Imperiul „Ţaristo-sovietic” - cronica unui faliment previzibil

Criza din Ucraina reprezintă o primejdie mortală pentru stabilitatea politică şi economică a Europei, însă în acelaşi timp, poate să fie o mare oportunitate pentru naţiunile europene şi pentru naţiunea rusă de a se cunoaşte mai bine, de a reaşeza relaţiile politico-economice, militare, culturale şi spirituale pe o temelie realistă şi reciproc avantajoasă. Din ruina previzibilului faliment al acestui bizar şi primejdios demers de refacere a Rusiei Mari, iniţiat de preşedintele Putin, sub chipul unui la fel de bizar Imperiu „ţaristo-sovietic”, poate renaşte o Nouă Rusie, puternică, democratică, respectată nu datorită forţei militare, ci pentru că reprezintă o alternativă viabilă la celelalte variante de democraţie şi libertate - U.E. şi S.U.A. - aflate deja într-o adâncă criză de sistem şi de moralitate, prefigurare a unui cumplit eşec.

Vă mărturisesc că sunt un admirator sincer al naţiunii ruse şi al spiritului slav. Nu ascund faptul că în sângele meu există cel puţin un sfert de cazac din Ismail. Bunicul din partea mamei mele a fost tânăr ofiţer în Armata Roşie, a staţionat  mai mulţi ani în România şi a întemeiat aici o familie în care s-a născut mama mea. A fost obligat de răutatea vremurilor să-şi părăsească familia - bunica mea a refuzat să-l urmeze, a rămas în ţară, cu doi copii mici - şi să se retragă în URSS cu unitatea militară în care slujea. Nu l-am cunoscut pe acest bunic cazac, dar îi port respect şi îl pomenesc în rugăciunile mele. Sunt uneori afectat de o anume subiectivitate când vorbesc despre spaţiul rusesc. Firesc, apartenenţa, chiar şi firavă, a familiei mele la arealul rusesc - deşi, atenţie, cazacii nu sunt neapărat doar ruşi, ci sunt un grup multietnic de origine slavă şi nu numai - îşi cere drepturile.

Totuşi, dincolo de această subiectivitatea, dar şi de iritarea pe care întotdeauna mi-o provoacă evocarea unui Lenin, Stalin sau mai nou, a unui Putin, nu uit că Maica Rusie este nu doar ţara unde au existat imperialismul ţarist, bolşevismul sau stalinismul, ci şi un spaţiu cultural, spiritual şi religios de o bogăţie şi profunzime unice.

A înţelege spiritul naţiunii ruse înseamnă a căuta... (articol integral AICI)

Declaraţia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse - Împotriva vărsărilor de sânge, dar fără condamnarea intervenţiei militare a trupelor lui Putin

În şedinţa din 19 martie 2014, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a adoptat o Declaraţie în legătură cu situaţia din Ucraina. Influenţa deosebit de puternică pe care o are Patriarhia Moscovei în viaţa socială şi politică a Federaţiei Ruse, cât şi faptul că în conflictul ruso-ucrainean sunt implicate două naţiuni în majoritate creştin-ortodoxe, conferă acestei declaraţii valoarea unei poziţionări oficiale a ierarhiei bisericeşti ortodoxe ruse în raport cu criza din Ucraina şi Crimeea.

Câteva fragmente din textul Declaraţiei:

”Adunaţi la şedinţa Sfântului Sinod, din nou ne adresăm către scumpa inimii noastre Ucraină şi mărturisim faptul că Biserica Ortodoxă a Ucrainei în permanenţă a chemat şi cheamă la pace şi rugăciuni, fără a se identifica (spre deosebire de un şir de alte organizaţii religioase) cu una din părţi ale confruntării politice. (...) În aceasta constă caracterul ei unic al slujirii sociale, deoarece în Ucraina locuiesc oameni care aparţin la diverse comunităţi etnice, lingvistice şi culturale, având diverse opinii politice. Unii sunt preocupaţi de integrarea maximă în structurile politice, create de statele occidentale. Alţii, din contra, doresc dezvoltarea relaţiilor cu popoarele Rusiei istorice, păstrarea culturii lor autohtone. (...) Biserica, fiind de asupra acestor divergenţe, nu se poate identifica doar cu un singur punct de vedere.

Din contra, Biserica Ortodoxă canonică, care păstrează unitatea cu întreaga Ortodoxie, este unica putere, care în numele păstrării păcii civile poate împăca şi uni oamenii, ce împărtăşesc concepţii diametral opuse. Misiunea Bisericii, datoria sfântă a tuturor copiilor ei e să tindă spre pace pe pământul popoarelor Sfintei Rusii, să cheme la refuzul limbajului urii şi al vrajbei. Indiferent de cele întâmplate în domeniul relaţiilor interstatale, de dezvoltarea contradicţiilor politice – unitatea credinţei şi frăţia oamenilor, care au ieşit din aceeaşi cristelniţă a botezului, nu poate fi eliminată din trecut. Credem că nu va fi eliminată şi din viitorul nostru comun, în care popoarele frăţeşti belarus, rus, ucrainean şi alte popoare trebuie să vieţuiască în pace, dragoste şi solidaritate.

Biserica Ortodoxă Rusă a chemat de nenumărate ori la inadmisibilitatea violenţei, vărsărilor de sânge şi luptelor fratricide pe pământul Ucrainei. Din păcate, nu s-a putut de evitat evenimentele tragice: au murit oameni, mulţi au avut de suferit. De aceea chemăm azi din nou şi din nou pe toţi, cărora le este drag poporul ucrainean şi pacea în Ucraina: violenţa nu trebuie să se mai repete. (...) Este important să fim fideli fundamentului de valori, făurit de Evanghelia lui Hristos şi să înfăptuim eterna lege a lui Dumnezeu nu doar în viaţa noastră privată, dar şi în viaţa popoarelor noastre, în relaţiile dintre ele, care trebuie să rămână frăţeşti chiar şi în vremurile de încercări grele. Fie ca judecata lui Dumnezeu care se înfăptuieşte în istorie asupra fiecărui om şi şi a fiecărui popor, să ne arate truditori destoinici în via lui Hristos, credincioşi adevărului Său şi făcători ai faptelor dragostei Lui.”

Limbajul elegant, diplomatic şi nu în ultimul rând, duhovnicesc folosit în redactarea Declarației Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse poartă cu sine un mesaj complex care se adresează mai multor destinatari. 

(articol integral AICI)

x

”Anschluss Crimeea” între diplomaţia laşă a democratului vestic şi curajul bădăran al mujicului estic

Anexarea Crimeei de către Federaţia Rusă este un fapt împlinit. Argumentele pro şi contra intervenţiei militare ruse şi a consultării locuitorilor provinciei prin referendum formează deja subiectul unor viitoare tratate de geopolitică şi strategie militară. Importante sunt lecţiile şi consecinţele acestei tragedii.

Preşedintele Putin a reacţionat ca un rus veritabil. O cunoaştere minimă, la nivelul unui absolvent mediocru de facultate provincială de istorie - nu vorbim, prin urmare, despre analiştii serviciilor secrete şi ai diplomaţiei occidentale, aşteptările de la aceştia fiind infinit mai mari - ne spune că Maica Rusia a acţionat întotdeauna în apărarea intereselor sale, indiferent de forma organizare politică - Imperiul Ţarist, URSS, Federaţia Rusă post-comunistă etc. - cu brutalitate şi prin acţiuni care au surprins adversarul total nepregătit. Acţiunea de anexare a Crimeei este una tipic rusească, iar stupoarea şi stângăcia cu iz de retard care au caracterizat primele reacţii ale liderilor democraţiilor occidentale reprezintă doar dovada unei stupide subestimări a capacităţii şi mai ales, determinării care îi caracterizează pe ruşi în a-şi apăra interesele imperiale.

