean anticomunist Cicerone Ionițoiu

Cicerone Ionițoiu, marele mărturisitor împotriva comunismului s-a născut la Craiova, în ziua de 8 mai 1924 şi a plecat la Dumnezeu, în ziua de 26 ianuarie 2014, la Paris. Fost deținut politic, condamnat de două ori la pedeapsa cu închisoarea pentru că deținuse funcții de conducere în organizația de tineret a Partidului Național Țărănesc, Cicerone Ionițoiu a executat 10 ani de detenție în închisori și lagăre de exterminare din Gulagul românesc. Eliberat din închisoare, în 1979, la intervenția președitelui Franței, pleacă în exil, în această țară, devenind unul dintre cei mai importanți militanți anticomuniști din diasporă.

După Decembrie 1989, Cicerone Ionițoiu începe o intensă activitate de cercetare științifică și istorică, în scopul demascării crimelor comise de regimul comunist și de Securitate. A susținut până la moarte ideea organizării unui proces penal îndreptat împotriva membrilor fostei elite comuniste, a ofițerilor de Securitate, torționarilor și turnătorilor. Documentele realizate de Cicerone Ionițoiu despre crimele comise de regimul comunist  sutele de victime ale Securității pot fi consultate pe site-ul http://www.procesulcomunismului.com/

Locuitorii Craiovei și ai Olteniei trebuie să fie mândri că Cicerone Ionițoiu s-a născut pe aceste meleaguri, iar elita culturală și spirituală a Cetății Băniei are datoria de a împlini legământul marelui luptător anticomunist – exorcizarea societății românești de fosta elită comunistă, organizarea unui proces penal al comunismului și excluderea din toate sferele Statului Român a foștilor activiști PCR, ofițeri de Securitate, turnători și agenți de influență. (articol integral AICI)

Procesul Comunismului: Luptătorul anticomunist Cicerone Ioniţoiu s-a născut în Ceruri

Cicerone Ioniţoiu s-a născut la Craiova, în ziua de 8 mai 1924 şi a plecat la Dumnezeu, născându-se în Ceruri, în ziua de 26 ianuarie 2014, la Paris. A fost scriitor, deţinut politic în temniţele comuniste din Gulagul românesc şi va rămâne în memoria Neamului Românesc ca unul dintre marii mărturisitori ai credinţei în Dumnezeu care au pătimit în închisorile comuniste. A fost condamnat de două ori la pedeapsa cu închisoarea - în 1950 şi în 1962 - pentru faptul că a fost membru în conducerea organizaţiei de tineret a Partidului Naţional Ţărănesc. După 10 ani de chinuri în închisori şi lagăre de exterminare, la intervenţia preşedintelui Franţei, în 1979 a fost eliberat şi a părăsit ţara, mergând în exil, în Franţa.

După 1989, Cicerone Ioniţoiu a realizat o enciclopedie cu numele martirilor care au murit în închisorile comuniste din România - lucrarea poate fi consultată pe site-ulhttp://www.procesulcomunismului.com/  

Într-un document intitulat ”GENOCIDUL DIN ROMÂNIA - REPERE IN PROCESUL COMUNISMULUI”, Cicerone Ioniţoiu mărturiseşte despre principalul instrument de crimă şi teroare utilizat de comunişti împotriva Naţiunii Române, adică despre Securitate, ai cărei foşti slujitori, ex-ofiţeri, ex-turnători şi ex-agenţi de influenţă pot fi aflaţi astăzi în elitele Ţării - în politică, în mediul de afaceri, în cultură şi spiritualitate:

„Securitatea a fost creată prin Decretul nr.221/30 Aug.1948 sub denumirea de Direcţia Generala a Securităţii Poporului sub conducerea lui Gheorghe Pintilie (Pantelei Bodnarenko), având ca directori adjuncţi pe Alexandru Nicolschi (Boris Grunberg, evreu basara­bean rusofon) şi Vladimir Mazuru (ucrainean din Bucovina de Nord). (articol integral AICI)

Autobiografia lui Nicolae Ceausescu

Fără comentarii...

Cum rămâne cu respectarea Drepturilor Omului în Republica Populară Chineză?

Au sau nu miros banii chinezilor?

România aplică politica Uniunii Europene de atragere şi favorizare a investiţiilor pe care China doreşte să le facă în Europa. Ne bucurăm la banii chinezilor, vorba aia, ”banii nu au miros”.

Totuşi, banii veniţi din Republica Populară Chineză au un miros urât. Mirosul unui sistem politic nedemocratic, opresiv, controlat de o elită politico-financiară ale cărei instrumente principale prin care îşi păstrează status quo-ul sunt Partidul Comunist Chinez, Armata de Eliberare a Poporului şi experimentul economic al ”zonelor economice speciale”, unde capitalismul este lăsat să se dezvolte, sub monitorizarea atentă şi în beneficiul acestei elite, ţelul economic final al nomenclaturiştilor comunişti chinezi fiind construirea ”economiei socialiste de piaţă”, până în 2020. Adică, o aberaţie ideologică, indiferent că o cântărim din perspectiva marxismului clasic sau a neo-liberalismului.

Dezvoltarea economiei Chinei fascinează (ca statistică, marea majoritate a chinezilor nu beneficiază de boom-ul economic!), iar ofensiva comercială şi de investiţii lansată de la Beijing are proporţii pe care omenirea nu le-a mai cunoscut. În acest context, când banii comuniştilor chinezi încep să curgă, inundând ”seceta” crizei capitalismului occidental, liderii politici europeni ”uită” de nedreptăţile, crimele şi abuzurile pe care le comite guvernul comunist al R.P. Chineză. Banii, cum spuneam, nu au miros... pentru unii.

 

Drepturile Omului sunt permanent încălcate în China comunistă

Situaţia democraţiei şi respectării Drepturilor Omului în China este deplorabilă şi nu poate fi scuzată prin creşterea economică a Chinei ultimului deceniu, stare de prosperitate de care se bucură doar o elită minoritară, alături de slujitorii ei, în vreme ce majoritatea chinezilor se află în semi-sărăcie şi cu viaţa sever controlată de Partidul Comunist. 

Conform Raportului ”Amnesty International - USA” pentru anul 2013, în China au loc numeroase şi grave abuzuri împotriva cetăţenilor chinezi. Cităm un fragment: ”Poliţia a lipsit de libertate, în mod arbitrar, sute de mii de oameni prin plasarea lor în detenţie administrativă, inclusiv taberele RTL (Re-education through labor - ”reeducare prin muncă” n.n.), fără a recurge la procese juridice în instanţe independente. Autorităţile au administrat sute de locaţii de detenţie, inclusiv "închisori negre", unde tortura, uneori urmată de moartea victimei, a fost una dintre metodele de "corecţie" sau de intimidare a deţinuţilor. (...) Autorităţile au alocat un buget de peste 701 miliarde de yuani (aproximativ 112 miliarde de USD) pentru a menţine securitatea publică, o creştere de peste 30 de miliarde USD, faţă de anul 2011. Guvernele provinciilor au cerut autorităţilor de nivel inferior să "consolideze comunitatea de muncitori" în perioada premergătoare procesului de tranziţie la nivelul central de conducere a Partidului Comunist Chinez. Această ”consolidare” a inclus colectarea de informaţii de la monitorii comunitari (turnătorii locali n.n.), avertizarea frecventă a disidenţilor şi a familiilor lor şi încarcerarea persoanelor care au adus critici la adresa guvernului ori plasarea lor sub arest la domiciliu. Condamnările la pedeapsa cu moartea au continuat să fie impuse după procese inechitabile. În China au fost condamnate şi executate mai multe persoane decât în restul lumii la un loc.”(articol integral AICI)

APEL CĂTRE JUSTIŢIA ROMÂNĂ – organizaţi un ”Nurnberg” anticomunist românesc!

