Biserica lui Hristos nu îngăduie milostenia şi ctitorirea de biserici din bani furaţi

România post-decembristă a cunoscut un necesar şi puternic fenomen de recuperare a prezenţei Bisericii în spaţiul public. După aproximativ o jumătate de secol, învăţarea moralei creştine se întoarce în şcoala românească, preotul de spital, de penitenciar şi de armată redevine un factor de normalitate, iar mecanismele bisericeşti ale filantropiei creştine se adaptează rapid noului context al democraţiei şi libertăţii, pentru a slujit pe cei săraci, orfani, bolnavi şi bătrâni. 

Ofensiva Bisericii creştine presupune însă existenţa unor bogate resurse umane, materiale şi financiare. Relativa şi discutabila ”simfonie bizantină” românească dintre Stat şi Biserică asigură o parte din resursele financiare necesare salarizării clerului - în cuantum de aproximativ 40%, restul sumei fiind în sarcina Bisericii. Filantropia bisericească a devenit un adevărat sistem regional şi naţional, cu centre de filantropie moderne, înfiinţate de eparhii şi subvenţionate generos, inclusiv din fondurile europene. Construirea de noi biserici în parohiile lipsite de lăcaşuri de cult a fost posibilă atât prin alocarea de bani de la bugetele comunităţilor locale şi de la bugetul statului, cât şi prin sume atrase de la binefăcători. 

Resursele financiare şi materiale utilizate de Biserică pentru activitatea pastoral-misionară şi de filantropie au provocat, cum era de aşteptat, o dezbatere intensă şi în multe cazuri, tensionată, referitoare la oportunitatea finanţării cultelor religioase de către Stat. Totuşi, acum nu doresc să medităm la acest aspect. Îl consider un subiect ”de etapă” şi cred că se va impune opinia celui care va dovedi nu atât eficienţa viziunii sale, ci mai ales, moralitatea ei, nu în ultimul rând fiind important şi contextul european al dezbaterii, anume calitatea României de stat membru al U.E. 

În chestiunea finanţelor Bisericii, există însă o dimensiune mult mai importantă care trebuie discutată, anume provenienţa banilor pe care Biserica îi primeşte de la marii binefăcători, ctitori şi filantropi. Poate Biserica să accepte bani a căror provenienţă este discutabilă ori mai grav, dovedită a fi imorală?

 

Poate îngădui un ierarh, un preot paroh sau un preot de caritate să se construiască o biserică, să se facă o pictură bisericească, să se finanţeze un centru filantropic ori să se dăruiască pachete de alimente, medicamente şi haine din banii unui binefăcător care are notorietatea de politician corupt, de afacerist care a fraudat bugetul statului ori fondurile europene? Toate acestea în situaţia în care binefăcătorul afectat de păcatul încălcării poruncii ”Să nu furi!” nu renunţă la acest păcat şi nu urmează exemplul vameşului Zaheu - ”Iar Zaheu, stând, a zis către Domnul: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit” (Luca XIX, 8).  (Articol integral AICI)