De fapt, acţiunile ruşilor în Ucraina erau previzibile, iar preşedintele Putin nu poate fi acuzat de ipocrizie. Atitudinea severă, critică şi potrivinică la adresa intervenţiilor militare şi politice ale democraţiilor occidentale în Europa de Est (scutul anti-rachetă), Orientul Mijlociu şi Africa de Nord (”primăvara arabă” şi războiul civil din Siria) a fost un semnal foarte clar că Federaţia Rusă va relansa procesul de recuperare a sferelor de influenţă pe care le deţinea fosta URSS. În contextul în care prezenţa NATO şi a Uniunii Europene la graniţa de vest a Federaţiei Ruse reprezintă un pericol tot mai mare pentru prestigiul şi interesele ruseşti în zonă, iar dorinţa Preşedintelui Putin de a realiza proiectul Uniunii Euroasiatice a devenit prioritatea politicii externe ruse şi aproape o obsesie a liderului de la Kremlin, controlul asupra Ucrainei reprezenta un element extrem de important.

Ucraina a devenit, fără voia naţiunii ucrainene, câmpul de luptă în confruntarea dintre U.E./NATO şi Federaţia Rusă. (articol integral AICI)

Eveniment de importanţă istorică în 2016: Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe din toată lumea se va întruni la Constantinopole

În perioada 6-9 martie 2014, la Constantinopole (Istanbul), s-au reunit în Sinaxă Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale pentru a decide organizarea unui Sfânt şi Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe. Un proces canonic, organizatoric şi nu în ultimul rând, duhovnicesc se apropie de finalizare şi probabil că va dărui comunităţii creştine ortodoxe internaţionale un eveniment istoric deosebit de important – un Sfânt şi Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe din toată lumea a cărui întrunire a fost stabilită pentru anul 2016 d.Hr. 

În umbra discursurilor oficiale şi a manifestărilor liturgice prilejuite de Sinaxa de la Constantinopole se poate afla preocuparea tot mai accentuată a liderilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale de a reaşeza Ortodoxia într-o relaţie duhovnicească actualizată cu lumea contemporană. Se resimte necesitatea unui important efort de voinţă din partea ierarhiei Bisericii Ortodoxe de a reface, înainte de toate, unitatea Bisericii care este afectată în multe situaţii de filetism – aşezarea intereselor naţionale, particulare deasupra învăţăturii lui Hristos şi a mărturisirii credinţei. 

În discursul de bun venit, Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, a trasat principalele direcţii de acţiune care trebuie să fie asumate imediat şi urgent de ierarhia Bisericii Ortodoxe: 

„În vremurile critice pe care le străbatem, aceste schimbări (istorice n.n.) sunt cu deosebire vădite în regiunile geografice în care Biserica Creştină s-a născut, s-a maturizat şi a înflorit, mai exact în vechile Patriarhii ale Sfintei noastre Biserici Ortodoxe. Aici, cel mai adesea în numele religiei, predomină violenţa, iar cei care cred în Hristos, indiferent de identitatea confesională, sunt ameninţaţi. Urmărim cu mare tristeţe şi îngrijorare persecuţiile creştinilor, distrugerea şi pângărirea sfintelor biserici, răpirea şi asasinarea clericilor şi monahilor, ba chiar şi a ierarhilor, aşa precum sunt cei de multă vreme răpiţi, Mitropolitul Pavel de Alep al vechii Patriarhii a Antiohiei şi Yuhanna Ibrahim al Bisericii Siriene Iacobite, despre care nu mai ştim nimic. 

Suntem chemaţi să ne ridicăm vocea în semn de protest faţă de acest fenomen care ameninţă însăşi existenţa Bisericilor Ortodoxe, dar nu ca indivizi sau Biserici isolate, ci ca una şi unită Biserică Ortodoxă din toată lumea... (articol integral AICI)

Monarhia Constituţională vs. Republica - Cum apără CNA moştenirea stalinisto-comunistă scancţionând SRTV

În vreme ce televiziunile private din România, nederanjate de cerberii CNA, ne spurcă mintea cu emisiuni tabloide care promovează pornografia, curvărăsia, scandalul, manelizarea, minciuna sfruntată, manipularea politică şi tot felul de alte porcării scoase din bezna mahalalelor şi din haznaua vieţii politice româneşti, CNA se luptă cu emisiunea „Ora Regelui”.

Monarhia Constituţională, Casa Regală a României şi Majestatea Sa Regele Mihai I al României încă reprezintă un pericol pentru politrucii care conduc şi jefuiesc statul şi naţiunea noastră de peste o jumătate de secol. În acest siaj, al fricii de normalitate şi trecerii sub tăcere a adevărului istoric, se înscrie şi decizia CNA de a sancţiona cu amendă de 70.000 lei Societatea Română de Televiziune, în şedinţa publică din 04 martie 2014, în baza reclamaţiilor înregistrate cu privire la emisiunile „Preţuieşte viaţa”, ediţiile din 20 şi 27 octombrie 2013 şi „Ora regelui”, ediţia din 16 noiembrie 2013, difuzate de postul TVR 1. 

Să cităm din decizia de sancţionare textul referitor la emisiunea „Ora Regelui”, realizată de jurnalista Marilena Rotaru: „Consiliul a analizat raportul de monitorizare cu privire la emisiunea „Ora Regelui”, ediţia din 16 noiembrie 2013 şi a constatat că aceasta a fost difuzată cu încălcarea prevederilor privind asigurarea informării corecte a publicului. Astfel, în debutul emisiunii prezentate de Marilena Rotaru, publicul a putut viziona evenimentele legate de... (articol integral AICI)

Monarhia Constituţională vs Republică: 6 martie 1945, ziua în care fantoma comunismului a îngenuncheat naţiunea română

La 6 martie 2014, se împlinesc 69 de ani de la instaurarea primului guvern comunist în România. Tot în acest an se împlinesc 25 de ani – un sfert de secol! – de la căderea regimului comunisto-stalinist al lui Nicolae Ceauşescu. Se poate spune că am scăpat cu adevărat de fantoma comunismului?

Renaşterea spirituală, politică şi economică a naţiunii române solicită şi o permanentă rememorare a marilor drame şi trădări comise asupra noastră de-a lungul istoriei. Un astfel de moment dramatic al trădării a fost 6 martie 1945, ziua în care marile democraţii occidentale au acceptat ca Regatul României să fie jertfit pe altarul păgân al comunismului stalinist.

Înainte de toate trebuie spus că naţiunile Europei de Est nu au fost trădate la Conferinţa de la Yalta. La momentul desfăşurării acestei conferinţe, în februarie 1945, aceste ţări fuseseră deja trădate de Churchill în cadrul întâlnirii pe care o avusese cu Stalin, în octombrie 1944, la Conferinţa de la Moscova. „Documentul obraznic”, scris de Churchill pe o bucată de hârtie sau un şerveţel, pe colţul mesei, cuprindea procentele în care urmau să se împartă sferele de influenţă între URSS şi Marea Britanie asupra unor state din Europa de Est şi Balcani.

Tâlhăreasca împărţeală a fost următoarea: 

România: URSS - 90% influenţă, Marea Britanie - 10%; Grecia: URSS - 10% influenţă, Marea Britanie - 90%; Ungaria şi Iugoslavia: 50% - 50%; Bulgaria: URSS - 75% influenţă, Marea Britanie - 25%. 

Churchill a dat hârtia lui Stalin, care a bifat, aprobând procentele şi... (articol integral AICI)

Criza din Ucraina - Calul este gata pentru ziua de război, însă biruinţa vine de la Domnul!

Declanşarea unui război reprezintă un eveniment sângeros, absurd şi mai ales, anticreştin. Atunci când războiul este unul aproape fratricid, caracteristicile lui sunt parcă şi mai groteşti. O astfel de vărsare de sânge între fraţi se poate declanşa în orice clipă în teritoriile estice ale Ucrainei. Oamenii simpli ai celor două mari popoare slave, ucrainenii şi ruşii, cei mai mulţi dintre ei împărtăşind aceeaşi credinţă creştină ortodoxă, au pus mâna pe arme, la ordinul păgân dat de stăpânii vremelnici ai acestei lumi şi sunt gata să-şi verse sângele pentru interese politice, militare şi economice care nu au fost, nu sunt şi nu vor fi vreodată ale lor.

De fapt, în Ucraina se luptă pentru influenţă trei dintre cele mai mari imperii ale epocii noastre: Federaţia Rusă, Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană. Imperii care au negociat, de peste două decenii, cu politicienii corupţi care au condus Ucraina - trecând cu vederea imoralitatea crasă a acestora, degradarea accelerată a nivelului de trai al naţiunii ucrainene şi îndatorarea excesivă a statului ucrainean - cu speranţa egoistă că vor determina pe politrucii ucraineni să aducă Ucraina în sfera lor de influenţă.

Dezbinarea din rândul ucranenilor a fost dintotdeauna cunoscută de marile puteri. Puterile occidentale au ignorat dezbinarea dintre ucraineni, amânând discutarea chestiunii. Preşedintele Putin, mai lucid, a văzut în această dezbinare oportunitatea de a reacţiona rapid în momentul în care Ucraina ar fi încercat să iasă din sfera de influenţă a Federaţiei Ruse. Ceea ce s-a şi întâmplat. 

Pe cât de democratice şi autentice au fost acţiunile protestatarilor de pe Euromaidan, pe atât de democratice şi autentice pot fi considerate revoltele rusofonilor din Crimeea şi teritoriile de est ale Ucrainei.

Diferenţa este însă una fundamentală! (articol integral AICI)

Criza din Ucraina: Bisericile Ortodoxe Ucrainene vs. unitatea teritorială şi spirituală a Ucrainei

Ucraina nu a fost şi nici nu va fi prea curând considerată a fi o ţară locuită de o naţiune aflată pe deplin în unitate spirituală şi culturală. Împărţită în două mari teritorii - Vestul pro-UE, dar sărac economic, şi Estul pro-Moscova, bogat economic, dar lipsit de cultura democraţiei, Ucraina este şi scena unei lupte sectare şi politizate între trei mari comunităţi ortodoxe.

Lipsa de unitate din spaţiul politic şi economic, în general din societatea ucraineană, se reflectă şi în viaţa Ortodoxiei ucrainiene, divizată în trei mari Biserici: Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană, Biserica Ortodoxă a Ucrainei - Patriarhia de Kiev şi Biserica Ortodoxă a Ucrainei - Patriarhia Moscovei.

Aceste diviziuni administrative bisericeşti - apărute mai mult din închinarea la Cezar şi ambiţiile lumeşti comise de unii dintre episcopii ucrainieni, decât ca expresie a voinţei creştinilor ortodocşi ucrainiei - au tulburat, prin starea de conflict permanent întreţinută, viaţa religioasă a Ucrainei. Prin acţiunile lor tot mai mult îndepărtate de esenţa misiunii Bisericii Creştine - adică mărturisirea lui Hristos şi urmarea poruncilor Sale - cele trei Biserici Ortodoxe din Ucraina au slujit mai degrabă interesele puterii politice de la Kiev, pe cele ale opoziţiei pro-UE sau nu în ultimul rând, ordinele primite de la Patriarha Moscovei, pentru păstrarea influenţei acestei Patriarhii şi implicit a Feredaţiei Ruse, în Ucraina.

În acest moment istoric deosebit de tensionat, când existenţa unui stat ucrainean unitar şi indivizibil este pusă sub un mare şi periculos semn de întrebare, cele trei mari Biserici Ortodoxe din Ucraina sunt chemate să aleagă: vor sluji lui Hristos - şi astfel îşi vor aduce o contribuţie majoră la pacificarea şi normalizarea situaţiei din Ucraina - sau vor rămâne nişte extensii ale unor forţe politice lumeşti şi necreştine - şi astfel se vor număra în rândul celor care se pregătesc să mutileze marea naţiune ucraineană. (articol integral AICI)