IPS Acad. Dr. Irineu - PASTORALĂ LA ÎNVIEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

PASTORALĂ LA ÎNVIEREA DOMNULUI NOSTRU

IISUS HRISTOS

† DR. IRINEU

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU

ARHIEPISCOP AL CRAIOVEI ŞI

MITROPOLIT AL OLTENIEI,

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL,

PREACUCERNICULUI CLER

ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI

DIN ARHIEPISCOPIA CRAIOVEI

HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA HRISTOS-DOMNUL NOSTRU,

IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

„Îngerul a strigat celei pline de dar:

Curată Fecioară, bucură-te;

Şi iarăşi zic: bucură-te, căci Fiul tău a înviat

a treia zi din mormânt

şi pe morţi i-a înviat; popoare veseliţi-vă!”

Preacuvioşi Părinţi, Preacuvioase Maici şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Aceste cuvinte de îndemn duhovnicesc ale îngerului, pe care le auzim cântându-se în sfintele noastre biserici cu prilejul acestui mare praznic, ne cheamă pe toţi la întâlnirea sfântă şi mântuitoare cu Însuşi Cel înviat Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Acesta, Domnul Slavei, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire a răbdat patimile cele înfricoşătoare, crucea cea de viaţă dătătoare şi a înviat a treia zi după Scripturi. Taina Învierii Lui ne pune în lumină iubirea Sa nesfârşită faţă de om şi faţă de întreaga creaţie. Sfântul Evanghelist Ioan, copleşit de măreţia iubirii Tatălui ceresc, spune că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unicul Său Fiu L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.[1] Iată de ce sărbătoarea de astăzi este mai întâi de toate praznicul iubirii negrăite a lui Dumnezeu pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Căci, Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic S-a pogorât din ceruri, S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om, pentru ca apoi prin Jertfa Sa de pe cruce şi prin Înviere să dăruiască oamenilor, păcătoşi şi muritori, iertarea păcatelor şi viaţa veşnică.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Mântuitorul Hristos, precum din pântecele Fecioarei Maria S-a născut, lăsându-i fecioria nestricată, tot astfel a înviat, biruind moartea şi surpând puterea ei. El a lăsat în mormânt giulgiurile singure, dar a ridicat la viaţă pe strămoşii noştri. Adam a urmat pe Domnul în înviere şi Eva a venit şi ea la viaţă. Strămoaşa mulţumeşte astăzi Fecioarei Maria, iar tot pământul cade în genunchi înaintea Domnului, cântând cu glas de biruinţă: „Hristos a Înviat!” În această prăznuire divină: „Eva şi-a ridicat ochii din iad şi s-a bucurat, căci Fiul fiicei sale, Fecioara Maria, a venit, ca un Vindecător al vieţii, ca s-o ridice pe mama Maicii Lui la cele de sus. Binecuvântat să fii Pruncule, Care ai zdrobit capul şarpelui şi ne-ai ridicat din moartea în care eram aruncaţi!”[2]Deci, datorită măreţiei şi binefacerilor Sale, Mântuitorul Hristos ne oferă astăzi Învierea Sa, Praznicul praznicelor şi Sărbătoarea sărbătorilor, care întrece toate sărbătorile. Căci aşa precum soarele întrece stelele în strălucire şi Învierea este cu adevărat mai plină de lumină, nu doar pentru serbările pământeşti, ci şi pentru sărbătorile care-L prăznuiesc pe Mântuitorul Hristos.[3]

Desigur, Învierea Mântuitorului Hristos depăşeşte puterea noastră de înţelegere. Cântările  pascale explică acest eveniment unic, zicând: „Pogorâtu-Te-ai în cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi, Hristoase, iar a treia zi, ca şi Iona din chit, ai înviat din mormânt”.[4] Sfântul Ioan Damaschin, referindu-se la acest moment, zice: „Păzind peceţile întregi a înviat din mormânt, Cel Ce n-a stricat cheile Fecioarei prin Naşterea Sa şi ne-a deschis nouă uşile raiului”. Deci, dacă „Îngerul mai înainte de zămislirea Domnului, a grăit celei pline de daruri: Bucură-te! Tot un înger, la Învierea Lui, a răsturnat piatra slăvitului Său mormânt. Acela, în locul întristării, semne de bucurie a vestit; iar acesta, în locul morţii, pe Stăpânul Cel dătător de viaţă ne-a propovăduit. Pentru aceasta, strigăm: Făcătorule de bine al tuturor, Doamne, slavă Ţie!”[5] Ca atare, Domnul, precum S-a născut dintr-o Fecioară curată, neispitită de nuntă, tot aşa a înviat dintr-un mormânt unde nimeni n-a fost pus şi fără a-l deschide. Cum constatăm: o taină dumnezeiască a fost Naşterea Sa din Preacurata Fecioară Maria şi o taină dumnezeiască a fost Învierea Sa din morţi. Şi, de asemenea, în acelaşi fel tainic a intrat la ucenicii Săi prin uşile încuiate şi a stat în mijlocul lor.[6]

Iubiţi părinţi, fraţi şi surori

Pentru că vorbim despre moarte şi înviere trebuie să înţelegem că spaima de moarte a omului nu este un lucru cu totul natural, ci s-a produs ca un fenomen contrar firii noastre, ca o slăbire a comuniunii omului cu Dumnezeu, Izvorul vieţii. Teoriile de astăzi referitoare la distrugerea întregului om prin moarte ascund neînţelegerea păgânilor cu privire la valoarea persoanei umane. Orice om este o realitate unică, un semn unic al iubirii lui Dumnezeu şi rămâne ca mărturie unică a creaţiei Sale. Dumnezeu nu poate uita în veci pe cineva şi dacă nu-l poate uita îl şi menţine pe fiecare veşnic în existenţă. Deci, fără să ne anuleze libertatea noastră ca persoane, noi rămânem într-o legatură intimă cu Mântuitorul Hristos. În felul acesta ne mărturisim dependenţa noastră faţă de Dumnezeu şi suntem într-un dialog cu El, chiar dacă uneori nu răspundem la chemarea Lui. Desigur, în virtutea acestei raţiuni, dovedim prin însăşi viaţa noastră că Învierea Mântuitorului Hristos este absolut necesară pentru noi. În felul acesta intrăm prin Învierea Domnului în zarea de lumină şi de viaţă infinită a Împărăţiei cerurilor în care ne vom afla deplin la a doua venire a Lui, când va veni să judece viii şi morţii.

Fireşte, Domnul este şi Judecătorul nostru, răsplătind pe cei ce au vieţuit după învăţătura Lui şi s-au asemănat cu El prin fapte bune. Scrierile duhovniceşti ne vorbesc mult despre această cercetare a vieţii noastre de aici. Un Părinte bisericesc spunea „luptă-te să iei arvuna mântuirii în chip ascuns înlăuntrul inimii tale ca în vremea ieşirii să nu afli tulburare şi spaimă neaşteptată”. Astfel, numai păstrându-ne în lumina Învierii Mântuitorului Hristos, vom moşteni Împărăţia cerurilor şi ne vom bucura de „cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”.[7] De asemenea, acolo vom vedea că lucrurile nu vor mai fi dependente de persoane, ci vor avea o formă nouă plină de iubirea lui Dumnezeu, a Maicii Domnului şi a sfinţilor Săi.

Preaiubiţi părinţi, credincioşi şi credincioase

Sfânta Evanghelie, cum am auzit, vorbind despre Învierea Domnului, începe cu drumul femeilor spre mormânt, în zorii zilei de după sâmbătă. Femeile merg împreună cu Maica Domnului la mormânt, pentru a cinsti după cuviinţă trupul Domnului, dar îl găsesc deschis şi gol. Un înger le spune: „Nu vă temeţi! … Mergeţi degrabă şi spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din morţi şi iată va merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea”.[8] Cuvintele: „nu vă fie frică”, „nu vă temeţi” încurajează pe femeile mironosiţe ca să-şi deschidă inima pentru a primi această veste. Deci, mergând la Sfinţii Apostoli, ele aveau să găsească pe aceştia risipiţi şi cu credinţa slăbită şi împuţinată. Însă, deîndată ce femeile le-au comunicat vestea cea minunată a Învierii, deşi părea incredibilă, aceştia au revenit ca de la întuneric la lumină, crezând că Mântuitorul a înviat, aşa cum El Însuşi a prezis.

Galileea, despre care vorbeşte Mântuitorul, este locul primei chemări la apostolat a ucenicilor, unde începuse totul! Cu câtva timp în urmă, pe malul lacului, Domnul i-a chemat la apostolat şi ei au lăsat toate şi l-au urmat.[9] Acum, El se întoarce în Galileea pentru a rememora totul, pornind de la cruce la Înviere, fără frică şi fără teamă. Deci, Mântuitorul ia totul de la capăt pentru a pune un nou început care să aibă o nouă temelie, aceea a iubirii depline faţă de El şi faţă de Învierea Sa din morţi.