Ofensiva penală împotriva torţionarilor din Gulagul comunist românesc lansată de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), în colaborare cu Gândul.info, reprezintă o oportunitate extraordinară oferită Justiţiei din România de a pune punct, pentru totdeauna, prezenţei fantomei comuniste în societatea românească. 

Deja sunt anchetaţi penal 35 de foşti torţionari din anii 50, criminali care au asasinat în închisorile comuniste sute, poate mii de luptători anti-comunişti. 

Demersul curajos şi lăudabil al colegilor de la Gândul.info şi specialiştilor din IICCMER este însă, insuficient.

Da! În sfârşit, vor fi daţi spre judecată penală câţiva dintre indivizii malefici care au asasinat în numele comunismului. Da! Este un necesar act de dreptate socială şi de justiţie – împlinit din păcate cu peste 20 de ani întârziere, dacă socotim pornind de la momentul căderii comunismului şi la o distanţă de peste o jumătate de veac de la data comiterii înfiorătoarelor crime.

Cum rămâne, însă, cu abuzurile şi crimele comise împotriva poporului român de dictatura comunistă în perioada 1963-1989? Când vor fi anchetaţi, judecaţi şi condamnaţi indivizii care au constituit eşaloanele 2 şi 3 ale activului UTC, PCR şi ale Securităţii Statului? Când vor fi condamnate penal, ca organizaţii criminale, instrumentele terorii dictaturii ceauşiste, adică UTC, PCR şi Securitatea?

Anchetarea, judecarea şi condamnarea torţionarilor din închisorile perioadei de început a dictaturii comuniste în România reprezintă – trebuie să fie aşa! – doar un prim pas făcut pe drumul exorcizării societăţii româneşti de fantoma comunismului. Rămâne, însă, întrebarea: CINE VA AVEA CURAJ SĂ ACUZE PENAL PE FOŞTII MEMBRI AI EŞALOANELOR 2 ŞI 3 ALE UTC, PCR ŞI SECURITĂŢII? (articol integral AICI)

În apărarea lui Valeriu Gafencu ”Sfântul Închisorilor”

Guvernul României, prin intermediul Institutului Naţional pentru Studiul Holocaustului în România „Ellie Wiesel“, instituţie guvernamentală subordonată primului ministru Victor Ponta, conform cu O.U.G. nr. 16 / 08.05.2012, a solicitat Primăriei Tg. Ocna retragerea titlului de ”Cetăţean de Onoare” acordat post-mortem, prin HCL nr. 17 / 10.02.2009, deţinutului politic Valeriu Gafencu, decedat în închisoarea comunistă de la Tg. Ocna, ca urmare a regimului de exterminare la care a fost supus.

Acţiunea iniţiată ar fi fost demnă de toată lauda dacă în speţă am fi aflat un legionar care a asasinat evrei în timpul pogromurilor organizate de Mişcarea Legionară sau un oficial militar al dictaturii Mareşalului Ion Atonescu, implicat în deportarea şi asasinarea sistematică a evreilor din România. Solicitarea INSHR ”Ellie Wiesel” nu are însă ca obiect legitima condamnare publică şi oficială a unui asasin, ci loveşte neargumentat, cu o înspăimântătoare superficialitate a argumentelor juridice, istorice şi morale, în memoria unui tânăr care a plătit cu libertatea şi apoi, cu viaţa, o alegere pe care a făcut-o la vârsta studenţiei. Un om tânăr al cărui comportament creştinesc, demn şi curajos în faţa chinurilor inimaginabile la care a fost supus de torţionarii comunişti, i-a adus respectul din partea poporului care l-a cinstit cu supranumele de ”Sfântul Închisorilor”, aşa cum l-a numit evreul convertit la creştinism, monahul Nicolae Steinhardt.

Să cităm şi să analizăm pe rând argumentele pe care le utilizează Guvernul României, prin intermediul INSHR ”Ellie Wiesel”, în acest nerealist demers de a rejudeca post-mortem o victimă a Gulagului Comunismului românesc. (articol integral AICI)

Scurte rememorări din Istoria Națiunii Române pentru republicanii începători

Vă ofer spre lectură un articol pe care l-am publicat în Ziare.com. Lectură cu folos!

Scurte rememorări din Istoria Națiunii Române pentru republicanii începători

Am citit cu oarecare interes - care interes a sfarsit in a se transforma in dezamagirea ca ceea ce speram ca va fi o serioasa analiza sociologica s-a dovedit a fi un fel de text anti-monarhist care propaga idei de o factura oarecum mediocra - niste opinii despre monarhia constitutionala si Majestatea Sa Regele Mihai I al Romaniei. 
 
Casa Regala isi face PR. Politicienii care nu mai fac doi bani sunt iubiti - Interviu Alfred Bulai

Loial ideii de dialog si de impreuna lucrare in redescoperirea adevarului istoric, indraznesc sa formulez o scurta analiza a unora dintre aceste afirmatii, in speranta ca astfel voi oferi un oarecare echilibru dezbaterii de aici, pe Ziare.com, despre monarhia constitutionala.

O prima opinie: "Romanii nu au niciun fel de respect pentru monarhie".

Un raspuns: Conform rezultatelor din luna ianuarie 2012 ale sondajului realizat de IMAS pentru ziarul Adevarul, regele Mihai a ajuns la o cota de incredere de 36,6%, urmat pe podium de presedintele liberalilor, Crin Antonescu, cu 25,4% si de seful social-democratilor, Victor Ponta, cu 22,5%. Traian Basescu este la cea mai scazuta cota de cand ocupa fotoliul de la Cotroceni, adica 8,6%.

Un mic comentariu: Regele este simbolul monarhiei. Concluzia v-o las dvs, cititorilor... (articol integral AICI)

Despre activiştii Republicii Liberalo-Social-Democrato-Civico-Populare din România, cu severă şi părintească milă

Am păstrat tăcerea pe acest blog (Blogurile Adevărul.ro), în ultima parte a Postului Sfintelor Paşti, dar şi în perioada evenimentelor deosebite prin care Casa Regală a României, alături de mii de români, a sărbătorit adevărata Zi Naţională a României – Ziua de 10 Mai. Datoria faţă de Dumnezeu, de Regele nostru şi de Naţiune îmi cere să reiau dialogul cu dvs., cititorii mei. Vă propun să medităm la o întrebare: De ce se tem de Casa Regală a României activiştii de stânga, neocomuniştii, foştii nomenclaturişti PCR, foştii ofiţeri de Securitate, turnătorii lor, baronii post-decembrişti ai jefuirii avuţiei naţionale şi liderii partidelor politice româneşti?

Mai mult sau mai puţin arvuniţi de vreun grup ocult de afacerişti cărora nu le miroase bine reformarea morală a societăţii ori de vreun partid politic cu apetit imoral pentru bucatele guvernării, precum PSD, PDL, PNL şi sticlele goale în chip de iniţiative civice-populare-liberale plutind în siajul marinarului-preşedinte, diverşi confraţi în ale scrisului şi mass-media aruncă, oriunde li se ordonă şi li se îngăduie, felurite aberaţii şi minciuni despre aşa-zisa imposibilitate a revenirii României şi Naţiunii Române la Monarhia Constituţională.

Câte un activist de stânga, parcă hrănit din... (articol integral AICI)

Biserica şi exorcizarea societăţii româneşti - Sfinţii Mărturisitori din Gulagul românesc

În călătoria noastră pe calea Sfântului şi Marelui Post al Sfintelor Paşti, în Anul Domnului 2013, am fost martorii unor atacuri puternice şi nedrepte împotriva Bisericii, îngăduite nouă de Dumnezeu pentru păcatele noastre. Vă îndemn să uităm de aceste ispite şi să ne luminăm sufletul cu amintirea jertfei făcute pentru Hristos, libertatea şi demnitatea noastră de Sfinţii Mărturisitori din închisorile comuniste.

Împăcarea noastră cu trecutul comunist presupune atât o acţiune de exorcizare a societăţii româneşti – sub toate aspectele sale sociale, politice, economice, culturale şi spirituale – cât şi recunoaşterea jertfelor făcute de românii care s-au împotrivit comunismului – mergând până la canonizarea lor ca Sfinţi Mărturisitori în Închisorile comuniste.

Exorcizarea societăţii româneşti se dovedeşte a fi un proces de foarte lungă durată. A fost depăşită până şi profeţia unui fost nomenclaturist comunist, agent al Moscovei bolşevice şi recuperat ca analist politic după Decembrie 1989, care afirma că stupid people va avea nevoie de două decenii să-şi revină la normalitatea europeană. Prezenţa unor foste slugi ale dictaturii comuniste, precum şi a unor mentalităţi proletcultiste şi nomenclaturiste, în diferite zone de putere şi de influenţă ale societăţii noastre – Parlament, Guvern, Preşedinţie, Justiţie, mediul de afaceri, instituţii de cultură etc. – împiedică, încetineşte primenirea neamului nostru. Rămânem, deocamdată, sub puterea netrebnică şi întunecată a acestor semeni ai noştri pentru care otrava dulce a minciunii şi manipulării este mai importantă decât mântuirea sufletului şi neamului. Totuşi, în timp, pe măsură ce slăbiciunile cetăţeanilor români manifestate în relaţia cu aleşii lor se vor diminua, iar democraţia românească îşi va exersa mecanismele de echitate şi dreptate socială, România va scăpa de aceste schelete vii ale comunismului care încă ne bântuie existenţa.

Canonizarea Sfinţilor Mărturisitori în Închisorile comuniste poate însă reprezenta una din căile prin care Biserica răspunde întunericului imoralităţii din societatea românească. Recentele atacuri îndreptate atât împotriva Bisericii, cât şi împotriva unor valori creştine fundamentale – educaţia creştină în şcoală, căsătoria creştină, familia creştină – au fost iniţiate de politicieni, de organizaţii politice sau civice tributare filosofiei ateiste şi aflate în siajul ofensivei anticreştine pe care stânga europeană – vârful de lance fiind guvernarea lui Hollande, în Republica Franceză, unde tocmai s-au legalizat căsătoriile între homosexuali şi adopţia de copii de către cuplurile de homosexuali. (articol integral AICI) 

Şi, totuşi, Diavolul are „martirii” săi

În articolul tovărășiei sale publicat pe blogul Adevărul și intitulat ”Și, totuși, ilegaliștii comuniști credeau într-un ideal”, ex-propagandistul comunist Ion Cristoiu ne ispitește să acceptăm că un ilegalist al mișcării comuniste din România interbelică poate fi ”personajul unei capodopere literare sau cinematografice”. Da, suntem de acord, în felul nostru, cu tovarășul Ion Cristoiu.

Ideologia comunistă, Partidul Comunist, ilegaliștii, activiștii și Secretarul General formează un sistem criminal – dictatura comunistă care, alături de nazism și fascism, rămâne o supremă pervertire a libertății și demnității umane. În acest sens și nu altfel, acceptăm că se poate scrie o carte, se poate realiza un film despre înfiorătorul experiment de inginerie socială care a fost comunismul românesc. De aceea, îi oferim lui Ion Cristoiu câteva dintre biografiile de ilegaliști și militanți comuniști cuprinse în Raportul comisiei prezindenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România cu speranța că tov. Cristoiu va afla resursele necesare pentru a finanța un documentar tv sau (de ce nu?) un film artistic în serial despre crimele comise de acești indivizi și regimul comunist pe care l-au slujit.

* * *

Augustin Alexa (n. 1911). Ilegalist, muncitor CFR la Cluj, ministrul Transporturilor (1951-1953), membru al CC al PMR/PCR (1948-1974), procuror general al RPR/RSR (1953-1973). În 1953 primeşte gradul de prim consilier juridic de stat, asimilat cu gradul de general-locotenent, direct implicat în toate marile anchete şi procese ale perioadei. Putem spune că prin poziţia pe care a deţinut-o a fost un ”Vîşinski al României”.

