În anul de graţie 2016 d.Hr. este dificil, cel puţin ca cetăţean care beneficiezi de confortul şi prosperitatea unei ţări din spaţiul lumii libere, să atenţionezi că omenirea se află în pragul unei crize fără precedent şi probabil, în perioada premergătoare izbucnirii celui De-al Treilea Război Mondial. Poţi fi acuzat de nebunie, de rătăcire în „teoria conspiraţiei” etc. Confortul lumii, bunăstarea şi lipsa de asumare a unei vieţi spirituale profunde îl determină pe individul trăitor în societăţile democratice să creadă că lumea lui va fi veşnică şi că nimic nu-i poate risipi tihna egoistă.
Iată că principalii lideri ai Bisericii lui Hristos – Papa Papei Francisc al Bisericii Romano-Catolice si Patriarhul Kirill al Bisericii Ortodoxe Ruse – se împotrivesc acestei autosuficienţe şi avertizează, textual, că un război mondial poate oricând să izbucnească, solicitând liderilor politici să-şi rezolve conflictele de interese pe cale paşnică, prin negocieri. Dacă ne gândim la extraordinara capacitate informativă a structurilor administrative gestionate de cei doi lideri creştini, înţelegem că pericolul unui nou război mondial este atât de mare, încât Papa Francisc şi Patriarhul Kirill s-au referit direct şi fără echivoc la această chestiune, în declaraţia comună de la Havana, document de importanţă istorică şi cu potenţialul de a schimba major relaţiile dintre creştini şi totodată, relaţiile Bisericii lui Hristos cu lumea contemporană.
De fapt, alături de subiectul unui posibil şi destul de probabil război mondial, Declaraţia comună conţine răspunsuri şi soluţii la întrebări şi probleme deosebit de importante cu care se confruntă Biserica lui Hristos, spaţiul european şi întreaga umanitate.
Principala temă a Declaraţiei comune este unitatea Bisericii lui Hristos. Surprinde, înainte de toate, acceptarea comună, de această dată la nivelul celor mai importanţi lideri ai Bisericii creştine, a faptului că "uniaţia" - Biserica Greco-Catolică - nu mai poate fi considerată o soluţie, deşi se recunoaşte dreptul greco-catolicismului de a exista şi a se manifesta. Deşi această idee se regăseşte în Declaraţia de la Mânăstirea Blamand (Liban), adoptată de Comisia Mixtă de Dialog Teologic Catolic-Ortodox în iunie 1993, reafirmarea ei la nivelul Papei de la Roma (întâia Romă) şi Patriarhului Moscovei (a treia Romă, după Bizanţ) conferă un conţinut cu mult mai puternic.
Greco-catolicismul a reprezentat una din marile dificultăţi în relaţiile dintre Vatican şi Patriarhia Moscovei şi iată că cei doi lideri creştini profită de întâlnirea de la Havana pentru a clarifica, probabil definitiv, chestiunea "uniaţiei". O atare declaraţie reprezintă o lovitură destul de dureroasă pentru greco-catolicism (aflat de câţiva ani într-o oarecare ofensivă şi înflorire în spaţiul est-european), dar şi pentru cei care considerau "uniaţia" ca o cale de rezolvare a unităţii Bisericii. Observăm că Papa Francisc şi Patriarhul Kirill decid să facă apel la o atitudine pragmatică, solicitând creştinilor celor două Biserici surori să acţioneze împreună, în acele domenii unde este posibil, lăsând în plan secundar deosebirile dogmatice.
De fapt, Papa Francisc şi Patriarhul Kirill încearcă să pună temelia pentru o alianţă de acţiune la nivel geopolitic a celor mai importante părţi ale Bisericii lui Hristos - Vaticanul şi Patriarhia Moscovei - o forţă extraordinară pe care actorii politici şi religioşi de la nivel planetar sunt obligaţi să o ia în seamă şi să o trateze cu respectul cuvenit. (articol integral - BLOGURILE ADEVĂRUL -)