Desigur, dacă pentru Sfinţii Apostoli a fost nevoie de o reîntoarcere în Galileea, şi pentru noi este valabilă această refacere a drumului nostru. Ca şi pentru Sfinţii Apostoli, şi pentru fiecare dintre noi există o „Galilee” la începutul drumului nostru cu Mântuitorul Hristos. A merge în Galileea, adică a veni la Biserică, înseamnă ceva frumos, înseamnă pentru noi a redescoperi Botezul nostru ca izvor viu, a lua putere înnoită de la rădăcina credinţei noastre şi a trăirii noastre creştine. Ca atare, a ne întoarce la Biserică înseamnă înainte de toate a ne întoarce acolo, la acel loc plin de căldură în care harul lui Dumnezeu ne-a atins la începutul vieţii noastre creştineşti. De la acea scânteie putem să aprindem focul credinţei pentru astăzi, pentru fiecare zi, şi să ducem mai departe căldură şi lumină generaţiilor următoare. De la această lumină a Învierii se aprinde în sufletele noastre o bucurie smerită, o bucurie care nu dispreţuieşte durerea şi disperarea nimănui, o bucurie bună şi blândă.

Este adevărat că pe lângă această bucurie a Învierii mai există şi chemarea de a urma pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi de a participa la viaţa Bisericii Lui în lume. În acest sens, când El trece pe drumul vieţii noastre, ne priveşte cu milostivire, ne cere să-L urmăm şi să ne întoarcem la Biserica Lui. El doreşte să recuperăm drumul pierdut şi să ne aducem aminte de acel moment în care ochii noştri s-au intersectat cu ochii Lui, momentul în care ne-a făcut să simţim că suntem copiii Lui şi că ne iubeşte. Astăzi, în această noapte sfântă, fiecare dintre noi se poate întreba: de fapt care este Biserica mea? Mi-o amintesc? Am uitat-o? Da, se poate să fi uitat-o, dar ea este aici şi Mântuitorul ne aşteaptă să venim permanent în ea. Poate am mers prea departe pe drumuri şi cărări lăturalnice care ne-au făcut s-o uităm, dar acum ne-am dat seama de adevăr şi ne rugăm Lui: „Doamne, ajută-ne şi ne întăreşte să nu ne mai fie frică să ne întoarcem la Biserica Ta şi la Tine”. Tocmai pentru aceasta, sărbătoarea Învierii Domnului are un mesaj clar: trebuie să ne întoarcem din drumul nostru străin pentru a-L vedea pe Mântuitorul înviat şi a deveni martori ai Învierii Lui. Nu este o întoarcere şi nu este o nostalgie după timpul trecut. Este o întoarcere la prima noastră iubire, pentru a primi focul pe care Domnul nostru Iisus Hristos, Cel înviat, l-a aprins în lume şi l-a adus tuturor, până la marginile pământului.

Tebuie să dorim, aşadar, ca focul Învierii Mântuitorului Hristos să intre în viaţa noastră, iar pe El să-L simţim ca pe Părintele nostru, cu încredere, căci El este viaţa noastră! Dacă până acum am fost departe de El, să facem un mic pas spre El ca să ne primească în braţele Sale deschise. Dacă ni se pare dificil să-L urmăm, să nu ne fie frică, să ne încredem în El, căci este aproape de noi, El este cu noi şi ne va da pacea de care avem nevoie pentru a trăi aşa cum vrea El. Deci, să nu ne închidem în faţa noutăţii pe care Dumnezeu vrea s-o aducă în viaţa noastră! Suntem adesea obosiţi, dezamăgiţi, trişti, simţim povara păcatelor noastre, ne gândim că n-o să reuşim. Să nu ne închidem în noi înşine şi să nu ne pierdem încrederea. Nu există situaţii pe care Dumnezeu să nu le poată schimba în bine, nu există păcate pe care să nu le poată ierta, dacă ne deschidem Lui.

Vă îndemnăm deci, în această noapte sfântă de lumină, invocând mijlocirea Preasfintei Fecioare Maria, prima care a văzut pe Mântuitorul Hristos înviat, să cereţi ca Domnul nostru Iisus Hristos să vă facă părtaşi de Învierea Sa. Să vă dea putere să renunţaţi la tot ce vă desparte de El şi de harul Său. Să regăsiţi credinţa ortodoxă care ne dă viaţă, ne transformă şi ne împlineşte în mod real. Să simţiţi bucuria familiei şi să vă amintiţi de îndemnul Mântuitorului şi de cuvintele îngerului: „Bucuraţi-vă”!, bine ştiind că tocmai această experienţă deschide larg inima la speranţa pentru viitor.

