PASTORALĂ LA ÎNVIEREA DOMNULUI NOSTRU
IISUS HRISTOS
† DR. IRINEU
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOP AL CRAIOVEI ŞI
MITROPOLIT AL OLTENIEI,
PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL,
PREACUCERNICULUI CLER
ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI
DIN ARHIEPISCOPIA CRAIOVEI
HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA HRISTOS-DOMNUL
NOSTRU,
IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI
„Îngerul
a strigat celei pline de dar:
Curată
Fecioară, bucură-te;
Şi
iarăşi zic: bucură-te, căci Fiul tău a înviat
a
treia zi din mormânt
şi
pe morţi i-a înviat; popoare veseliţi-vă!”
Preacuvioşi Părinţi, Preacuvioase Maici şi
Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,
Aceste
cuvinte de îndemn duhovnicesc ale îngerului, pe care le auzim cântându-se în
sfintele noastre biserici cu prilejul acestui mare praznic, ne cheamă pe toţi
la întâlnirea sfântă şi mântuitoare cu Însuşi Cel înviat Mântuitorul nostru
Iisus Hristos. Acesta, Domnul Slavei, pentru noi oamenii şi pentru a noastră
mântuire a răbdat patimile cele înfricoşătoare, crucea cea de viaţă dătătoare şi
a înviat a treia zi după Scripturi. Taina Învierii Lui ne pune în lumină
iubirea Sa nesfârşită faţă de om şi faţă de întreaga creaţie. Sfântul
Evanghelist Ioan, copleşit de măreţia iubirii Tatălui ceresc, spune că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât
pe Unicul Său Fiu L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă
veşnică”.[1] Iată de ce sărbătoarea de astăzi este mai întâi de
toate praznicul iubirii negrăite a lui Dumnezeu pentru noi şi pentru a noastră
mântuire. Căci, Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic S-a pogorât din ceruri, S-a
întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om, pentru ca
apoi prin Jertfa Sa de pe cruce şi prin Înviere să dăruiască oamenilor,
păcătoşi şi muritori, iertarea păcatelor şi viaţa veşnică.
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,
Mântuitorul
Hristos, precum din pântecele Fecioarei Maria S-a născut, lăsându-i fecioria
nestricată, tot astfel a înviat, biruind moartea şi surpând puterea ei. El a
lăsat în mormânt giulgiurile singure, dar a ridicat la viaţă pe strămoşii
noştri. Adam a urmat pe Domnul în înviere şi Eva a venit şi ea la viaţă.
Strămoaşa mulţumeşte astăzi Fecioarei Maria, iar tot pământul cade în genunchi
înaintea Domnului, cântând cu glas de biruinţă: „Hristos a Înviat!” În această
prăznuire divină: „Eva şi-a ridicat ochii din iad şi s-a bucurat, căci Fiul
fiicei sale, Fecioara Maria, a venit, ca un Vindecător al vieţii, ca s-o ridice
pe mama Maicii Lui la cele de sus. Binecuvântat să fii Pruncule, Care ai
zdrobit capul şarpelui şi ne-ai ridicat din moartea în care eram aruncaţi!”[2]Deci, datorită măreţiei şi binefacerilor Sale, Mântuitorul
Hristos ne oferă astăzi Învierea Sa, Praznicul praznicelor şi Sărbătoarea
sărbătorilor, care întrece toate sărbătorile. Căci aşa precum soarele întrece
stelele în strălucire şi Învierea este cu adevărat mai plină de lumină, nu doar
pentru serbările pământeşti, ci şi pentru sărbătorile care-L prăznuiesc pe
Mântuitorul Hristos.[3]
Desigur,
Învierea Mântuitorului Hristos depăşeşte puterea noastră de înţelegere.
Cântările pascale explică acest eveniment unic, zicând: „Pogorâtu-Te-ai în cele mai de jos ale
pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi,
Hristoase, iar a treia zi, ca şi Iona din chit, ai înviat din mormânt”.[4] Sfântul Ioan Damaschin, referindu-se la acest moment,
zice: „Păzind
peceţile întregi a înviat din mormânt, Cel Ce n-a stricat cheile Fecioarei prin
Naşterea Sa şi ne-a deschis nouă uşile raiului”. Deci, dacă „Îngerul mai înainte de zămislirea Domnului, a grăit
celei pline de daruri: Bucură-te! Tot un înger, la Învierea Lui, a răsturnat
piatra slăvitului Său mormânt. Acela, în locul întristării, semne de bucurie a
vestit; iar acesta, în locul morţii, pe Stăpânul Cel dătător de viaţă ne-a
propovăduit. Pentru aceasta, strigăm: Făcătorule de bine al tuturor, Doamne,
slavă Ţie!”[5] Ca atare, Domnul, precum S-a născut dintr-o Fecioară
curată, neispitită de nuntă, tot aşa a înviat dintr-un mormânt unde nimeni n-a
fost pus şi fără a-l deschide. Cum constatăm: o taină dumnezeiască a fost
Naşterea Sa din Preacurata Fecioară Maria şi o taină dumnezeiască a fost
Învierea Sa din morţi. Şi, de asemenea, în acelaşi fel tainic a intrat la
ucenicii Săi prin uşile încuiate şi a stat în mijlocul lor.[6]
Iubiţi părinţi, fraţi şi surori
Pentru
că vorbim despre moarte şi înviere trebuie să înţelegem că spaima de moarte a
omului nu este un lucru cu totul natural, ci s-a produs ca un fenomen contrar
firii noastre, ca o slăbire a comuniunii omului cu Dumnezeu, Izvorul vieţii.
