Decembrie 1989, după 25 de ani: Episodul 1 – Activistul PCR

Era în noiembrie 1989. În calitatea mea de prim-secretar al Comitetului Judeţean „X” al PCR, participam la lucrările Congresului al XIV-lea al Partidului. Ceauşescu ne-a chinuit aproape şase ore cu citirea Raportului Politic. Am reuşit să nu adorm, m-a ţinut treaz teama de securiştii care umpluseră sala, răspândiţi printre noi să ne supravegheze şi să ne dea semnalul pentru aplauze şi urale.

De fapt, simţeam un amestec de frică şi de timidă bucurie. Ascultându-l pe Ceauşescu, ştiam că sfârşitul regimului este aproape. Evident, urma să-mi pierd privilegiile de la Partid: maşină de la partid, alimente fără cartelă, de toate felurile şi în cantităţi îndestulătoare, băuturi fine şi ţigări de la protocol şi shop, vacanţe în locaţiile ONT gestionate de Partid etc. Cel mai mult mă durea că voi pierde puterea. În acele vremuri, cu funcţia mea era suficient să dau un telefon – oricui, oriunde şi pentru orice în judeţ – şi să obţin rezolvare la felurite probleme: o angajare pentru o rudă, o aprobare pentru televizor color, o repartiţie de apartament peste rând, un porc tranşat în taină la Gospodăria de Partid, pentru masa tovărăşească de Revelion etc. 

Toate aceste privilegii se vor risipi. Îmi era teamă şi un fel de scârbă să ajung un anonim. Totuşi, mai ştiam că voi fi bogat, chiar dacă regimul urma să dispară, erau mai mult decât suficiente resursele adunate de mine şi de familia mea. Eu aveam salariu mare, plus că mai câştigam bine din mica bişniţă pe care o făceam împreună cu un frate al meu, inginer la Porţile de Fier şi „negustor” de produse sârbeşti, nu mai pomenesc de „micile” atenţii primite de la subalterni şi de la cei pe care îi ajutam cu diferite aprobări şi intervenţii – băuturi scumpe, parfumuri străine, ba chiar şi (mai ales!) valută forte. Soţia mea era medic ginecolog, nevestele, fiicele şi amantele protipendadei Partidului şi Securităţii din judeţ erau clientele ei neoficiale şi statornice, atunci când doreau să scape de o sarcină nedorită prin avort, activitate ilegală, dar ocrotită de comandantul Securităţii judeţene, amicul nostru. 

Aveam mii de dolari şi mii de mărci vest-germane, precum şi bijuterii de aur în greutate de aproape două kilograme în seiful din pivniţa vilei – secret de familie, ştiu doar de mine şi de soţie, seif cumpărat de la urmaşul unui fost boier care îşi lichidase bruma de avere pentru a procura banii necesari plecării din ţară, regăsindu-se printre puţinii beneficiari ai aprobării migraţiei spre Occident în temeiul clauzei privind „reîntregirea familiei”. Conţinutul acestui seif reprezenta o parte din garanţia că vom supravieţui şi că ne vom păstra un nivel de trai ridicat după prăbuşirea lui Ceauşescu. 

Folosisem o infimă parte din această avere ca să-mi aranjez copiii, absolvenţi de facultate prin anii 80. Băiatul era bine, angajat la Banca Naţională, că absolvise ISE. Fata, doctoriţă ca maică-sa, tot ginecolog, la spitalul regional, în rezidenţiat. Salarii bune, cu bani depuşi de mine la CEC pentru ei, să-şi cumpere apartamente şi maşină, când vor avea nevoie. Aşteptam doar să se căsătorească şi să-şi facă şi ei un rost, familie, copii. Aveam cu ce să-i ajut. 

Însă cea mai importantă avere a mea era formată din relaţii. Aveam relaţii extinse în toată ţara şi mai ales, în străinătate, din vremea când lucrasem pentru CAER, ca expert al delegaţiei României. Speram, adică, eram aproape convins că într-un regim capitalist – pentru noi, înalţii activişti PCR, cât şi pentru colegii noştri, securiştii, era aproape evident, atunci, în iarna lui 1989, că noul regim va fi unul de tip capitalist, în contextul prăbuşirii aproape totale a socialismului în URSS şi în statele din Europa de Est – aceste relaţii aveau să mă ajute să prosper. 

Astfel de gânduri îmi treceau prin minte, ascultând neatent discursul lui Ceauşescu. Nu ştiam că va urma o revoltă populară înecată în sânge, nu ştiam că prăbuşirea va fi deopotrivă grotească şi sângeroasă. Circulau zvonuri multe, tensiunea era tot mai mare în rândul oamenilor, dar noi, activiştii şi securiştii, eram obligaţi să ne jucăm rolul până la capăt. (articol integral -ADEVĂRUL-)