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh 

să fie cu voi cu toţi!”

Vă îmbrăţişăm pe toţi cu iubire sfântă şi vă dorim să trăiţi aceste

sărbători sfinte în pace şi bucurii!

Al vostru în Duhul Sfânt, către Hristos Domnul rugător,

cu părinteşti binecuvântări,

† Dr. Irineu

Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

---

[1] Ioan 3, 16.

[2] Sfântul Efrem Sirul, Imne la Naştere VIII.

[3] Sfântul Grigorie Teologul, Predică la Paşte, 45, PG. 36, 624.

[4] Penticostar, Canonul Învierii, Cântarea a VI-a, Glasul I.

[5] Penticostar, Duminică la Utrenie, Glasul II, stihire la Laude.

[6] Ioan 20, 19.

[7] I Corinteni 2, 9.

[8] Matei 28, 5.

[9] Matei 4, 18-22.

IPS Acad. Dr. Irineu - Pastorală la Învierea Domnului nostru Iisus Hristos

Preacuviosului cin monahal, preacucernicului cler şi preaiubiţilor credincioşi din Arhiepiscopia Craiovei, har, milă şi pace de la Mântuitorul nostru Iisus Hristos, iar de la noi părinteşti binecuvântări!

Biserica serbează în această noapte sfântă Învierea Domnului şi cheamă pe toţi fiii şi fiicele ei să participe la vestirea celei mai mari minuni care stă la temelia credinţei noastre, zicând: „Cerurile să se veselească după cuviinţă şi pământul să se bucure şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută, că a înviat Hristos, bucuria cea veşnică”. În această bucurie, Învierea prezintă pe adevăratul Miel pascal al poporului creştin care pune în evidenţă rostul Înomenirii şi morţii pe Cruce a Domnului. Ea vorbeşte despre biruinţa asupra răului şi ridicarea în înaltul cerului a lui Dumnezeu-Omul. Mântuitorul „a suferit ca un suferind, a fost legat ca un învins, a fost judecat ca un condamnat şi a fost îngropat ca un mort”. Dar pe toate le-a biruit şi a înviat din morţi ca un Atotputernic, spunând: „Cine vrea să vorbească împotriva Mea? Să vină în faţa Mea. Eu am eliberat vinovatul, Eu am biruit moartea, Eu am înviat mortul. Cine Mă contrazice? Eu am ajuns în adâncimile iadului şi am legat moartea, Eu l-am ridicat pe om către înălţimile cerurilor, Eu sunt Hristosul Cel înviat” (Meliton de Sardes, Omilie pascală, SC 123, p. 120-121).

Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos Domnul,

Înnoirea lumii a început odată cu Înomenirea Cuvântului lui Dumnezeu, cu asumarea naturii umane căzute, şi s-a desăvârşit prin ridicarea firii noastre din slăbiciunea păcatului şi a morţii. Domnul Hristos, fiind Dumnezeu şi om, are puterea să vindece natura omenească şi s-o facă nepătimitoare. Această lucrare de vindecare şi înnoire este pecetluită prin jertfa de pe Cruce şi desăvârşită în Înviere, când Domnul Şi-a arătat puterea Sa dumnezeiască învingând păcatul şi moartea. Înainte de Învierea Sa cu trupul, coborând la iad, El a sfărâmat porţile de acolo şi a eliberat pe cei ce aşteptau cu nădejde venirea Lui. După ce a învins iadul cu sufletul Său omenesc, unit cu dumnezeirea, El ne încredinţează că este Domn al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt (Filipeni 2, 10), cum ne spune Sfântul Apostol Pavel. Este primul dintre cei muritori care nu poate fi ţinut în iad, iar prin puterea Sa dumnezeiască Se face Cel dintâi născut din morţi, eliberând pe cei ce aşteptau acolo venirea Sa. Apoi, din firea Sa umană deplin îndumnezeită, El revarsă asupra noastră puterea care înviază toate şi care umple totul de slavă divină. De atunci şi până la sfârşitul veacurilor, mărturisim că trupul înviat al Mântuitorului este pătruns de lumina Duhului şi nu mai este mărginit de cele pământeşti. Prin urmare, Domnul a devenit arvuna vieţii noastre, deoarece ne împărtăşeşte lumină şi putere, umplându-ne de cunoaşterea adevărată, că în El „noi toţi, vom privi ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, şi ne vom preface în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (II Corinteni 3, 18).

Preacucernici Părinţi, Iubiţi fraţi şi surori,

Fără îndoială că numai Mântuitorul Hristos putea să biruiască puterile întunericului cărora omul le-a căzut pradă în urma păcatului strămoşesc. Moartea şi iadul erau nişte monştri care devorau trupurile şi sufletele oamenilor. Ei îşi ţineau prizonierii închişi acolo, aşa cum Faraon îi ţinea închişi pe copiii lui Israel în Egipt. Mântuitorul Hristos însă, ca om şi Dumnezeu, coborând în adâncurile pământului, a triumfat asupra acestor puteri, moartea fiind îmbrăcată de atunci într-o haină de batjocură, iar „cel puternic”, diavolul, este înlănţuit de Cel Care este „mai puternic decât el”.

Desigur, Domnul a început lupta împotriva răului înainte de moartea Sa pe Cruce, iar biruinţa împotriva morţii nu s-a arătat decât odată cu Învierea Lui. În acest caz, Învierea Domnului este puterea care dezbracă iadul de stăpânirea lui absolută asupra oamenilor, omul fiind eliberat din lanţurile osândei veşnice. Drepţii sunt aduşi la lumină şi eliberaţi din împărăţia întunericului, Mântuitorul stabilind şi în iad o limită a extinderii acestuia. Prin această îngrădire, răul primeşte o frontieră fixată de dimensiunea Învierii pentru întregul neam omenesc, vizavi de iad şi de slujitorii acestuia. Deci, biruinţa Domnului ne aduce întărire asupra celui rău şi o victorie categorică asupra morţii. Aceasta ne-a fost adusă pentru că Mântuitorul Hristos „este singurul Stăpân Adevărat şi Bun. El, fiind Fiul lui Dumnezeu-Tatăl şi devenind Fiu al Omului, a îndurat suferinţa, S-a luptat împotriva ei şi a câştigat. Ca om, El a luptat pentru strămoşii Săi şi, răscumpărând nesupunerea lor cu supunerea Lui, a înlănţuit pe cel «puternic». Dacă Cel Care l-a învins pe duşmanul omului n-ar fi fost tot om, înfrângerea n-ar fi fost dreaptă, iar dacă nu era şi Dumnezeu, n-am fi primit mântuirea în mod stabil şi definitiv” (Sf. Irineu de Lyon, Adv. Haer., III, 18, 6-7, SC 211, p. 362-367). Este adevărat că biruinţa Domnului asupra diavolului avea şi scopul ca „oaia rătăcită să fie răscumpărată de Cel Care a plăsmuit-o după chipul şi asemănarea Sa, şi ca Dumnezeu să nu fie învins şi făptura Lui să nu fie sortită morţii”.

Deci, pentru că este neînvins şi răbdător, Dumnezeu a îndurat Crucea ca să lege pe „cel puternic” şi să-l dezbrace de toate mijloacele răutăţii lui. Însăşi Maica Domnului, la coborârea de pe Cruce a Fiului ei, a zis: „În iad cobori, dragul meu Fiu… Pătrunzând în tenebrele groase ale lui, îi vei da lovitura fatală şi vei elibera morţii, căci iadul nu Te va prinde”.  La fel şi Sfântul Grigorie Teologul adaugă, zicând: „Acest monstru hrăpăreţ care este vrăjmaşul neamului nostru este acum strivit, condamnat la moarte şi ucis. Lumina unei singure zile îi va fi de ajuns Mântuitorului să distrugă complet încăperile lui. De aceea a îmbrăcat un veşmânt sărăcăcios şi a coborât în iad pentru a smulge de acolo trupurile neînsufleţite şi pentru a se arăta ca Stăpânitor asupra puterilor întunericului”( Sf. Grigorie de Nazianz, Patima lui Hristos, SC 149, p. 251 şi 261-267).

Proorocul Iona prefigurase de mult această izbândă a Domnului. Fiind „înghiţit fără a fi vătămat de peşte, a ieşit fără să fi suferit ceva. Prin cele trei zile şi trei nopţi petrecute în pântecele monstrului marin, el a prefigurat şederea Domnului în iad. Domnia vieţii a venit şi a înfrânt puterea morţii. Acum închisoarea morţii este deschisă şi prizonierii ştiu că vor fi eliberaţi. Acum orbii îşi recapătă vederea şi Soarele răsare şi le vine în ajutor celor care stau în întuneric şi în umbra morţii” (Sf. Grigorie de Nyssa, De traduis spatio, GNO IX, 1, p. 273-306).

Evident, dovada înfrângerii întunericului este tocmai eliberarea sufletelor pe care satan le ţinea captive în iadul său (Sf. Chiril al Alexandriei, Omilia la Paşte 6, PG 77, p. 531-534). Fireşte, s-a înşelat amarnic, căci „nu era posibil ca Acela Care prin natură este Viaţa să fie prins în lanţurile morţii. De aceea, după ce a golit iadul şi a devastat împărăţia diavolului, El a înviat a treia zi, devenind, pentru noi, punctul de plecare pentru a ajunge la viaţa veşnică” (Ibidem 8, PG 77, p. 575-576). De acum Mântuitorul Hristos poate spune: „Astăzi am învins moartea şi am acoperit cu ruşine iadul. Astăzi l-am umilit pe satan prin faptul că am coborât acolo şi am şi urcat la loc. Am coborât singur în iad şi niciun înger nu m-a însoţit. Am rămas acolo trei zile şi am dat astfel împlinire profetului Iona, care anunţase dinainte acestea. Singur am coborât, dar am ieşit împreună cu mii şi mii de suflete. În cele trei zile, am cercetat comorile şi bogăţiile din iad. Am căutat şi am găsit pe Adam care fusese aruncat în pământ de către moarte şi am scos de acolo imaginea noastră şi am adus-o sus la Tatăl aşa cum regele l-a scos pe Ieremia şi cum David l-a scos pe Daniel” (Sf. Efrem Sirul, Omilia VII, CSCO 182).

Iubiţi Părinţi, fraţi şi surori,

Mântuitorul Hristos „a rupt legăturile morţii, folosindu-Se de autoritatea Sa împărătească, atunci când a zis: «Lazăre, vino afară!» şi «tinere, ridică-te!». Dar, aceste manifestări de putere n-au fost destule pentru a condamna moartea definitiv. Pentru aceasta, El Însuşi S-a dat în întregime morţii, pentru ca bestia hulpavă să moară complet. Deci, în trupul Său fără păcat, moartea şi-a căutat, în zadar, peste tot hrana: adică voluptatea, orgoliul, nesupunerea, într-un cuvânt vechiul păcat al lui Adam. Dar, cum n-a găsit nimic în El ca să poată mânca, închisă fiind în ea însăşi şi distrusă din lipsă de hrană, a fost răpusă de propria-şi moarte” (Sf. Ipolit, Despre Sfintele Paşti, 57, SC 27, p. 184-185). Aşa că omul, căzut în ispită şi devenit sclavul morţii, este salvat de Mântuitorul Hristos prin Înviere. El, renunţând la violenţă şi la superioritatea puterii Sale divine, a determinat pe stăpânitorul morţii, care nu cunoştea identitatea Lui, să considere că este îndreptăţit să-L ceară drept răscumpărare pentru Adam şi urmaşii acestuia. Fără îndoială, „dacă Domnul n-ar fi fost dat morţii, moartea n-ar fi murit”. Deci, biruinţa Domnului nostru Iisus Hristos a avut loc atunci când „a murit, dar a ucis moartea, a terminat-o pe cea care ne înspăimânta. A apucat-o şi a ucis-o aşa cum înfruntă un mare vânător leul şi îl pune la pământ”.

Aşadar, Domnul Cel tare şi puternic este Luptătorul şi Învingătorul tiranilor şi Izbăvitorul oamenilor de puterile răului. El a lăsat să pătrundă puterea Sa divină în firea Sa umană şi prin ea puterea Învierii a trecut în întreaga omenire. El a coborât în lumea păcatului şi a morţii şi aici a lucrat desăvârşirea noastră. Învierea Lui, ca „biruinţă asupra morţii”, fiind în acelaşi timp şi o refacere a naturii noastre păcătoase, ne arată că Iisus dinainte de Paşte este Unul şi Acelaşi cu Mântuitorul Hristos Cel înviat şi preamărit. Dacă Domnul Hristos n-ar fi avut trup, moartea n-ar fi fost reală şi, deci, Învierea n-ar fi existat. Mai mult, moartea Domnului se referă la moartea trupului, ceea ce înseamnă că după Înviere, Mântuitorul S-a arătat în faţa ucenicilor în carne şi oase. Aceasta explică faptul că atunci când a ajuns la Petru şi la ceilalţi ucenici, le-a spus: „Pipăiţi-Mă şi vedeţi că nu sunt duh fără trup”. „Şi ei l-au atins”. Prin urmare, Domnul nostru a suferit cu adevărat şi a murit cu adevărat, în pătimirea Lui rămânând alături de noi până la moarte şi nepărăsindu-ne niciodată. Tocmai de aceea Învierea îşi are rostul capital în viaţa noastră, fiind o regăsire a umanităţii Sale asumată din Preasfânta Fecioară Maria.

