marți, 24 februarie 2015

Sfântul şi Marele Post al Sfintelor Paşti - Omul "modern", Noul Babilon şi Creştinii


Rătăcit în dulceaţa poftelor pântecului, îmbătat de narcisismul izvorât din contemplarea propriei false înţelepciuni, prin care speră să cucerească universul, nebun amant al libertăţii fără limite, omul „modern” îşi refuză orice efort care ar aduce chiar şi o biată umbră de semerenie asupra idolului în care, orgolios, şi-a transformat fiinţa.

"Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!" (Facerea II, 16-17)
Omul „modern” se teme de moarte, însă nu are o teamă sfântă, ci doar o biată, penibilă teamă animalică. În Sfântul şi Marele Post al Sfintelor Paşti noi, creştinii, pregustăm moartea noastră, având nădejdea Învierii. Omul „modern” refuză însă Învierea şi implicit, refuză gândul morţii, deşi moartea este pretutindeni şi îşi află izvorul în lumea naturală, o lume a transformării permanente, a conflictului pentru supravieţuire, o arenă în care doar cel mai bine adaptat, cel mai puternic poate obţine victorii, de altfel efemere, căci finalul existenţei oricărei fiinţe supuse legilor naturale este moartea.
Moartea mănâncă în fiecare secundă din trupul nostru pentru că duhul nostru şi-a pierdut capacitatea de a fi în armonie cu trupul şi mai ales, cu izvorul său de viaţă - Dumnezeu cel care ne-a creat după chipul şi după asemănarea Sa (Facerea I, 26).
Dorindu-ne cu mare sete să gustăm din ceea ce nu ne era încă îngăduit, pentru câteva clipe de supremă plăcere am renunţat la contemplarea lui Dumnezeu şi la stăpânirea duhovnicească asupra lumii, primind în schimb lanţurile păcatului care ne leagă de lumea naturală, o lume care se descompune mereu şi mereu, un regat în care nimic nu este veşnic, otrăvindu-ne sufletul cu frica şi chinul morţii.
Istoria omului „modern” este istoria omului rătăcit în propriile pofte, o rătăcire care a provocat suferinţe inimaginabile prin crimele, nedreptăţile şi războaiele care au pervertit civilizaţia de care suntem atât de mândri. Alături de aceste pofte, motorul progresului nostru material nu este altceva decât o lene cosmică. Fuga din calea oricărui efort fizic şi intelectual, dorinţa de a obţine cât mai multe, cu cât mai puţin efort şi cât mai repede posibil ne-au modelat lumea, ridicând un altar păgân spre închinare la cele ale trupului, cu preţul îmbolnăvirii sufletului nostru.
Omul „modern” poartă în sine pecetea adamică a neascultării de Dumnezeu, se hrăneşte din cu această neascultare şi se mândreşte cu ea. Omul „modern” refuză până şi evidenţele lumii naturale, care deşi supusă transformării şi morţii, caută mereu să-şi afle armonia, echilibrul, dovedindu-ne că în adâncurile sale se află, totuşi, legile lui Dumnezeu. Pecetea bolii din noi este incapacitatea de a ne înfrâna, de a ne refuza plăcerile ahrimanice ale trupului şi dorinţele luciferice ale spiritului, este graba de a cunoaşte binele şi răul, fără a înţelege pe deplin adâncurile înţelepciunii acestei cunoaşteri.
Din neascultare, din pofte şi din lene am clădit un Nou Babilon, închinându-ne la propriul nostru chip, Omul-Semizeu, am ridicat sabia orgoliului nostru imens şi îl alungăm pe Fiul Omului din cetatea sufletelor noastre. Care sunt roadele acestei false credinţe în Omul-Semizeu? Crima, războaiele, foametea, vărsarea de sânge nevinovat, ignoranţa, fanatismul, mizeria, boala... şi miliarde de oameni care suferă cumplit blestemându-şi viaţa. (articol integral ADEVĂRUL)

marți, 17 februarie 2015

Mărturisirea creştină în spaţiul virtual între evaluarea administrativă şi judecata lui Dumnezeu




În şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, din zilele de 5 şi 6 februarie 2015, a fost adoptată o hotărâre care se referă la ”evaluarea periodică de către Centrele eparhiale a monahilor şi preoţilor care desfăşoară activităţi de comunicare în spaţiul virtual.” Altfel spus, prezenţa preoţilor şi călugărilor în lumea virtuală este atât de puternică, încât apare nevoia unei evaluări.

Sfântul Sinod insistă asupra faptului că ”utilizarea de către clerul ortodox a mijloacelor de comunicare virtuală în întreaga activitate bisericească trebuie făcută cu scopul de a promova misiunea, viaţa spirituală şi unitatea Bisericii, nu în detrimentul acestora.” Se exprimă, într-o oarecare măsură, care să fie principalele elemente ale mesajului transmis pe Internet de către preoţii şi călugării care deţin şi administrează orice formă de manifestare în lumea virtuală: site-uri, bloguri, conturi în reţele de socializare, publicaţii on-line etc. 

Vă mărturisesc că această hotărâre sinodală mi-a provocat un amestec de sentimente. Pe de o parte, tulburat fiind, m-am întrebat de ce este nevoie de o astfel de evaluare (noţiune care conţine în sine, implicit, cauzal şi noţiunea de reglementare!). Să existe preoţi şi monahi care scriu, cu voie sau fără voie, în spaţiul virtual, împotriva Bisericii, împotriva poruncilor lui Hristos, provocând rătăciri de la credinţă, tulburare şi dezbinare în rândul credincioşilor? 

Pe de altă parte, făcând apel la raţiune, am încercat să găsesc argumente canonice în favoarea acestei hotărâri, ale cărei efecte pot fi benefice pentru prezenţa mărturisirii creştine în spaţiul virtual.

Da, în Biserică trebuie respectată şi păstrată buna rânduială, întotdeauna ea generează efecte benefice. Însă, în speţa discutată, aceste efecte pot fi benefice doar în măsura în care evaluarea va fi obiectivă, întemeiată pe criterii clare, inspirate nu din necesităţi administrative şi lumeşti, ci din poruncile lui Hristos, anulându-se orice posibilitate ca evaluarea să se transforme în oportunitate nefastă pentru adoptarea unor decizii arbitrare, nefolositoare duhovniceşte.

În cadrul unei conferinţe preoţeşti, organizată recent la Craiova, cu participarea preoţilor misionari din Arhiepiscopia Craiovei, am solicitat superiorilor mei ierarhici să-mi comunice, cât mai curând cu putinţă, care sunt criteriile în temeiul cărora vor fi evaluate articolele pe care le postez în diferite publicaţii on-line. Până voi primi răspunsul, folosesc generozitatea lumii virtuale a Internetului şi vă invit să medităm împreună la evaluarea preoţilor şi monahilor care desfăşoară activităţi de comunicare în spaţiul virtual. (articol integral -ADEVĂRUL-)

vineri, 13 februarie 2015

Despre educaţia religioasă a copiilor noştri - asumarea răspunderii pentru dimensiunea morală a viitorului naţiunii române



Dezbaterea intensă cu privire la prezenţa orei de Religie în şcoala românească, provocată de "piatra" aruncată de Curtea Constituţională în balta vremurilor tulburi pe care le trăim, va avea ca efect cu mult mai mult decât păstrarea sau dispariţia unei discipline din programa şcolară. De fapt, dezbatem dacă noi, părinţii, vom accepta îngrădirea treptată a dreptului copiilor noştri de a învăţa, la şcoală, despre Dumnezeu şi iubirea Lui de oameni.

Decizia Curţii Constituţionale referitoare la ora de Religie nu reprezintă doar un act juridic de interpretare şi aplicare a Constituţiei României. Dacă ar fi doar atât, atunci magistraţii Curţii, profesorul Emil Moise, cel care a sesizat CCR, precum şi noi, preoţii lui Hristos am avea, poate, o scuză la scaunul de judecată al generaţiilor viitoare şi mai ales, la Judecata lui Dumnezeu. Ar fi prea simplu şi ar fi un neadevăr să credem că semnificaţia şi implicaţiile deciziei CCR se limitează doar la sfera juridică generală şi în speţă, constituţională.

Patriarhia Română şi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române au respectat, în comunicarea lor cu CCR şi cu factorii de decizie politică, exigenţele diplomaţiei, pedagogia catehezei şi apelul la bunul simţ general. Probabil că mai este nevoie de ceva timp, până ce vom înţelege că uneori, în situaţii de primejdie pentru credinţă, mărturisirea lui Hristos nu mai poate fi făcută în tradiţionala şi confortabila tonalitate a "simfoniei bizantine" - acea deja iluzorie, în timpurile noastre de degradare morală a Statului şi Naţiunii, împreună lucrare între Biserică şi Stat.
Adevărul trebuie mărturisit cu fermitate şi curaj, nu din afara cetăţii, ci din interiorul ei, asumându-ne situaţia de criză în care se află cetate pentru că şi noi ne numărăm printre autorii crizei şi totodată, suportăm, ca victime, efectele ei. Cetatea românească se află într-o asemenea situaţie de criză. Această acţiune de limitare a prezenţei orei de Religie în şcoala românească, declanşată de profesorul Emil Moise şi confirmată de CCR, este expresia, de fapt, a crizei morale a naţiunii române, a statului român şi implicit - trebuie să ne asumăm partea noastră de vină în faţa lui Dumnezeu - a crizei în care se află activitatea misionară, de catehizare şi de educaţie religioasă a Bisericii noastre.
Curtea Constituţională, înalta instanţă chemată să păzească felul în care se respectă legea fundamentală a cetăţii româneşti, Constituţia, a decis nu numai asupra unor aspecte juridice de constituţionalitate/neconstituţionalitate. Curtea Constituţională a decis asupra unei importante părţi a dimensiunii morale a viitorului naţiunii române într-un mod în care această dimensiune este pusă sub semnul întrebării. (articol integral -aici-)

marți, 3 februarie 2015

O Mafie cât o ţară



Clasa politică din România - mi-e dificil să o numesc ”românească” - îşi arată chipul pe care îl bănuiam a fi hidos, dar în ale cărui trăsături încă mai speram că vom afla rămăşiţe de umanitate. O clasă politică de o desfrânare şocantă, absolut golită de o minimă demnitate, lipsită până şi de ”onoarea hoţilor” (care nu se toarnă între ei!) ne-a adus în ruină.

O adunătură de dregători corpupţi care au furat însă nu singuri, ci cu complicitatea activă sau pasivă a multor componente din societatea românească postdecembristă.

Arestările masive operate de procurori (Dumnezeu să-i aibă în pază!), prejudiciile în sume astronomice care adunate probabil că au valoarea a sute de milioane de euro fraudate din bugetul Statului Român şi al Uniunii Europene, cinismul, nesimţirea şi înjurătura de mahala care însoţesc bătaia cu rahat din haznaua denunţurilor "în cascadă", în care sunt implicaţi indivizi şi individe, până mai ieri deţinători de funcţii înalte în stat, aroganţi şi cu pretenţii de respectabilitate, tot scandalul şi sminteala îţi provoacă o teribilă ruşine că eşti cetăţean în aceeaşi ţară cu aceşti nenorociţi care au compromis viitorul nostru şi al copiilor noştri.
O Mafie cât o ţară, transpartinică şi ocultă, formată din politicieni, oameni de afaceri, funcţionari de stat, magistraţi, din reprezentanţi ai mediului universitar, cultural şi spiritual, din oameni de presă şi patroni de instituţii mass-media, mafie slujită cu obedienţă de o mare armată de trepăduşi trimişi în structurile Statului pentru a facilita jefuirea banilor publici - aceasta este "elita" conducătoare pe care a reuşit să o avorteze democraţia românească post-decembristă.
Anchetele DNA sunt abia la început, probabil că vor fi surpize imense, şocante în săptămânile următoare. Sper că DNA îşi va urma planul de luptă şi va ataca toate instituţiile corupte (indiferent cât de respectabile s-ar zice că sunt acestea ori că sunt ale statului sau ale comunităţii!) şi grupurile oculte infracţionale pe care le are pe listă. 
Poate că vom avea ocazia, după 25 de ani de rătăcire, să spunem că, în sfârşit, s-a făcut dreptate. Totuşi, această dreptate (dacă se va face şi dacă nu cumva, vom eşua într-un mare zgomot pentru nimic!) - obţinută după ani şi ani de la comiterea faptelor penale şi cu puţine şanse de a recupera prejudiciile financiare imense - nu va vindeca boala cumplită în care aceşti indivizi au aruncat societatea şi Statul Român. Despre această boală deja se pot spune mai multe: (articol integral BLOGURILE ADEVĂRUL)