Teoriile de astăzi referitoare la distrugerea întregului om prin moarte ascund
neînţelegerea păgânilor cu privire la valoarea persoanei umane. Orice om este o
realitate unică, un semn unic al iubirii lui Dumnezeu şi rămâne ca mărturie
unică a creaţiei Sale. Dumnezeu nu poate uita în veci pe cineva şi dacă nu-l
poate uita îl şi menţine pe fiecare veşnic în existenţă. Deci, fără să ne
anuleze libertatea noastră ca persoane, noi rămânem într-o legatură intimă cu
Mântuitorul Hristos. În felul acesta ne mărturisim dependenţa noastră faţă de
Dumnezeu şi suntem într-un dialog cu El, chiar dacă uneori nu răspundem la chemarea
Lui. Desigur, în virtutea acestei raţiuni, dovedim prin însăşi viaţa noastră că
Învierea Mântuitorului Hristos este absolut necesară pentru noi. În felul
acesta intrăm prin Învierea Domnului în zarea de lumină şi de viaţă infinită a
Împărăţiei cerurilor în care ne vom afla deplin la a doua venire a Lui, când va
veni să judece viii şi morţii.
Fireşte,
Domnul este şi Judecătorul nostru, răsplătind pe cei ce au vieţuit după
învăţătura Lui şi s-au asemănat cu El prin fapte bune. Scrierile duhovniceşti ne
vorbesc mult despre această cercetare a vieţii noastre de aici. Un Părinte
bisericesc spunea „luptă-te
să iei arvuna mântuirii în chip ascuns înlăuntrul inimii tale ca în vremea
ieşirii să nu afli tulburare şi spaimă neaşteptată”. Astfel, numai păstrându-ne în lumina Învierii
Mântuitorului Hristos, vom moşteni Împărăţia cerurilor şi ne vom bucura de „cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a
auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L
iubesc pe El”.[7] De asemenea, acolo vom vedea că lucrurile nu vor mai
fi dependente de persoane, ci vor avea o formă nouă plină de iubirea lui
Dumnezeu, a Maicii Domnului şi a sfinţilor Săi.
Preaiubiţi părinţi, credincioşi şi credincioase
Sfânta
Evanghelie, cum am auzit, vorbind despre Învierea Domnului, începe cu drumul
femeilor spre mormânt, în zorii zilei de după sâmbătă. Femeile merg împreună cu
Maica Domnului la mormânt, pentru a cinsti după cuviinţă trupul Domnului, dar
îl găsesc deschis şi gol. Un înger le spune: „Nu vă temeţi! … Mergeţi degrabă şi spuneţi ucenicilor Lui că S-a
sculat din morţi şi iată va merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi
vedea”.[8] Cuvintele: „nu vă fie frică”,
„nu
vă temeţi” încurajează pe femeile mironosiţe ca
să-şi deschidă inima pentru a primi această veste. Deci, mergând la Sfinţii
Apostoli, ele aveau să găsească pe aceştia risipiţi şi cu credinţa slăbită şi
împuţinată. Însă, deîndată ce femeile le-au comunicat vestea cea minunată a
Învierii, deşi părea incredibilă, aceştia au revenit ca de la întuneric la
lumină, crezând că Mântuitorul a înviat, aşa cum El Însuşi a prezis.
Galileea,
despre care vorbeşte Mântuitorul, este locul primei chemări la apostolat a
ucenicilor, unde începuse totul! Cu
câtva timp în urmă, pe malul lacului, Domnul i-a chemat la apostolat şi ei au
lăsat toate şi l-au urmat.[9] Acum, El se întoarce în Galileea pentru a rememora
totul, pornind de la cruce la Înviere, fără frică şi fără teamă. Deci,
Mântuitorul ia totul de la capăt pentru a pune un nou început care să aibă o
nouă temelie, aceea a iubirii depline faţă de El şi faţă de Învierea Sa din
morţi.