Fără îndoială, când vorbim despre Învierea Domnului Hristos, extindem acest model şi asupra învierii noastre, căci: „aşa cum Hristos a înviat cu propriul Său trup şi le-a arătat ucenicilor semnele cuielor şi rănile, la fel ne va învia şi pe noi prin puterea Lui”. Ca urmare a acestei Învieri, moartea, care stătea la originea separării elementelor componente ale omului, este învinsă, Învierea reconstituind acest întreg, trup şi suflet. Fireşte, dacă Cel înviat nu este diferit de Cel răstignit, tot aşa nici noi după înviere nu vom fi alţii, cu o singură diferenţă: nu vom mai fi pământeşti, ci cereşti. Mai mult, prin această reunire a elementelor se va înfăptui definitiv planul lui Dumnezeu de a restabili demnitatea noastră umană primară.

Dreptmăritori creştini,

Existenţa istorică a Mântuitorului Hristos, a morţii Sale efective şi a Învierii a fost întotdeauna subiect de mare importanţă pentru credinţa noastră creştină. Chiar în timpul Învierii, Mântuitorul este cunoscut ca Domn şi Dumnezeu. În Faptele Apostolilor, Sfântul Apostol Petru spunea: „Să ştie deci toată casa lui Israel că Dumnezeu, pe Acest Iisus pe Care voi L-aţi răstignit, L-a făcut Domn şi Hristos” (Faptele Apostolilor 2, 36). Aceste cuvinte ne arată că numele Fiului lui Dumnezeu este mare, imens, şi sprijină întreaga lume. Sfântul Iustin învăţa în secolul al II-lea că Fiul lui Dumnezeu este „Puterea” Tatălui „şi Stăpânul tuturor lucrurilor”. Domnia Fiului este veşnică, aşa cum El Însuşi o spune: „Şi toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei” (Ioan 17, 23). Tatăl este totul: „Preaînalt, Atotputernic, Împăratul împăraţilor, Domnul domnilor, tot ceea ce înseamnă o demnitate eminentă este Tatăl şi tot ceea ce este la Tatăl este şi la Fiul”. Prin urmare, Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Cel Ce a înviat şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui, este Stăpân al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Puterea Sa divină domină tot ceea ce este creat de El şi menţinut în existenţă. Sfântul Apostol Pavel spune că: „în El trăim, viem, ne mişcăm şi suntem” (Faptele Apostolilor 17, 28) şi „în numele lui Iisus tot genunchiul se pleacă, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 7). Cu alte cuvinte, Dumnezeu, chiar dacă Se face om, nu pierde această putere, ci o dă şi firii noastre atunci când o ridică şi o aşează de-a dreapta Tatălui. Deşi a coborât până la nivelul de sclav, totuşi a rămas întotdeauna Dumnezeu, ridicându-ne din condiţia noastră îngustă până la depăşirea slavei dumnezeirii Sale. Aşa că, după ce a încheiat lupta cosmică şi S-a adeverit biruitor prin Înviere, El poartă Sfânta Cruce ca semn al biruinţei asupra vrăjmaşului. În virtutea acestui fapt, oricine urmează voia Lui ştie că în toate suferinţele vieţii nu va pierde ocrotirea şi ajutorul Lui. De asemenea, acela mai ştie că, acolo unde niciun om nu poate sau nu vrea să-l ajute, el poate merge mai departe, încrezător în Cel Care îl iubeşte. Mântuitorul are, aşadar, această putere pentru că este Dumnezeu Care a înviat din morţi. Nu contează că El a fost batjocorit de oameni şi părăsit de ai Săi pe Cruce, ci împotriva tuturor biruieşte moartea şi iadul, pentru că ne iubeşte.

