7 ANI FĂRĂ PĂRINTELE CALCIU

O VIAŢĂ DE MUCENICIE:

PĂRINTELE GHEORGHE CALCIU

“Singura şansă de supravieţuire a creştinismului

răsăritean este aceea a unui război întru Cuvînt.

Soluţia noastră e aceea a lui Calciu‑Dumitreasa...”

N. Steinhardt

Viitorul părinte Gheorghe Calciu‑Dumitreasa s-a născut pe 23 noiembrie în 1925 la Mahmudia, Tulcea, fiind al unsprezecelea şi ultimul dintre copiii plugarului Dumitru Cal­­ciu şi ai Ilenei Calciu (n. Bălan), familie de creştini dreptcredincioşi, bine integraţi în tradiţia românească (folclorică şi bisericească), dar paşnic convieţuitori şi cu celelalte comunităţi etnice şi religioase ale zonei (lipoveni, turci, tătari, evrei). În amintirile sale (a se vedea mai ales volumul Viaţa Părinte­lui Gheorghe Calciu, după măr­turiile sale şi ale altora, ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007), părintele afirma – mai în glumă, mai în serios – că a învăţat mai multă teologie practică de la mama sa decît din toate tratatele şi şcolile teologice de mai tîrziu.

Clasele primare le-a urmat în satul natal, iar apoi, ca elev de liceu la Tulcea, a venit în contact cu Mişcarea Legionară şi a trecut, ca mai toată floarea generaţiei sale, prin Frăţiile de Cruce (organizaţia de tineret a Legiunii Arhanghelul Mihail, destinată elevilor de liceu şi studenţilor din primii ani, în care politică nu se făcea decît tangenţial, predominante fiind educaţia creştină şi naţională, valorile morale şi intelectuale, spiritul civic şi camaraderesc).

Dornic să-i ajute în modul cel mai concret pe ţăranii sărmani din rîndul cărora se desprinsese, optează, după obţinerea bacalaureatului, pentru studii universitare de Medicină. Cînd a fost arestat, în mai 1948, pentru relaţiile sale cu lumea legionară şi activităţile sale – cu totul nevinovate – din sînul Frăţiilor de Cruce, era student în anul II. Nu va ajunge niciodată să termine Medicina, deşi a încercat să reia studiul ei după anii de detenţie, fiind însă împiedicat de către Securitate.

Ca mulţi tineri cu rîvna credinţei şi cu patos naţional, membri ai Frăţiilor de Cruce sau doar simpatizanţi ai cauzei legionare, ajunge în iadul de la Piteşti, unde, între 1949 şi 1951, sub cea mai cumplită teroare fizică şi psihică, are momentele sale de derută şi slăbiciune (“Mi se spunea îngerul căzut cu ochi albaştri”), devenind temporar unul dintre membrii echipei de torţionari conduse de sinistrul Eugen Ţurcanu (personaj diabolic, cîndva legionar, apoi trecut la comunişti, deţinut colaboraţionist şi element-cheie al “experimentului Piteşti”, în cele din urmă eliminat de pe scenă chiar de către cei în slujba cărora se pusese fără scrupule). Are însă o spectaculoasă revenire morală (refuzînd să facă jocul Securităţii şi dînd peste cap procesul intentat lui Ţurcanu şi apropiaţilor acestuia, prin care nu se urmărea să se facă dreptate, ci doar să fie deculpabilizat Partidul Comunist, prin străvechea metodă a “ţapilor ispăşitori”). Tînărul Gheorghe Calciu găseşte curajul să arate cu degetul spre adevăraţii şi marii vinovaţi (Ministerul de Interne, Securitatea, comisarii de la Kremlin) care instrumentaseră odioasa “reeducare”, folosindu-i ca unelte pe Ţurcanu şi pe alţii ca el şi încercînd să acrediteze scenariul fantezist că totul ar fi fost regizat de exilul legionar, pentru compromiterea noului regim din ţară. 

