Vă mărturisesc că abia astăzi l-am cunoscut cu adevărat pe Emil Constantinescu, Preşedintele României învins, aşa cum el însuşi recunoaşte, "nu de Securitatea din serviciile de informaţii sau din instituţiile statului, ci de cei din afara administraţiei care, acaparând mijloace de comunicare şi folosind libertăţile democratice, au putut distorsiona faptele, înlocuind cu neruşinare adevărul prin minciună." Am primit acest dar - de a cunoaşte cu adevărat un om - de la bunii mei prieteni, jurnalistul şi poetul Mihai Firică şi liberalul şi omul de afaceri Horaţiu Buzatu pe care i-am însoţit la Bucureşti, la o interesantă dezbatere despre reforma constituţională organizată de Fundaţia "Horia Rusu".
L-am întâlnit pentru întâia oară pe domnul Emil Constantinescu în vremea campaniei electorale, când lupta pentru funcţia de Preşedinte al Republicii. Eram unul dintre tinerii activişti ai societăţii civile care se înfiripa anevoie în fosta Cetate a Băniei, pe atunci Craiova "roşie", un oraş controlat de găştile de ex-comunişti grupaţi în jurul unor macabre figuri, precum primarul Vasile Bulucea - vestitul viceprimar comunist al Capitalei care, la ordinul lui Ceauşescu, a coordonat spălarea sângelui curs din revoluţionarii omorâţi în Decembrie 1989 - sau altor indivizi siniştri care acum, din păcate, deţin funcţii importante în Parlament şi Justiţie.
Alegerea lui Emil Constantinescu ca Preşedinte al Republicii am sărbătorit-o, alături o mare mulţime de craioveni, în Piaţa Prefecturii, o noapte întreagă, până spre dimineaţă. S-a zvonit, mai târziu, prin oraş, că mulţi membri marcanţi ai organizaţiei locale a PDSR şi ex-activişti PCR s-au temut că vor fi arestaţi de noua putere politică şi că unii dintre ei chiar luaseră decizia să se ascundă pentru o vreme. Victoria lui Emil Constantinescu ni se părea atât nouă, tinerii de până în 35 de ani (eu împlinisem 26 de ani), cât şi lor, ex-activiştilor PCR şi ex-securiştilor, o A Doua Revoluţie din Decembrie.
Spre finalul mandatului domnului Emil Constantinescu eram un dezamăgit. Împlineam 30 de ani şi descopeream că în viaţă, de fapt, răul învinge, că un om cu principii este o victimă sigură a lichelelor. Dezamăgirea mea se concentrase asupra persoanei lui Emil Constantinescu. Acum, după 10 ani, recunosc că am greşit grav...
Astăzi am avut şansa de a-l cunoaşte cu adevărat pe domnul Preşedinte Emil Constantinescu. Am descoperit nu politicianul, ci OMUL CREŞTIN. Un interviu a cărui durată o stabilisem, de comun acord, la cel mult 10 minute, s-a transformat într-o discuţie de peste treizeci de minute care m-a fascinat. Niciodată nu am auzit o personalitate a vieţii politice româneşti vorbind atât de simplu şi în acelaşi timp, atât de profund despre A FI CREŞTIN.
Voi difuza interviul în cadrul unei ediţii din această lună a emisiunii TEOLOGIA CUVÂNTULUI pe care o realizez pentru Biserică, difuzată în fiecare sâmbătă seara, de la ora 20.00, la postul de radio Oltenia Craiova şi îl voi posta, ulterior, şi pe blogul meu.
Vă fac cunoscut - din memorie, căci deocamdată nu am audiat şi prelucrat interviul - doar un mic fragment din discuţia noastră, în sinteză. Domnul Preşedinte Emil Constantinescu mi-a vorbit despre martirii din închisorile comuniste, despre a căror suferinţă a aflat încă din tinereţe, chiar de la unii dintre martorii direcţi ai jertfei lor, oameni care au reuşit să supravieţuiască Gulagului românesc. Ţăranii arestaţi, mi-a mărturisit Domnia Sa, au rezistat iniţial la tortură, la bătăi. Erau obişnuiţi cu suferinţa fizică; pentru intelectuali a fost mai greu, căci trăiseră într-un anumit mediu, cu anumite standarde de civilizaţie. Totuşi, într-un final mulţi ţărani au capitulat. De ce? Pentru că li se răpise libertatea exterioară, ogorul, satul, munca lor. Intelectualii creştini au rezistat însă până la capăt şi nu au renunţat la demnitatea lor, chiar dacă de cele mai multe ori cu preţul vieţii. De ce? Pentru că şi-au păstrat libertatea interioară, prin rugăciunea către Hristos rostită în adâncul sufletului, ca răspuns în faţa torturilor şi umilinţelor cumplite la care au fost supuşi...
O zi în care cunoşti cu adevărat un om şi descoperi că dincolo de aparenţe, acel om încearcă să fie mărturisitorul lui Hristos, este o zi a speranţei. Aşa a fost şi această zi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu