Cine a pus cuţitul în mâna lui Rommel Voicu

Când m-am hotărât să scriu acest comentariu, am meditat câteva minute dacă să pun sau nu semnul întrebării la finalul titlului. Am decis să nu fac asta. Motivele vor fi bine înţelese, citind mărturisirea mea.

Cu aproximativ trei ani în urmă îndemnam, într-un text publicat tot de Gazeta de Sud şi intitulat „O generaţie a sângelui“, la implicare în salvarea tinerilor noştri de la coborârea în infern. Scriam atunci: „Am privit cu groază la televizor imaginile filmate cu un telefon mobil, în care erau arătaţi nişte tineri omorând în bătaie o biată pisică. Plăcerea sadică manifestată de schingiuitorii adolescentini m-a şocat. Faptul că bocancii lor striveau pur şi simplu o fiinţă vie transformată în minge de fotbal nu le provoca decât hohote de râs. Pisica a fost lovită în burtă, în cap, izbită de pereţi, călcată în picioare, aruncată de la un schingiuitor la altul până a murit. Într-un final, pe ecranul televizorului a apărut unul dintre tineri, care şi-a povestit ironic şi chiar mândru fapta. (...) Tinerii noştri petrec acum omorând o fiinţă necuvântătoare, petrec şi hohotesc satanic. Mâine vor omorî un om şi vor dansa pe cadavrul lui şi, într-un sfârşit, vor asasina zâmbind ironic sufletul neamului... România, trezeşte-te!“.

Textul a provocat ceva dezbateri pe forumul Gazetei de Sud, precum şi reacţia unuia dintre şefii mei ierarhici, care m-a mustrat cu severitate într-o discuţie „administrativă“ pentru că amintisem despre Biserică, în nuanţe critice. În rest, nimic. Avertismentele mele, dar mai ales cele lansate la nivel naţional de alţi jurnalişti, de sociologi sau de profesori, cu privire la deriva în care se epuizează tinerii noştri au fost uitate, înghiţite de scandalurile politice, de spectrul sărăciei, de migrarea masivă a românilor spre vestul civilizat al Europei, de toate dramele care ucid zi de zi sufletul acestui popor.

Semnale că avem o problemă tot mai gravă cu tinerii români au fost mereu lansate către societate. Încă din anul 2004, într-o anchetă asupra violenţei în şcoală realizată de Reprezentanţa UNICEF România, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei şi Institutul de Criminalistică, se avertiza că „proporţia unităţilor de învăţământ la nivelul cărora se înregistrează fenomene de violenţă depăşeşte 75%!“ În 2007, un studiu realizat în cadrul unui parteneriat încheiat între SIVECO România şi ARDOR, preciza că responsabilitatea pentru propagarea violenţei, sub toate formele ei, este împărţită între stradă (75%), mediul familial (54%), mass-media (23%) şi şcoală (21%). Conform datelor oferite de Organizaţia „Salvaţi Copiii“ România, în prezent, peste 70% dintre elevii români se tem de comportamentul agresiv al colegilor de şcoală, iar Organizaţia Mondială a Sănătăţii plasează şcolile din România pe locul doi, într-un clasament european al violenţei în unităţile de învăţământ. Acestea sunt datele statistice.

Totuşi, dincolo de cifre, există o stare de fapt, o mentalitate. Andrei Goreci, adolescentul de 17 ani a cărui viaţă a fost spulberată, Cristian Manea, adolescentul de 17 ani care a văzut umbra morţii năvălind peste el, şi Rommel Voicu, adolescentul de 19 ani care a vărsat sângele nevinovat al colegilor lui, anulându-şi, poate, pentru totdeauna orice şansă de a-şi trăi cu folos viaţa şi veşnicia, sunt nişte victime ale nepăsării noastre. Cuţitul a fost pus în mâna lui Rommel Voicu de noi toţi. Între cei de acelaşi neam şi de aceeaşi credinţă creştină există o solidaritate nevăzută, dar care produce întotdeauna efecte în planul văzut al vieţii noastre aici şi în veşnicie. Cuţitul a fost pus în mâna lui Rommel Voicu de familia care fost învinsă de puterea demonică a străzii, a găştii de cartier, a traiului de jivine pe care-l au prea mulţi dintre tinerii noştri. Cuţitul a fost pus în mâna lui Rommel Voicu de mine, preotul învins în lupta de mărturisire a lui Hristos de patimile mele, de ispitele acestei lumi, de egoismul meu, de goana mea după arginţii lepădării de credinţă, nepăsător faţă de sufletele oamenilor încredinţaţi mie, spre păstorire, de Dumnezeu. Cuţitul a fost pus în mâna lui Rommel Voicu de profesorii săi, a căror vocaţie a fost epuizată în lupta de supravieţuire pe care trebuie să o ducă în România zilelor noastre. 

Cuţitul a fost pus în mâna lui Rommel Voicu de domnul politician, cel care mestecă vorbe mari despre „grija pentru tânăra generaţie, pentru şcoala românească“, dar care, în realitate, nu face decât un mizerabil negoţ cu funcţiile de ministru al educaţiei, de inspector şcolar judeţean sau de director de şcoală, pe bani grei pentru el şi pentru partid. Cuţitul a fost pus în mâna lui Rommel Voicu de poliţistul român, lipsit de profesionalism, timorat în faţa găştilor de tineri interlopi şi incapabil să apere ordinea publică în cartiere. Cuţitul a fost pus în mâna lui Rommel Voicu de judecătorul grăbit şi, poate, de multe ori „sensibilizat“ pe neştiute căi, să lase în libertate pe motiv că nu ar reprezenta pericol public, pe scandalagiu, pe violator, pe tâlhar, pe corupt. Cuţitul a fost pus în mâna lui Rommel Voicu de noi toţi. Teamă îmi este că tineri ca Rommel Voicu vor fi şi mai mulţi şi că astfel vom începe să simţim dreptatea lui Dumnezeu. Blestemul nevredniciei părinţilor se vede în faptele copiilor, iar cetatea care nu poartă de grijă tinerilor săi păşeşte pe drumul pustiirii. Păcat...

* * *
Text publicat în regionalul Gazeta de Sud, ediţia din 09 octombrie 2010 - link