Atunci a început odiseea răscumpărătoare, de dimensiuni paulinice, a deţinutului politic Gheorghe Calciu, care va rămîne în temniţele comuniste (Gherla, Jilava, Aiud) pînă în 1963 (iar pînă în 1964 făcînd şi un stagiu de domiciliu obligatoriu în Bărăgan), fără să mai accepte vreun compromis şi făgăduind ca după eliberare să-şi închine viaţa lui Hristos şi Bisericii Sale. Cum spuneam cu altă ocazie, “toată viaţa acestui om de după tragicul episod piteştean a fost una de căinţă, de mărturisire şi de jertfă. [...] Poate că nimeni n‑a mai reuşit după Piteşti o victorie mo­rală atît de pilduitoare şi de nedezminţită. Pentru că exis­tă un caz Gheorghe Calciu, se poate afirma că «expe­ri­mentul Piteşti» a eşuat. El a zdrobit oameni, dar n‑a putut distruge, pînă la capăt, Omul. Greu încercatul Gheorghe Calciu nu s‑a salvat doar pe sine: a salvat, în cele din urmă, demnitatea umană în faţa a ceea ce Mircea Eliade numea «teroarea istoriei»”.

Pus în libertate în 1964, cînd – mai ales la presiunile Occidentului – au fost lichidate oficial închisorile politice ale epocii staliniste, are puterea să-şi refacă viaţa şi să-şi împlinească exemplar făgăduinţa: se căsătoreşte cu Adriana Dumitreasa (ea însăşi cu doi fraţi trecuţi prin închisorile politice), care-i dăruieşte unicul fiu, Andrei (astăzi lawyer în Washington D. C. şi, la rîndul său, tată al unui băiat), este “tolerat” de Securitate să urmeze Filologia şi apoi – cu sprijinul curajos şi abil al Patriarhului Justinian – Teologia, se preoţeşte şi devine în scurtă vreme profesor de franceză şi Noul Testament la Seminarul Teologic din Bucureşti, iar după cutremurul din 1977 (cînd, cu dărîmarea Bisericii Enei, începe scelerata campanie ceauşistă împotriva lăcaşurilor bisericeşti), reia lupta deschisă cu regimul comunist, ţînînd, în Postul Mare al anului 1978, în Biserica Radu-Vodă (sau pe treptele acesteia, cînd oficialii Bisericii i-au zăvorît-o), faimoasele sale “Cuvinte către tineri”, un şir de predici în care chema tineretul ţării – şi mai cu seamă pe viitorii preoţi – la rezistenţă în numele lui Hristos, criticînd aspru materialismul ateu şi demenţa destructivă a regimului ceauşist. Mai tîrziu, după 1989, pictorul Sorin Dumitrescu (primul său editor din România) avea toată dreptatea să vorbească despre “demersul aproape sinucigaş al predicilor in­­cendiare rostite de părintele Calciu-Dumitreasa”. Predicile au avut un larg ecou intern şi internaţional, mai cu seamă prin intermediul postului de radio “Europa Liberă”, au circulat “pe sub mînă”, în cópii dactilografiate, au marcat destine şi conştiinţe. În 1984, au fost editate integral în limba germană (Johannes Zultner).

După ameninţări, urmăriri, calomnii, persecuţii (răsfrînte şi asupra familiei şi a celor mai fideli dintre elevii săi, aşa-numiţii “calcişti”), părintele-profesor este arestat (la 10 mai 1979), judecat sub acuzaţii aberante şi condamnat la 10 ani de închisoare (comutaţi ulterior la 7 şi jumătate), din care avea să execute 5, fiind pus în liberate, în urma presiunilor internaţionale, la 20 aprilie 1984. 

Aşadar, părintele Gheorghe Calciu a făcut, în total, 21 de ani de închisoare sub comunişti: 16 sub Gheorghiu-Dej (1948-1964, incluzînd şi anul de domiciliu obligatoriu) şi 5 sub Ceauşescu (1979-1984)!

O pată de neşters pe obrazul instituţiei B.O.R. de atunci – în frunte cu Patriarhul Iustin Moisescu – rămîne faptul că, imediat după punerea sa în libertate din a doua detenţie, l-a caterisit la porunca Partidului şi Securităţii pe cel care-i apărase temeiurile şi salvase onoarea Ortodoxiei în cea mai ingrată contemporaneitate, ridicîndu-se, de unul singur, la înălţimea tradiţiei ei martirice. Caterisirea a fost anulată tacit după 1989, iar părintele Calciu a co-liturghisit cu însuşi Patriarhul Teoctist (care i-a şi oficiat slujba funerară de la Radu-Vodă).

În 1985, a fost, practic, silit să părăsească ţara, împreună cu familia greu încercată. După o scurtă trecere prin Europa occidentală, s-a stabilit în Statele Unite (unde i se acor­dase deja “cetă­ţenia de onoare”, dar fără vreun avantaj pecuniar). Practic, a trebuit să ia totul de la capăt, iniţial muncind cu braţele – deşi trecuse de 60 de ani – ca să‑şi poată întreţine familia şi să‑şi facă din nou un rost.

Celor 21 de ani de închisoare li s-au adăugat 21 ani de exil. Părintele Calciu s‑a străduit, pe cît i‑a stat în putere, să continue lupta în numele lui Dum­ne­zeu şi al poporului român. Pe lîngă slujirea parohială cu­ren­tă (la Alexandria, lîngă Washington D. C., unde a editat şi un inte­resant buletin parohial), a apărat interesele români­lor opri­maţi în faţa multor foruri internaţionale, a fost primit – între alţii – de preşedinţii François Mitterand şi George Bush, ca şi de Regele Mihai I al României, a fost o prezenţă centrală la mai toate reuniunile importante ale “diasporei” româneşti (fiind, între altele, preşedintele de onoare al Romfest‑ului, întîlnire bienală a românilor de pretutindeni, iniţiată la sfîrşitul anilor ’80 de un grup de exilaţi anticomunişti de peste ocean, cu primele cinci ediţii desfăşurate alternativ în Statele Uni­te şi Canada, iar cu ultimele două în ţară: la Bucureşti, în 1998, şi la Sibiu, în 2000), a înlesnit numeroase contacte şi ajutoare umanitare (mai ales imediat după evenimentele din decembrie '89), a publicat vo­lumul Christ Is Calling You. A Course In Catacomb Pas­tor­­ship (St. Herman of Alaska Brotherhood, Platina/Califor­nia, 1997), a scris con­stant în presa Exilului (mai ales în Cu­vântul românesc din Canada), dar şi în unele publicaţii post­de­cembriste din ţară (Puncte cardinale, fosta pagină creş­ti­nă săptămînală a cotidianului Ziua, Scara, Rost, Lumea cre­dinţei etc.), mereu cu acelaşi patos misionar şi mărtu­ri­si­tor, pe care anii n‑au reuşit să i‑l istovească.

Din 1990, cînd a nimerit pe fondul pri­mei “mineriade”, a revenit, toamnă de toamnă, în ţara pe care o părăsise fără voie şi pe care a iu­bit‑o jertfelnic pînă la ultima suflare, adu­cînd acelaşi mesaj al unităţii şi al iertării, cu o forţă mărturi­si­toare ce a avut un ecou deosebit mai ales în rîndurile tine­retului studios ortodox (căruia i‑a şi adresat, în anii ‘90, la ce­rerea expresă a A.S.C.O.R.‑ului, un “Nou cuvînt către ti­neri: Hristos a înviat în inima ta!”). 

Un rol important a jucat, desigur, şi apariţia acasă a ce­lor patru volume antume ale sale: Şapte cuvinte către ti­neri (Ed. An­a­sta­sia, Bucureşti, 1996), Rugăciune şi lumină misti­că. Eseuri şi me­di­­taţii religioase (Ed. Dacia, Cluj‑Na­poca, 1998), Războiul întru Cuvînt. Cuvintele către tineri şi alte măr­turii (Ed. Ne­mira, Bucureşti, 2001) şi Homo ame­rica­nus. O radiografie orto­doxă (Ed. Christiana, Bu­cureşti, 2002; reed. 2007). În mare măsură i se datorează şi volumul Occidentali convertiţi la Orto­doxie. Şase ipostaze mărturisitoare (Ed. Christiana, Bucureşti, 2002; reed. recent, cu numeroase adaosuri: Occidentali convertiţi la Orto­doxie. Drumuri spre Adevăr, Ed. Lumea Credinţei, Bucureşti, 2012), pentru care a furnizat şi chiar tradus mai multe texte, scriindu-i şi un a­vizat cuvînt înainte.  

Într‑un memorial de călătorie din 2003 (inclus şi în cea mai recentă ediţie antologică a cuvîntărilor şi scrierilor sale: “Fiţi jertfelnici!”. De la cuvintele către tineri la mărturiile testamentare, Ed. Christiana, Bucureşti, 2012), nota, cu tîrzie duioşie şi amară introspec­ţie: “Anual, duhul iubirii de ţară şi de oamenii ei, de mănă­stiri şi de trăitorii din ele, de prietenii şi de neamurile mele mă mînă spre locurile copilăriei şi ale tinereţii, ale bucuriilor şi ale suferinţelor trăite acolo – comoara cea mai de preţ a vie­ţui­rii mele în România vreme de 6 decenii, pînă la timpul în­stră­inării de acum 18 ani. Parcă o prăpastie fără fund mi-a despărţit viaţa în 1985, mai adîncă şi mai lată decît prăpastia închi­sorilor. Poate pentru că, fie şi în închisoare, via­­ţa mea se petrecea pe pămîntul ţării; şi poate că de aceea trăiesc me­reu în perspectiva urmă­toarei vizite pe care o voi face acasă, trecînd peste un ocean de apă şi de amintiri…”.

Chiar dacă mai rămîne încă destul de făcut în acest sens, părintele s‑a străduit enorm şi a realizat paşi esenţiali şi în di­recţia împăcării vechiului Exil cu Biserica Ortodoxă din ţară (unic temei posibil, dincolo de toate conjuncturile, al unei reale şi durabile reunificări moral‑spirituale a români­lor de dincolo şi de dincoace de hotare). Astfel, ce­lor porniţi orbeşte împotriva Bisericii naţionale li s-a oferit sugestia de a medita la această atitudine a unui om care a fă­cut 21 de ani de temniţă sub comunişti, care cunoaştea ca ni­meni altul şi virtuţile, şi slăbiciunile institu­ţiei bisericeşti, dar care nu putea ignora faptul că vremurile s‑au schimbat, că ier­­tarea (care nu se confundă nicidecum cu uitarea irespon­sabilă!) este principala dimensiune a unei atitudini creştine în faţa lumii, că, în fine, Ortodoxia de două ori milenară este o valoare nenegociabilă, a cărei ma­iestate mistică depăşeşte trecătoarele noastre nedesăvîrşiri omeneşti.

Pe 23 noiembrie 2006 ar fi împlinit 81 de ani. S‑a stins însă pe 21 (ora 13.10; în ţară: 20.10), după 3 zile de comă, în clinica din Washington unde abia fusese stră­mu­tat, de hatî­rul familiei nemîngîiate, de la Spitalul Militar Cen­­tral din Bu­cureşti, unde zăcuse în ultima lună şi apucase să‑i revadă, pe îndelete sau doar în treacăt, pe toţi cei dragi de acasă.

Cînd sosise în România, în pragul lui octombrie, încă pe picioare, se ştia deja ros de boală (cancer la pancreas) şi nu le ascunsese vechilor camarazi că venise să‑şi ia ră­mas‑bun, cu un fel de seninătate amară. Înfrîngîndu‑şi slă­bi­ciunea şi du­rerile, a trecut încă o dată prin locurile cele mai dragi ini­mii sale: Mahmudia natală, Diaconeşti, Petru‑Vodă (unde a lăsat cu lim­bă de moarte să fie îngropat), Ocişorul (satul de baştină al bunului său prieten Marcel Petrişor), sălaş ardelenesc al ră­gazurilor dintre pri­­goană şi exil, dar şi Bucureştiul ale că­rui oaze de sfinţenie le apărase cîndva, cu preţul propriei libertăţi şi cu riscul propriei vieţi, de furia dementă a buldozerelor ceauşiste.

Ultima Liturghie i‑a fost dat să o ţină la Sf. Ilie‑Gorgani (parohii – părinţii profesori Vasile Gordon şi Emanoil Băbuş – i‑au fost pe vremuri e­levi la Seminar), pe 8 octombrie.

Era mulţumit şi bucuros că văzuse ieşită de sub tipar, prin precumpănitoarea strădanie a obştii de la Diaconeşti, car­tea lui Ioan Ianolide Întoarcerea la Hristos, pe care o considera cea mai fidelă şi mai adîncă mărturie testa­men­ta­ră a întregii lui generaţii mucenicite. Prefaţa pe care o scri­sese chiar în ajunul vizitei în ţară – şi pe care o intitulase, cu sme­rită pietate, “Un nevrednic cuvînt înainte la o carte de mare şi sfîntă vrednicie” – avea să fie ultimul text mărturi­si­tor redactat de mîna sa, încununînd “războiul întru cuvînt” pe care‑l dusese decenii de‑a rîndul, în duhul marilor cru­ci­aţi interbelici şi al lui Valeriu Gafencu, “sfîntul închi­sori­lor”. N‑a mai putut însă să onoreze lansarea festivă a cărţii la Palatul Patriarhiei, unde ar fi fost frumos să răsune “cîn­tecul de lebădă” al celui mai curajos predicator al Ortodoxiei luptătoare din tîrziul secolului XX.

La Spitalul Militar din Bucureşti, unde săptămîni de‑a rîn­dul cei dornici să‑l vadă au făcut coadă de dimineaţă pînă seara, a fost cercetat de însuşi Părintele Patriarh, dar şi de Mitropolitul Bartolomeu Anania, vechiul camarad, care l‑a spo­vedit şi l‑a cuminecat pentru cea din urmă oară.

Plecat la Domnul cu doar două zile înainte de a împlini 81 de ani, a fost readus în ţară de Sfîntul Andrei şi a fost depus la bise­ri­ca Mănăstirii Radu‑Vodă din Bucureşti, unde ţinuse pe vre­muri cele “Şapte cuvinte către tineri”. Sîmbătă 2 decembrie s‑a oficiat slujba festivă, săvîrşită de P. F. Părinte Patriarh Teoctist împreună cu Î. P. S. Iosif Pop, P. S. Varsanufie Prahoveanul şi P. S. Irineu Duvlea (acesta so­­sit anume de peste ocean, ca reprezentant al Î. P. S. Na­­tha­niel). Părintele Patriarh a ţinut şi o memorabilă cu­vîn­tare, evocînd, pe lîngă virtuţile teologice şi duhovni­ceşti ale ră­posatului, şi lunga sa luptă împotriva regimului ateu şi ma­te­­ria­­list, precum şi “mucenicia temniţelor comu­niste”.

La amiază s‑a plecat spre Petru‑Vodă, locul de îngro­pă­ciune pe care părintele şi l‑a ales cu limbă de moarte. S‑au adunat acolo cîteva mii de cre­dincioşi (din toate colţurile ţării, dar şi din străinătate), iar slujba a fost oficiată de un sobor de 34 de preoţi, în frunte cu părintele stareţ Iustin Pârvu (la rîndul său fost deţinut poli­tic). Părintele Calciu a rămas deci să odihnească – iată, s-au făcut 7 ani! – la poalele “Muntelui Sfînt” al românilor, în gura de rai de la Petru‑Vodă, unde acum îi are “camarazi” de meritată odihnă pe părintele Iustin Pârvu şi pe poetul Radu Gyr. Şi nu ne în­doim că puternică este întreita lor rugă­ciu­ne înaintea lui Dumne­zeu, pentru neamul care rămî­ne să binemerite pe cît a fost iubit.

Răzvan CODRESCU

* * *

Sursa: Blogul jurnalistului și scriitorului creștin Răzvan Codrescu, fratele nostru împreună ostenitor pe calea Rostului în Hristos (link 1 / link 2)