Iosif Ardeleanu (Döme Adler) (n. 1909). Ilegalist transilvănean, căsătorit cu Clara Turcu (director în Ministerul de Externe în mandatul Anei Pauker), Ardeleanu a fost şeful cenzurii (Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, 1951-1973). A devenit proverbial pentru obtuzitatea, intoleranţa şi dogmatismul său. Alături de Valter Roman, Nicolae Goldberger, Aurel Mălnăşan şi Wilhelm Einhorn, a fost direct implicat în acţiunea de investigare şi supraveghere a guvernului legal al Ungariei condus de Imre Nagy în timpul „azilului politic” de la Snagov (1956-1958).

Emil Bodnăraş (1904-1976). Născut dintr-un tată ucrainean şi o mamă de origine germană. Una dintre cele mai complicate personalităţi ale comunismului românesc. Ofiţer de carieră, el a devenit spion sovietic şi a fugit în Uniunea Sovietică. S-a întors în România la mijlocul anilor 1930 şi a îndeplinit diferite misiuni speciale pentru spionajul militar sovietic. Prins din întâmplare, Bodnăraş a fost condamnat la 10 ani de închisoare. În închisorile de la Doftana şi Caransebeş, el a devenit un prieten de încredere al lui... (articol integral AICI)

A aplaudat şi jurnalistul Ion Cristoiu făurirea Omului Nou?

“Daţi-mi un copil de 8 ani şi vă garantez că va fi bolşevic toată viaţa” (V.I. Lenin – Cuvântare în faţa comisarilor educaţiei)

Jurnalistul Ion Cristoiu, sub pretextul relatării unui fapt istoric, încearcă într-un mod penibil chiar şi pentru propaganda bolşevică, să arunce o mână cu mizerie, luată din coteţul puilor născuţi vii, către Majestatea Sa Regele Mihai I al României, prin articolul postat pe blogul personal din Adevărul, sub titlul A aplaudat şi Majestatea Sa?!

Defel surprinzător că un personaj ca Ion Cristoiu, deopotrivă complex şi controversat – jurnalist şi scriitor talentat, după unii chiar fondator de şcoală jurnalistică, dar şi complice în aparatul de propagandă ceauşist la criminala inginerie socială care a fost dictatura comunistă – cade periodic în infernul apucăturilor de propagandist şcolit de UTC/PCR. Cum altfel să reacţioneze un om care nu s-a vindecat complet de boala minciunii propagandistice, a răstălmăcirii adevărului, boală pe care a dobândit-o şi a răspândit-o calucrător de presă în slujba dictaturii Ceauşescu? Poate rezista un spirit format la şcoala marxistă de partid la ispita de a manipula, fie din proprie iniţiativă, fie în solda cuiva, pervertind adevărul?

Într-o societate care îţi îngăduie nu numai să scapi de meritata pedeapsă penală pentru complicitate la dictatura comunistă – alături de mii de foşti activişti PCR, securişti şi turnători – ci te şi iartă cu lejeritate, oferindu-ţi inclusiv şansa de a deveni jurnalist celebru şi aliat de conjunctură pentru politicienii generoşi, într-o astfel de lume, orice este posibil. Poate genera ceva mai bun societatea românească încă infestată în toate zonele sale definitorii – spiritualitate, cultură, viaţă religioasă, politică, economie, presă etc. – de indivizi care şi-au format, ca membri în elita comunistă, colaboraţionistă sau în familii de nomenclaturişti, concepţiile lor de viaţă, mentalităţile, apucăturile lor, hrănindu-se cuspiritul revoluţionar al ateismului ceauşist? Credem că nu...

A înţelege corect şi în toată grozăvia complicitatea acelor intelectuali care au acceptat să participe la aberanta şi criminala acţiune de făurire a Omului Nou, presupune să călătorim în timp, spre realitatea vieţii în comunism, lecturând câteva fragmente din... (articol integral AICI)