Desigur,
dacă pentru Sfinţii Apostoli a fost nevoie de o reîntoarcere în Galileea, şi
pentru noi este valabilă această refacere a drumului nostru. Ca şi pentru
Sfinţii Apostoli, şi pentru fiecare dintre noi există o „Galilee”
la începutul drumului nostru cu Mântuitorul Hristos. A merge în Galileea, adică
a veni la Biserică, înseamnă ceva frumos, înseamnă pentru noi a redescoperi
Botezul nostru ca izvor viu, a lua putere înnoită de la rădăcina credinţei
noastre şi a trăirii noastre creştine. Ca atare, a ne întoarce la Biserică
înseamnă înainte de toate a ne întoarce acolo, la acel loc plin de căldură în
care harul lui Dumnezeu ne-a atins la începutul vieţii noastre creştineşti. De
la acea scânteie putem să aprindem focul credinţei pentru astăzi, pentru
fiecare zi, şi să ducem mai departe căldură şi lumină generaţiilor următoare.
De la această lumină a Învierii se aprinde în sufletele noastre o bucurie
smerită, o bucurie care nu dispreţuieşte durerea şi disperarea nimănui, o bucurie
bună şi blândă.
Este
adevărat că pe lângă această bucurie a Învierii mai există şi chemarea de a
urma pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi de a participa la viaţa Bisericii
Lui în lume. În acest sens, când El trece pe drumul vieţii noastre, ne priveşte
cu milostivire, ne cere să-L urmăm şi să ne întoarcem la Biserica Lui. El
doreşte să recuperăm drumul pierdut şi să ne aducem aminte de acel moment în
care ochii noştri s-au intersectat cu ochii Lui, momentul în care ne-a făcut să
simţim că suntem copiii Lui şi că ne iubeşte. Astăzi, în această noapte sfântă,
fiecare dintre noi se poate întreba: de fapt care este Biserica mea? Mi-o
amintesc? Am uitat-o? Da, se poate să fi uitat-o, dar ea este aici şi
Mântuitorul ne aşteaptă să venim permanent în ea. Poate am mers prea departe pe
drumuri şi cărări lăturalnice care ne-au făcut s-o uităm, dar acum ne-am dat
seama de adevăr şi ne rugăm Lui: „Doamne, ajută-ne şi ne întăreşte să nu ne mai fie
frică să ne întoarcem la Biserica Ta şi la Tine”. Tocmai pentru aceasta, sărbătoarea Învierii
Domnului are un mesaj clar: trebuie să ne întoarcem din drumul nostru străin
pentru a-L vedea pe Mântuitorul înviat şi a deveni martori ai Învierii Lui. Nu
este o întoarcere şi nu este o nostalgie după timpul trecut. Este o întoarcere
la prima noastră iubire, pentru a primi focul pe care Domnul nostru Iisus
Hristos, Cel înviat, l-a aprins în lume şi l-a adus tuturor, până la marginile
pământului.
Tebuie
să dorim, aşadar, ca focul Învierii Mântuitorului Hristos să intre în viaţa
noastră, iar pe El să-L simţim ca pe Părintele nostru, cu încredere, căci El
este viaţa noastră! Dacă până acum am fost departe de El, să facem un mic pas
spre El ca să ne primească în braţele Sale deschise. Dacă ni se pare dificil
să-L urmăm, să nu ne fie frică, să ne încredem în El, căci este aproape de noi,
El este cu noi şi ne va da pacea de care avem nevoie pentru a trăi aşa cum vrea
El. Deci, să nu ne închidem în faţa noutăţii pe care Dumnezeu vrea s-o aducă în
viaţa noastră! Suntem adesea obosiţi, dezamăgiţi, trişti, simţim povara
păcatelor noastre, ne gândim că n-o să reuşim. Să nu ne închidem în noi înşine
şi să nu ne pierdem încrederea. Nu există situaţii pe care Dumnezeu să nu le
poată schimba în bine, nu există păcate pe care să nu le poată ierta, dacă ne
deschidem Lui.
Vă
îndemnăm deci, în această noapte sfântă de lumină, invocând mijlocirea
Preasfintei Fecioare Maria, prima care a văzut pe Mântuitorul Hristos înviat,
să cereţi ca Domnul nostru Iisus Hristos să vă facă părtaşi de Învierea Sa. Să
vă dea putere să renunţaţi la tot ce vă desparte de El şi de harul Său. Să
regăsiţi credinţa ortodoxă care ne dă viaţă, ne transformă şi ne împlineşte în
mod real. Să simţiţi bucuria familiei şi să vă amintiţi de îndemnul
Mântuitorului şi de cuvintele îngerului: „Bucuraţi-vă”!, bine ştiind că tocmai această experienţă deschide
larg inima la speranţa pentru viitor.
„Harul Domnului nostru Iisus Hristos,
dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh
să fie cu voi cu
toţi!”
Vă îmbrăţişăm pe toţi cu iubire sfântă şi
vă dorim să trăiţi aceste
sărbători sfinte în pace şi bucurii!
Al vostru în Duhul Sfânt, către Hristos
Domnul rugător,
cu părinteşti binecuvântări,
† Dr. Irineu
Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul
Olteniei
[1] Ioan 3, 16.
[6] Ioan 20, 19.
[7] I Corinteni 2, 9.
[8] Matei 28, 5.
[9] Matei 4, 18-22.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu