Îmi amintesc cum în vremea liceului, înainte de 1989, studiam cu mare pasiune Istoria României. Romanele istorice, patriotarde îmi hrăneau mândria că sunt român. Mai târziu, după căderea regimului comunist am descoperit eroii cei reali ai Istoriei noastre: ofiţerii şi ostaşii români asasinaţi în lagărele de exterminare bolşevice din Siberia, martirii căzuţi în închisorile şi lagărele de muncă forţată ale Gulagului românesc de la Aiud, Piteşti, Canal, din Bărăgan sau Delta Dunării. Am descoperit apoi că voievozii şi regii noştri nu au fost nişte fiinţe perfecte, ci oameni ai timpului lor, cu virtuţi mari, dar şi cu păcate. Am aflat că nu există popoare mai bune sau mai rele, ci că fiecare neam are propriul său destin pe drumul infinit către Dumnezeu. Am înţeles, într-un sfârşit, că lecturile adolescenţei mele, cu excepţia celor din marii istorici ai neamului, erau contaminate de naţionalism-comunismul ceauşist. Istoria poporului meu, aşa cum o ştiam eu, era doar o poveste toxică.
În anii ’90, am văzut cum verbul „a fi patriot” este pervertit în discursurile pline de minciuni rostite de politicienii timpului. Ex-activiştii PCR şi ex-ofiţerii de Securitate deveniseră peste noapte, „eroii democraţiei”. În schimb, Regele Mihai, bătrânii lideri ai partidelor istorice, mulţi dintre ei cu zeci de ani de închisoare petrecuţi în temniţele comuniste, tinerii studenţi adunaţi în „Zona Liberă de Comunism” a Pieţei Universităţii se transformaseră din eroi, în „duşmani ai poporului” împotriva cărora muncitorimea aţâţată de agenţii provocatori scanda „Nu ne vindem ţara!”, „Noi muncim, noi nu gândim!”. Situaţia nu numai că nu s-a schimbat în cei douăzeci de ani trecuţi de la dispariţia dictaturii lui Ceauşescu, dar chiar s-a agravat. Cine mai crede azi în patriotism? Cât de patriot mai poţi fi în situaţia în care statul român se poartă cu tine ca un tată vitreg, iar conducătorii lui te jefuiesc şi te alungă de pe pământul unde te-ai născut? Cum mai pot fi patrioţi românii care, de foame, din disperare sau din frica de a nu se rata profesional, pleacă în lumea largă, fiind călăuziţi doar de dictonul „Ubi bene, ibi patria”?
Vă mărturisesc că am propriile mele temeri şi căutări. În aceste vremuri tulburi este greu să discerni între alb şi negru, între bine şi rău, pentru că toate sunt gri, iar răul ia de prea multe ori chipul binelui, căutând să ne înşele. Totuşi, Dumnezeu îmi dăruieşte uneori şansa de a descoperi, redescoperi oameni care au aceeaşi căutare ca şi mine, căutarea lui Hristos, Adevărul.
Zilele trecute l-am avut invitat la o înregistrare pentru emisiunea „Teologia Cuvântului” pe care o realizez pentru Biserică, la Radio Oltenia Craiova, pe Alteţa Sa Regală Principele Radu de România, care a susţinut în faţa studenţilor Universităţii din Craiova o interesantă prelegere despre „Identitatea şi Siguranţa Naţională”. Nu voi intra în prea multe amănunte pentru că nu vreau să tulbur anumite conştiinţe şi nici să fiu acuzat că fac propaganda pro-monarhistă. Vreau doar să vă dăruiesc, spre meditaţie, o definiţie aparte a verbului „a fi patriot”, aşa cum mi-a mărturisit-o în interviul acordat, Principele Radu de România:
„Pe vremuri, patriot era cel care îşi apăra ţara cu pieptul, căci principalul pericol era acela că năvălitorii făceau vulnerabilă existenţa ţării. A fost o vreme în care patriotism însemna să ai modernizarea statului în vedere şi pe linia paşoptismului, continuat cu domnia lui Cuza şi pe urmă împlinită sub Regele Carol I. Patriotism însemna să fi independent, acest lucru s-a obţinut în 1877. Patriotism însemna să pui forţele împreună şi să obţii unirea, ceea ce s-a înfăptuit în 1859 şi 1918. Patriotism a însemnat şi să fereşti ţara de deformările ideologice ce au urmat – fascismul, nazismul şi comunismul. Patriotismul în anul 2010 are cu totul altă conotaţie. În anul 2010, ţara are slăbiciuni, are anumite vulnerabilităţi. Patriotismul se poate măsura acum şi în kilometri de autostradă construită, de infrastructură. Patriotism înseamnă însă şi cealaltă infrastructură a ţării, infrastructura instituţională. România are nevoie nu numai de autostrăzi, ci şi de instituţii în care să se performeze binele şi administraţia în chip competent. Talente politice avem aşa de multe, că aproape nu ştim ce să mai facem cu ele, iar unii dintre politicieni încep să vorbească atât de mult şi cu atâta sârg, încât, într-un final ei înşişi încep să creadă ceea ce spun. Aceasta se numeşte democraţie, nu patriotism. Nu în ultimul rând, patriotismul are şi conotaţii creştine – iubire, generozitate, simţ al datorie. România nu este mâine mai solidă, dacă partidele politice sunt mai avute, mai puternice şi mai guralive, ci dacă membrii lor, politicienii îşi pun talentul şi cunoştinţele în slujba progresului, a dezvoltării ţării, adică dacă sunt patrioţi.”
***
Interviul realizat cu Alteţa Sa Regală Principele Radu de România va fi transmis la începutul lunii noiembrie, în cadrul unei ediţii a emisiunii "Teologia Cuvântului", care se difuzează în fiecare sâmbătă seara, începând cu ora 20.00, pe frecvenţa Radio Oltenia Craiova.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu