Cu Crăciunul, prin spital...

Am mers prin marea de suferinţă a spitalului. L-am purtat pe Hristos, Lumina gonind întunericul, Speranţa risipind deznădejdea printre cei bolnavi şi cei care îi poartă în grijă. Am păşit prin spital "cu Icoana", "cu Crăciunul". Acum o noapte m-am trezit pe la trei dimineaţa. M-au trezit două gânduri: gândul că zece etaje de spital, sute de saloane, sute de bolnavi şi de cadre medicale mă aşteaptă "cu Crăciunul"; gândul că undeva, într-un sicriu, zace trupul Anei, fata de 23 de ani la căpătâiul căreia m-am rugat vreme de mai mult de o săptămână, încercând eu, biet şi nevrednic slujitor, să  rup legătura dreptăţii lui Dumnezeu, să implor ca Ana să rămână cu noi. Dumnezeu a hotărât altfel, în mila şi dreptatea Lui de neînţeles pentru noi, cei din întuneric.

Gândurile sunt gânduri. Se nasc din spaimele, din speranţele, din credinţa, din necredinţa noastră. Cum se nasc, aşa trăiesc, aşa şi pier. Dimineaţa am purces cu mari emoţii "cu Crăciunul", prin spital. M-am agăţat de Icoana Naşterii Mântuitorului cu toată puterea sufletului meu. Îmi era teamă. De mine, de neputinţele mele, de întrebările lor, întrebările celor bolnavi. Am urcat cu liftul până la etajul 10. Am hotărât să încep a colinda de la copiii din secţia de pediatrie-oncologie. 

Am lăcrimat. Copii şi mame au sărutat Icoana Naşterii. Mamele cer mila lui Dumnezeu. Nu-şi doresc bogăţie. Doar sănătate şi un an, doi, trei în plus la şirul aproape sfârşit al vieţii copiilor lor. Am privit la aceşti copii gândind că moartea rupe bucăţi din trupul lor, din sufletul lor. Le-am promis că le voi dărui un televizor. Jucăriile pe care le-am lăsat la bradul de Crăciun îmi par puţine, un gest inutil. De fapt, nimic nu poate fi pus în locul sănătăţii. Simt cât sunt de neputincios. Ajută, Doamne, necredinţei mele!

Am colindat o zi întreagă prin spital. Suferinţă, milă, dreptate, speranţă. Bolnavi, cadre medicale, durere, credinţă, necredinţă. După câteva ore, poate peste şase ore, am ajuns ostenit la capela spitalului. Purtam în suflet picături din sufletele celor care sărutaseră Icoana Naşterii Mântuitorului. Sufletul meu, amestec de lacrimi şi speranţă, devenise marea sufletelor celor care aşteaptă mila şi dreptatea lui Dumnezeu pe un pat de spital. Fraţii mei, surorile mele, bolnavii din spital, suflete strigând numele lui Dumnezeu. Iubire...

Undeva, dincolo de zidurile spitalului, cei care se cred sănătoşi fac şi desfac guverne, rostesc discursuri şi predici, se joacă de'a viaţa, uitând de Dumnezeu. Hristos se naşte lăcrimând. O lacrimă a milei. Hristos se naşte, zâmbind. Un zâmbet al speranţei. Omenirea colindă prin întuneric. Undeva, o stea a răsărit. Undeva, se naşte Mântuitorul, mântuirea noastră. Undeva, în sufletul nostru... Lumină din Lumină... Dumnezeu adevărat, din Dumnezeu adevărat... Hristos se naşte! 

Amintiri despre Decembrie...

Aştern aceste cuvinte ca nişte lacrimi ce-mi picură din suflet peste mormintele ştiute şi neştiute ale celor morţi într-o zi de decembrie. Hristos se năştea pe pământul României, iar Irozii ascunşi în întunericul răutăţii neîmpăcate au poruncit să fie ucişi cei ce cu suflete de copil ieşiseră pe străzi în căutarea Mântuitorului şi a mântuirii.

Au plecat la colindat. Era vremea unui colind ciudat, colindul sângelui. Curaţi cu gândul şi cu inima, şi-au strigat către cer dorul după libertate. Au plecat la Dumnezeu, purtaţi de îngeri. Să-I colinde lui Hristos. Să-I plângă lui Hristos. Taţi şi mame, fii şi fiice, copii, tineri şi bătrâni, colindătorii neamului nostru la porţile Raiului. Milă primind de la Mântuitor şi milă dăruind ei, morţii unei zile de decembrie, milă pentru noi, supravieţuitorii.

Colindul celor morţi. Au chipuri senine. Sângele lor încă străluceşte în rănile de glonţ, însă pacea a risipit durerea. Morţii noştri din Decembrie ne colindă şi ne cer nu galbeni, ci doar un gând jertfit pentru o clipă amintirii lor. Ceata morţilor noştri este numeroasă. Oameni tineri, oameni în putere, oameni bătrâni plutesc pe sângele lor amestecat cu ninsoarea şi ne cântă cântare sfântă. Ei au murit cu trupul pentru a rămâne vii cu duhul. Noi am trăit cu trupul şi murim cu duhul...

Morţii noştri nu ne cer răzbunare, morţii noştri nu ne cer judecăţi şi sentinţe, morţii noştri nu ne cer nici măcar întristare. Morţii noştri ne cântă că în Decembrie S-a născut Dumnezeu pe acest pământ. Zâmbesc şi ne cântă, duhuri răstignite la ceas de iarnă sub umbră de speranţă renăscută. Zâmbetul lor ne este pedeapsă mai mare decât o mustrare, cântarea lor ne este vaiet mai cumplit decât oricare bocet din lume. Ne privesc cu blândeţe şi ne iartă. 

Din ceata de colindători se desprinde un duh. Era tânăr, era elev şi plecase de acasă, atunci, în Decembrie, spre Bucureşti. Auzise la televizor că este nevoie de el la Televiziune. A plecat, a luptat cu mâinile goale şi la ceas de istorie a văzut îngerii coborând să-l ducă la colindat, la Dumnezeu-Împărat. O mamă a rămas pe pământ să-i plângă amintirea, să-i plângă nunta nenuntită, să-i plângă copiii nenăscuţi, casa nezidită, copacul nesădit...

Duhul îşi sfârşeşte colindul şi ceata de colindători, morţii noştri din Decembrie, îşi cântă dorul. Le este dor de gândurile noastre ridicate către ei, le este dor de lumânarea aprinsă întru amintirea lor, le este dor de fapta bună aşezată întru pomenirea lor. Colindul celor morţi se ridică senin, din întunericul uitării noastre, către noi, cei vinovaţi de moartea sufletului şi viaţa în zadar a trupului.

Cei ce au fost, să-i pomenim, cei ce suntem, să mărturisim, cei ce vor fi, să ierte...

La Naşterea lui Hristos, ei, morţii noştri osândiţi la uitare, au venit la colindat:

„Steaua prinde să lucească / peste ieslea-mpărătească / şi din nou trei magi / varsă din desagi / aur şi tămâie. / Îngerii de sus / magilor le-au pus / cerul sub câlcâie. / Lumea-n cântec se deşteaptă, / pe Mesia Îl aşteaptă. / Zâmbete cereşti / intră pe fereşti, / vin în orice casă / şi în orice gând / arde tremurând / câte-o stea sfioasă. / Numai temniţa posacă / a-mpietrit sub promoroacă. / Stăm în beznă grea, / pentru noi nu-i stea, / cerul nu se-aprinde. / Îngerii grăbiţi, / pentru osândiţi, / nu aduc colinde. / O, Iisuse Împărate / Iartă lacrimi şi păcate. / Vin să-nchizi uşor / Rănile ce dor, / visul ni-l descuie. / Noi Te-om aştepta / Căci pe crucea Ta / Stăm bătuţi în cuie“. (STEAUA PRINDE SĂ LUCEASCĂ, de Radu Gyr)

Ceva pute în România...

Alegerile pentru funcţia de Preşedinte al Republicii s-au încheiat. Aseară, la ora 21.00, Mircea Geoană era proclamat câştigător de exit-poll! Dimineaţa asta, la ora 08.00, BEC anunţa că Traian Băsescu este câştigător. Ceva pute în România... Mie îmi este indiferent cine câştigă. Cu riscul de a provoca oripilarea acelor cetăţeni care sunt "convinşi" că l-au găsit pe "salvatorul" ţării, mărturisesc că nu m-am prezentat să votez. Şi sunt convins că am dat dovadă de un înalt spirit civic atunci când am boicotat acest scrutin! Calitatea mea de creştin ortodox mă obligă să refuz participarea la un scrutin în care sunt silit să aleg între două rele, răul mai mic. Un creştin nu alege între doi draci, un drac mai mic, ci fuge din calea dracilor şi merge la rugăciune!

Lupta pentru funcţia de Preşedinte al Republicii a fost o luptă între două grupuri mafiote. Geoană-Antonescu sunt vârful de lance pentru interesele lui Patriciu, Voiculescu şi al baronilor mai mari sau mai mici din PSD şi PNL. Traian Băsescu este "El Lider Maximo" al grupului de moguli în devenire din PDL (de genul Videanu, Berceanu etc.), susţinut făţiş de trustul de presă (Gazeta de Sud, Gazeta de Olt, Curierul Naţional, B1TV) al mogulilor fraţii Păunescu (implicaţi în multe scandaluri şi subiect de dosare penale), de canale media cumpărate cu redacţie cu tot (HOTNEWS.COM, ZIARE.COM, EVENIMENTUL ZILEI) şi ceva mai discret de Cocoş sau (eventual) de Popoviciu.

Unii moguli, aşa cum este Vântu (REALITATEA.NET, COTIDIANUL, ACADEMIA CAŢAVENCU), au jucat la mai multe "capete", încercând să-şi asigure uşi deschise, indiferent cine va fi învingătorul.

În acest moment mă tem! Mă tem nu pentru că democraţia românească a intrat în comă de gradul IV. Ştiam asta. Sunt semne de mai multă vreme că democraţia este pe moarte. În acest moment mă tem de colaps, de dezintegrarea naţiunii noastre datorită luptei între grupurile de interese reprezentate de Băsescu şi de Geoană.

Băsescu s-a obişnuit să fie discreţionar, să fie intangibil, să fie Stăpânul. Şi-a promovat acoliţii, şi-a impus partidul la guvernare, şi-a "făcut" fata europarlamentar, a fost aproape identic în anumite manifestări cu dictatorul Ceauşescu. Băsescu se teme că pierzând puterea, va fi rechemat la Parchet, în dosarele penale în care este implicat sau în dosarele penale care vor fi făcute de noua putere cu el şi acoliţii săi în calitate de învinuiţi. Băsescu mai ştie că mogulii care l-au susţinut îl vor părăsi imediat, dacă pierde puterea, şi tot aşa mulţi dintre acoliţi. Aceştia vor vorbi, vor face dezvăluiri, constrânşi, şantajaţi, mituiţi de noua putere!

Geoană are o notă de plată foarte încărcată. S-au investit bani grei în el. Dacă nu câştigă alegerile, este un om politic mort! Dispare! Va fi obligat să negocieze formarea guvernului cu Băsescu, asta dacă nu cumva PNL, la ordinul lui Patriciu, va face vreo ofertă mai generoasă. Se va confrunta cu reproşurile violente ale finanţatorilor, iar în PSD îşi va pierde orice putere.

Invingatorul acestor alegeri trebuie să ţină cont că jumătate din cei care au venit la vot NU-L VOR PREŞEDINTE, că românii sunt DEZBINAŢI, că românii SE URĂSC ÎNTRE EI!

Cred însă că învingătorul va rânji bucuros şi va trece la împărţirea prăzii. Românii, România? Nu ne interesează...

Regăsire...

Sâmbătă, 28 noiembrie 2009 dHr., în ziua de pomenire a Sfântului Preacuvios Ştefan cel Nou şi a Sfântului Mucenic Irinarh şi cele dimpreună cu dânsul şapte sfinte femei, am avut bucuria de a fi binecuvântat să întâlnesc, reîntâlnesc, faţă către faţă, oameni dragi mie şi luptători curajoşi pe frontul duhovnicesc al mărturisirii credinţei noastre creştine ortodoxe.

Prietenul şi fratele meu întru Hristos, jurnalistul creştin Claudiu Târziu, m-a invitat să particip la Adunarea Generală a Asociaţiei "Rost", comunitate întru comuniune de mireni, monahi şi preoţi creştini ortodocşi aflaţi în împreună lucrare în a mărturisi rostul duhovnicesc al vieţii omului în Univers, într-o lume populată de oameni care treptat îşi uită rostul dumnezeiesc al existenţei, preferând otrava dulceagă şi plină de primejdii a întunericului.

Am ajuns în sala unde era găzduită adunarea cu o oarecare întârziere. Socoteala mea de acasă nu s-a potrivit cu mersul de melc al unui tren de călători CFR ajuns în Gara de Nord cu aproape o oră întârziere. Intrând în sală, mi-am cerut stângaci iertare şi m-am aşezat pe primul scaun pe care l-am zărit liber. Atmosfera era relaxată. Nimic pretenţios, nimic oficial. Nişte prieteni s-au întâlnit în numele prieteniei lor în Hristos.

Fratele meu Claudiu mi-a oferit o mare surpriză. Ascultam, cuprins oarecum de un fel de tihnă, cuvintele rostite de Claudiu, moderator şi preşedinte de şedinţă, îndoită slujire pe care şi-o îndeplinea cu simplitate, fără să lovească în auditoriu cu acele "pietre" - cuvintele în haină oficială - care transformă astfel de întâlniri în "şedinţe de partid". Tihna mi-a fost risipită şi m-am trezit cuprins de o mare emoţie când l-am auzit pe Claudiu că le propune membrilor adunării ca din conducerea executivă a Asociaţiei "Rost" să fac şi eu parte. Nici nu ştiu ce am răspuns. Cred că ceva de genul "mi-ai făcut o mare surpiză", "sunt onorat" etc.

În discuţiile de după încheierea lucrărilor Adunării ROST, am simţit cu putere şi chiar cu durere cât de grea este crucea de preot. Când un om ca profesorul şi scriitorul Marcel Petrişor, fost deţinut politic, îţi zice "părinte", toată goliciunea propriilor păcatelor ţi se arată în faţa ochilor sufletului. Am suferit eu vreo secundă măcar, între cei patru pereţi aducători de disperare, dar şi de mântuire ai unei celule de închisoare comunistă? Nu! Doar haina preoţească, semn al harului - har pe care îl port nu datorită vreunei virtuţi personale, ci numai prin mila lui Dumnezeu - îi determină pe oameni să-mi zică "părinte". Eu - acel "EU" care-mi este sufletul aflat mereu în căutarea lui Dumnezeu - nu merit să fiu strigat "părinte"! Cinstea pe care mi-a făcut-o profesorul Marcel Petrişor, unul dintre seniorii suferinţei neamului nostru, atunci când mi-a zis "părinte", mi-a fost ca o caldă mustrare părintească...

Dacă un om ca poetul, eseistul şi traducătorul Răzvan Codrescu, ucenic al Părintelui Calciu, îţi spune că este impresionat de cum aşterni cu stângăcie, pe hârtie, gândurile-ţi efemere, ţi se face ruşine şi obrajii prind a avea culoarea zăpezii căci frica de păcat te cuprinde la gândul plin de dojană că lauda primită este cel puţin nemeritată. Eu - acel "EU" care scrijeleşte în ţărâna lumii căutând soarele din adâncuri cu speranţa că va scăpa de întuneric - abia desenez literele alfabetului, încălzit fiind de entuziasmul de fluture aflat la vederea celei dintâi petale de floare. Cinstea pe care mi-a făcut-o poetul Răzvan Codrescu, purtător al Luminii spre luminarea întunericului din noi, mi-a fost ca o îmbrăţişare primită de la un frate mai mare la ceas de apus de soare, atunci când fratele mai mic începe a se teme de duhurile nopţii.

Adunarea Generală a Asociaţiei ROST a fost pentru mine o regăsire. Regăsirea de sine în calda îmbrăţişare a unor prieteni buni. Prietenii mei întru Hristos aflaţi mereu pe drumul mărturisirii rostului. Rostul dumnezeiesc al vieţii în Hristos...

O zi onomastică

Gabriela este o fetiţă care abia a împlinit şapte ani. Are nişte ochi mari, frumoşi, inocenţi şi curaţi, aşa cum sunt ochii oricărui copil din lumea asta. Ne-a povestit şoptit că merge la şcoală şi că este deja în clasa a doua. Duminică a fost ziua numelui ei. Poartă numele Arhanghelului Gavriil. A primit un tort cu multă frişcă, prăjituri, sucuri şi cadouri. Au fost alături de Gabriela copiii care o însoţesc în călătoria vieţii ei. A fost o zi frumoasă. Copiii s-au bucurat de dulciuri, de jucării, au cântat „La Mulţi Ani!” pentru Gabriela, iar noi, cei mari, părinţi, asistente medicale, medici şi slujitori ai Bisericii am uitat pentru câteva ore de suferinţă, de răutate şi de întuneric. Am uitat că ne aflăm în Secţia de Oncopediatrie a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă din Craiova.

Conform rapoartelor Centrului Naţional de Calcul şi Statistică Sanitară, la începutul acestui an existau 10.000 de cazuri de copii bolnavi de cancer internaţi în instituţii de specialitate din România. În cursul anului 2008, au fost trataţi împotriva bolii doar 1.100 dintre copiii diagnosticaţi ca având cancer. Nu există o evaluarea exactă a numărului copiilor care suferă de cancer şi care au nevoie de tratament. În majoritatea ţărilor europene, serviciile medicale oferite copiilor care suferă de cancer vizează şi aspectele legate de calitatea vieţii, situaţia familială şi efectele în plan social generate de boală în cadrul familiilor. Ţara noastră nu deţine un astfel de sistem integrat. Înfiorător este însă faptul că, dacă spitalele din România ar fi dotate cu aparatură de specialitate şi ar avea alocate fondurile necesare pentru achiziţionarea medicamentaţiei specifice tratării cancerului la copii, şansele de vindecare ale micuţilor bolnavi de cancer ar fi de aproximativ 90% din totalul cazurilor. Rata de supravieţuire actuală a copiilor bolnavi de cancer din România este de sub 50% din cazuri, faţă de peste 80%, cât se înregistrează în ţările dezvoltate ale Europei.

Când am sosit în Secţia de Oncopediatrie, Gabriela era un pic supărată. O durea burtica. O durea destul de rău. M-a cutremurat puterea cu care acest copil înfrunta durerea. Plângea discret, cu lacrimi tăcute. Nu se smiorcăia, nu ţipa. Nu striga după bunica. O asistentă a luat-o în braţe şi a mers cu ea în sala de tratament. După vreun sfert de oră Gabriela s-a întors în camera de joacă, zâmbind trist şi timid. Căpuşorul îi era descoperit, lăsase în salon, la bunica, fesul. Un fes care purta sigla unui partid cu candidat la alegerile prezidenţiale. Atunci am observat că părul îi căzuse. Fetiţa aproape chelise. Unul din efectele cancerului.

Secţiile de oncopediatrie din spitalele româneşti sunt în criză de peste 30 de ani. Colapsul economic al societăţii socialiste din anii ’80 a provocat degradarea accelerată a condiţiilor de tratament şi asistare a copiilor bolnavi de cancer. Haosul politic şi jaful economic de după Decembrie 1989 au agravat situaţia. Utilizarea unor fonduri primite de la Uniunea Europeană, oricum insuficiente pentru rezolvarea problemei, şi presiunile venite din partea unor foruri internaţionale au determinat autorităţile statului să îmbunătăţească într-o anumită măsură dotarea secţiilor de oncopediatrie. Resursele alocate sunt însă insignifiante în raport cu gravitatea situaţiei, iar destructurarea la care este supus sistemul sanitar din România, prin aşa-zisa „reformă europeană”, corupţia şi proasta administrare a spitalelor nu ajută la creşterea speranţei de viaţă a acestor copii. Dimpotrivă, îi condamnă la o moarte lentă şi îngrozitoare. La toate acestea se adaugă sărăcia în care se zbate o mare parte a populaţiei ţării, îndeosebi în mediul rural şi în cartierele muncitoreşti de la periferia oraşelor, descompunerea vieţii de familie din zonele afectate de sărăcie şi dezinteresul total manifestat faţă de sănătatea trupească a poporului de cei care au condus România în ultimii douăzeci de ani.

Ne-am despărţit de Gabriela şi de copiii din Secţia de Oncopediatrie a Spitalului Clinic Judeţean cu promisiunea că ne vom revedea în curând. Când am ajuns acasă, seara, am aflat de la buletinele de ştiri că în ziua în care Gabriela, fetiţa cu nume de arhanghel, şi-a sărbătorit onomastica, zeci de mii de oameni au fost aduşi în pieţele unor mari oraşe ale ţării pentru a-i aplauda şi ovaţiona pe candidaţii la funcţia de preşedinte al republicii. Analiştii estimau că numai într-o singură zi de campanie, în dorinţa de a lăsa falsa impresie că sunt susţinuţi de popor, candidaţii partidelor au cheltuit sute de mii de euro. Undeva, într-un salon de spital, Gabriela a adormit fericită. A fost ziua ei şi i s-a cântat „La Mulţi Ani!”. Noaptea i-a fost senină. Ziua de mâine rămâne însă un semn de întrebare. Răspunsul îl are doar Dumnezeu...

Oana...

Am fost chemat la patul ei de suferinţă într-o dimineaţă de toamnă, înainte de răsăritul soarelui. Un bărbat cu vocea şoptită, picurând lacrimi şi teamă, aproape că m-a implorat la telefon: „Părinte, vă cheamă fetiţa mea! Veniţi repede, vă rog, vrea să se spovedească!“. Am pornit prin noapte, spre spital. Şoferul de taxi mi-a respectat tăcerea şi, parcă simţind graba mea, s-a strecurat cu viteză pe străzile încă pustii. Priveam la ferestrele întunecate ale caselor. Oamenii dorm, mi-am zis, dar undeva, cineva nu doarme, ci se luptă cu moartea. M-a durut nepăsarea oraşului.

Oana era o fată frumoasă, inteligentă. Un suflet cald de moldoveancă. Avea 24 de ani. Studentă la farmacie. Un cancer a lovit-o năprasnic acum ceva vreme. Când am intrat în salonul de la terapie intensivă, m-a primit cu un zâmbet obosit. Chipul ei frumos purta deja semnele morţii, însă ochii îi erau vii, strălucitori, căutând cu disperare un răspuns la miile de întrebări ce-i tulburau sufletul. Căutând pe Dumnezeu.

Spovedania acestei fete a fost o călătorie într-o lume de lumini şi umbre, de fapte bune şi greşeli adolescentine, de speranţe şi dezamăgiri, de bucurie şi tristeţe, lumea unui copil care făcea primii paşi în maturitate. Oana avea scântei de lacrimi în ochi. Dorea să se vindece şi, în acelaşi timp, ar fi renunţat la orice în schimbul împăcării cu Hristos. Îşi plângea puţinele-i păcate ca şi când ar fi greşit cât toţi oamenii născuţi în lumea asta strâmbă şi urâtă. Am împărtăşit-o, am alungat din sufletul ei duhul deznădejdii şi ne-am despărţit pentru câteva ore.

Spre seară, după spovedania părinţilor ei, Oana m-a rechemat. În salonul de spital am fost primit într-o tăcere tristă. Acolo nu mai era o secţie de terapie intensivă, ci un altar de jertfă. Oana vorbea cu greutate, gâfâit, abia auzit. „Părinte, să staţi lângă mine! Părinte, citiţi-mi ceva, orice!“. Mi-am luat un scaun, m-am aşezat lângă patul ei şi i-am citit, ca pe o poveste şi ca unui copil la vremea somnului, Paraclisul Maicii Domnului. Agăţându-se de viaţă şi, deopotrivă, de veşnicie, Oana încerca uneori să repete rugăciunile rostite de mine. De câteva ori mi-a strâns mâna şi mi-a cerut să-i chem părinţii. „Vreau să rămân singură cu mami, părinte. Mami, să vină mami!“.

În pragul nopţii, Oana a obosit. „Părinte, gata, nu mai vreau să-mi citiţi!“. A închis ochii, încercând să doarmă. Respiraţia îi era tot mai sacadată. Mama Oanei a hotărât să o schimbe de haine. În lupta ei cu moartea, Oana transpirase puternic. Am mers pe hol cu tatăl Oanei. Vorbele mele de încurajare mi-au părut inutile, uscate, lipsite de sens. Totuşi, acest om mă privea ca pe un ajutor nesperat, trimis de Dumnezeu în clipele de disperare şi cumplită durere ale morţii fetiţei lui.

Oana s-a trezit şi m-a chemat. Se lupta să rămână conştientă. „Părinte, povestiţi-mi despre biserică. O poveste frumoasă! Părinte, să mergem, vreau acasă, avem treabă. Plecăm şi ne întoarcem repede! Vreau apă!“. Momentele de luciditate au devenit tot mai rare, topindu-se în delirul morţii. Oana lupta cu întunericul. Lupta cu toată fiinţa, cu tot sufle-tul. Şi-a revenit. „Părinte, ştiu, acolo în altar, e Sfânta Sfintelor. E frumos. Părinte, vreau să vină tati!“.
I-am chemat părinţii. Mama Oanei s-a scuzat că m-au lăsat singur. „Ne-am gândit, părinte, că, dacă nu stăm lângă ea, poate că atunci îşi va da sufletul şi nu se mai chinuieşte! Că poate prezenţa noastră o ţine aici!“. A fost ultima lor îmbrăţişare. „Tati te iubeşte, fetiţa mea! Mami şi tati sunt aici, nu plecăm, suntem cu tine!“, cuvintele unui tată care îşi vede copilul murind. „Şi eu vă iubesc!“. Cred că acestea au fost ultimele cuvinte rostite conştient de Oana. Apoi, am aşteptat. Toţi trei, un tată, o mamă şi un preot. Am aşteptat plecarea Oanei. Priveam la icoana Mântuitorului, atârnată deasupra patului Oanei, într-o rugăciune mută, cerându-I lui Hristos să fie milostiv şi să scurteze chinul fetei.

Într-un târziu, spre miezul nopţii, am hotărât să plec. Cred că, dacă mai zăboveam acolo câteva minute, lacrimile mi-ar fi acoperit faţa şi ar fi spulberat rămăşiţa de putere pe care încă o aveau cei doi părinţi. Am închinat-o pe Oana şi i-am mângâiat chipul. Cu greu m-am abţinut să nu-i sărut fruntea. Am plecat rugându-l pe tatăl Oanei să-mi telefoneze în clipa când Oana va pleca la Dumnezeu.

Pe drumul spre casă, am privit cu milă la chipurile candidaţilor la prezidenţiale care îmi rânjeau de pe afişe, promiţându-mi raiul dacă îi voi vota. Suflete rătăcite. Am ajuns acasă încărcat de milă. Noaptea, aproape de ora unu, am fost trezit din somnul chinuit în care abia căzusem de un apel venit din partea părinţilor Oanei. Oana, o fată frumoasă şi inteligentă, un suflet cald, plecase. Plecase la Dumnezeu. Restul este doar o picătură de lacrimă...

Gânduri...

Măreţia Universului fizic, mulţimea infinită a galaxiilor, comorile neştiute ascunse în sclipirea stelelor m-au fascinat din copilărie. Când merg la munte, am obiceiul să mă întind în iarbă şi să privesc cerul înstelat al nopţii de vară. Întotdeauna am avut senzaţia că mă scufund într-o mare de stele, că mă desprind de pământ şi călătoresc printre stele ca prin apele unui ocean nesfârşit. În clipele mele de extaz provocat de grandioasa privelişte a cerului înstelat, simt parcă trupul galaxiei noastre, imensa creatură care binevoieşte, prin mila lui Dumnezeu, să găzduiască mica noastră lume, o creatură care cuprinde în trupul ei aproape 200 de miliarde de stele. Iubesc mult acest Univers pe care Dumnezeu l-a zidit prin cuvântul său... "Şi a zis Dumnezeu: "Să fie lumină!" Şi a fost lumină." (Facerea 1,3)

De câteva zile însă, am început să înţeleg că Universul rămâne, totuşi, doar o mică minune, dacă îl aşezăm lângă o Taină minunată pe care o putem atinge, o putem gusta mereu şi mereu, cu simpla condiţie de a rămâne Fii ai Luminii. Universul acesta minunat şi grandios îmi pare doar o picătură de ploaie pierdută într-un imens ocean, atunci când port în mână, ca smerit diacon, părticica Trupului Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Rostind rugăciunile, înainte de a gusta din infinit şi veşnicie, privesc bucăţica de prescure aşezată în palmele mele de humă şi care acum este în chip real, prezent şi transcendent, Cinstitul şi Preasfântul Trup al Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi-mi zic, cuprins deopotrivă de o nemaiîntâlnită teamă şi de o nemărginită iubire: "Acum, în mâinile mele de lut, păcătoase prin fire şi neascultătoare de Dumnezeu prin purtare, stă mic, precum un prunc, Dumnezeu Fiul. Acum, în mâinile mele învăţate să petreacă în dulceaţa sclaviei păcatului şi nepricepute în a mulţumi Creatorului pentru mila şi iubirea prin care mi-a dăruit viaţă şi mă ţine în viaţă, stă Cuvântul prin care toate s-au făcut şi în care sunt cuprinse toate cât au fost, toate câte sunt şi toate câte vor fi." Gustând Trupul, simt că devin părtaş al tuturor minunilor lumii şi că privesc, preţ de o clipă, la cerurile nevăzute ale Dumnezeirii, acolo unde doar îngerii Luminii pot călători fără să le fie teamă. Apoi, sorbind în numele Sfintei Treimi din Cinstitul şi Preasfântul Sânge al lui Hristos, mă las cuprins de apele veşniciei care coboară din cerul dumnezeiesc şi curăţă trupul meu trecător, îmbrăcându-mă, pentru o altă minunată clipă, într-o lumină ce adună în ea şi depăşeşte cu infinită intensitate lumina tuturor galaxiilor Universului de lut...

Omul călătoreşte chinuit spre stele, slujindu-se de trup. În zbaterea sa de a cuceri alte lumi, omul speră să obţină de la materie putere asupra Universului. Omul îşi ridică trupul spre cerul înstelat şi speră că printre stele va afla veşnicia.

Omul uită că Universul a fost cucerit, recucerit acum 2000 de ani şi că ne este dăruit, Liturghie de Liturghie, spre gustare şi cunoaştere prin Însuşi Cuvântul prin care toate s-au făcut. Orbiţi de lumina stelelor de lut, nu vedem că dincolo de galaxii, stă Dumnezeu care ne îngăduie să-l cuprindem în bucăţica de Trup şi picătura de Sânge a Sfintei Euharistii şi care astfel, ne dăruieşte stăpânire asupra întregii lumi.

Aşa am înţeles eu, un simplu diacon, de câteva zile, că oricât de departe vom călători printre stele, nu vom reuşi vreodată să ajungem la marginile Universului şi dincolo de acestea, cum ni se îngăduie când împreună călătorim cu Dumnezeu la fiecare Sfântă Împărtăşanie cu Trupul şi Sângele Cuvântului cel întrupat, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu...

Nea Vergică, lăptaru'

În dimineaţa asta am băut o cafea cu nea Vergică, lăptarul nostru care ne aprovizionează de trei ori pe săptămână cu lapte proaspăt, ţărănesc şi fără "E"-uri. Prilejul mi-a fost oferit de un bec. Becul de pe holul de la intrarea în apartament care şi-a încheiat existenţa într-o ultimă explozie de lumină, arzându-mi şi o siguranţă, chiar în clipa în care nea Vergică îmi bătea la uşă, vestindu-şi sosirea. I-am deschis, am luat bidonul de lapte, ex - "Pepsi-Cola la 2,5 L, acum la preţ de doi litri!" şi l-am invitat să intre. M-am surprins întrebându-l pe nea Vergică dacă se pricepe la schimbat siguranţe de tablou electric. "Mă pricep, cum să nu!" "Păi, mă ajutaţi şi pe mine să schimb o siguranţă, că mi se arsă!" "Vă schimb!", îmi zice nea Vergică, ajustând realitatea şi reamintindu-mi involuntar postura de solicitant neputincios. Aduc repede un scaun şi îl asist pe nea Vergică. O siguranţă face o scânteie şi eu tresar speriat. "Aveţi grijă, vă rog, că face scântei!", îi zic cu jumătate de glas lui nea Vergică. "Păi, să facă, d'aia e siguranţă, să facă scântei", îmi răspunde parcă amuzat, nea Vergică. "Aveţi pregătire în chestii din astea, electrice, de vă pricepeţi?" "Am fost electrician. Mă descurc", îmi risipeşte nea Vergică zâmbind neliniştea.

Operaţiunea "Siguranţa" s-a desfăşurat sub coordonarea lui nea Vergică, cu mine pe post de ucenic. Am căutat disperat prin debara după nişte liţă, "da' să fie mai groasă, că altfel nu ţine", cum mi-a cerut molcom nea Vergică şi am privit aproape fascinat la uşurinţa cu care lăptarul nostru a readus curentul electric în apartament. O fascinaţie de "atehnic", vorba lu' taică-meu, săracul, care era aproape oripilat de lipsa de aptitudini tehnico-practice de care dădeam dovadă, eu, fiul unui fost ofiţer de transmisiuni şi subinginer la fabrica de avioane.

Când nea Vergică a terminat de reparat siguranţa, am avut revelaţia egoismului meu. Acest om îmi aduce lapte, de trei ori pe săptămână, de aproape un an şi jumătate. Niciodată nu l-am invitat în casă. Mereu l-am ţintu la uşă, să aştepte să-i dau banii pe lapte. Acum, la greu, i-am cerut să mă ajute. Putea să mă refuze, dar nu a făcut aşa. Dimpotrivă, mi-a oferit ajutorul. L-am întrebat pe nea Vergică dacă bea o cafea. A fost de acord să-mi dăruiască încă treizeci de minute din viaţa lui.

Încercând cu stângăcie să-i răsplătesc bunăvoinţa, i-am oferit un exemplar din cartea mea de editoriale şi astfel i-am aflat numele: "Vergică". Povestea lui nea Vergică este simplă şi în acelaşi timp, minunată, ca orice poveste în care îl descoperim ca erou principal pe ţăranul român supravieţuitor. Lăptarul nostru locuieşte într-o comună din apropierea oraşului. "Mă judec cu ăia de la primărie de câţiva ani, că au dat pământul meu la alţii şi mie mi-au zis că nu mai au pământ să-mi dea. Era pământul de la tata. Am acte pe el din 1945, când i-au dat pământ lu' tata pentru că a fost pe front, rănit şi în prizonierat. S-o face dreptate până la urmă!", îmi destăinuie nea Vergică din necazurile vieţii lui, fără tristeţe şi fără obidă, cu glas egal, parcă spunându-mi o poveste cu zâne, zmei şi feţi-frumoşi. "Copii ai, nea Vergică?" "Am, cum să nu am? Două fete şi trei nepoţi de la ele. Una din fete stă chiar prin cartierul matale, pe la blocul 101, e frizeriţă şi alta stă în satul vecin de mine, e poştăriţă. Trecu bărbatu-său pe la mine azi-dimineaţă, că-mi adusă un braţ de praz. Fete muncitoare, aranjate la casa lor, cu copii şi familie!"

Nea Vergică îmi povesteşte despre viaţa satului, despre necazurile şi bucuriile ţăranilor. Înţeleg din poveste că elita comunei lui nea Vergică e ca peste tot în România. Politicienii locali, popa din comună, micii afacerişti îşi văd egoist de bogăţia lor, prea puţin interesaţi de binele semenilor. Nea Vergică suferă din cauza acestui egoism. Se judecă pentru pământul asupra căruia are drepturi evidente, anii trec, dreptatea nu se face. Totuşi, nu observ în glasul lui vreo supărare sau vreo speranţă. Doar un fel de aşteptare filosofică. Sunt înduioşat de această expresie vie a eminescianului îndemn "Nu spera şi nu ai teamă!". Nea Vergică soarbe din cafea cu poftă, dar şi cu grabă. "Am lăsat plasa cu bidoanele de lapte afară, la intrarea în bloc, că nu ştiam că stau la matale aşa de mult. Mai am câţiva oameni la care trebuie să duc lapte. Cred că o să plec. Sărut mâna pentru cafea!", se scuză nea Vergică şi îmi cere voie din priviri să se ridice şi să plece. "Eu îţi mulţumesc, nea Vergică. Îmi aduseşi lumină!" L-am condus până la uşă fără să am curajul să-i mărturisesc că îmi adusese cu adevărat, lumină în suflet.

Nea Vergică este de fapt, românul care se încăpăţânează să supravieţuiască. Lupta lui nu este eroică, lupta lui este calmă. Zbaterii mai-marilor zilei, acestei goane imorale după îmbogăţire prin furt şi ipocrizie, îi răspunde cu liniştea aşteptării. Românul ştie că are de partea lui veşnicia şi că în veşnicie, va fi învingător. Aşa m-a învăţat nea Vergică, lăptarul...