Aşadar, pentru că Dumnezeu Cel înviat este nădejdea noastră, vă îndemn stăruitor să alegeţi credinţa în El, partea cea bună, în schimbul unor plăceri amăgitoare în care Dumnezeu nu există. Să-I deschideţi larg inimile Domnului, ca El să Se sălăşluiască întru dumneavoastră, să vă curăţească de toată întinăciunea şi să vă mântuiască sufletele. Să avem în minte şi în inimă convingerea că în lupta împotriva lui satan, care făgăduia un viitor mincinos şi iluzoriu, Mântuitorul a învins şi ne-a adus pe Dumnezeu, adevăratul Bine al omului.

Fie ca Domnul, Cel Ce a înviat din morţi, să tămăduiască sufletele şi trupurile noastre de toate suferinţele şi să ne îndrepte paşii spre tot lucrul bun.

Vă îmbrăţişăm pe toţi şi vă dorim să trăiţi aceste Sărbători Sfinte în pace şi sănătate!

Hristos a înviat !

Al vostru, în Duhul Sfânt, rugător şi permanent mijlocitor către Hristos Domnul,

† IRINEU,

Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

IPS Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei: Pastorală la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos: „Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos să ne îndemne la nădejde sfântă”

 

Preacucernicului cler, preacuviosului cin monahal şi preaiubiţilor credincioşi din Arhiepiscopia Craiovei: har, milă şi pace de la Mântuitorul Iisus Hristos, iar de la noi părinteşti binecuvântări.

Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos reprezintă pentru noi creştinii ortodocşi ziua sfântă în care Fiul lui Dumnezeu se face Fiul Omului. Ascultând istorisirile minunate din Sfintele Evanghelii despre cele petrecute în noaptea sfântă din Bethleem şi ascultând colindele de Crăciun, simţim în inimile noastre o tainică chemare de a fi împreună cu magii de la Răsărit şi de a urma cu ochii minţii steaua călăuzitoare care duce spre locul unde s-a născut Hristos. Acolo, în peştera sfântă, în ieslea cea săracă, Pruncul nou-născut a venit să ne curăţească de păcate şi să ne sfinţească. Tot aici, vom întâlni şi pe păstorii evlavioşi şi vom auzi împreună cu ei minunatele cântări ale îngerilor: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”( Luca 2, 14). Fără îndoială aceste evenimente sunt prezente în viaţa noastră în fiecare an, trezind în sufletele noastre sentimente profunde de recunoştinţă pentru nemăsurata dragoste a Tatălui Ceresc faţă de noi şi pentru marea jertfă pe care a făcut-o Fiul Său ca să ne mântuiască. Această bucurie, spune Sfântul Ioan Evanghelistul: „s-a arătat şi am văzut-o şi o mărturisim, bucurie care era la Tatăl şi s-a arătat nouă”( I Ioan 1, 2-3). Într-adevăr Fiul Tatălui, întru care este viaţa cea adevărată, a venit la noi ca „pâine a vieţii”( Ioan 6, 48), pentru ca noi să avem viaţă din belşug. Prin El viaţa noastră omenească se umple de viaţa dumnezeiască, ceea ce înseamnă că viaţa adevărată este bunul şi darul suprem de care ne bucurăm cu toţii.

Preaiubiţi fii şi fiice duhovniceşti

În această sfântă zi s-a împlinit ceea ce patriarhii cu mare dor au aşteptat, proorocii au prezis şi drepţii au nădăjduit să vadă: „Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă”( I Tim 3, 16). Încă din Vechiul Testament Cuvântul lui Dumnezeu a pregătit pe oameni pentru venirea Lui mântuitoare: prin descoperiri divine, prin proorocii şi prin simboluri, care au confirmat venirea Lui în trup. Profeţiile s-au rostit progresiv şi s-au desluşit din ce în ce mai clar, cu cât timpul se apropia de venirea Domnului. Astfel, drepţii trăiau evenimente viitoare în care li se comunicau „cuvintele legii şi ale proorocilor, acestea fiind înainte mergătoare venirii Lui în trup”.

În Noul Testament Sfântul Ioan Evanghelistul ne spune că Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul „s-a făcut trup şi a locuit printre noi” (Ioan 1, 14), adică s-a făcut ca „aceia care au murit în Adam, ca să trăiască în Hristos şi să învie cu El”( Sf. Grigorie de Nazianz, PG. 36, 312, 316). Înţelegem de aici că, Fiul lui Dumnezeu, făcându-se om de la Duhului Sfânt şi din Fecioara Maria, Înomenirea Lui devine centrul mântuirii şi vieţii noastre spirituale. Naşterea Lui ca „mărturie a lumii, ca zi de naştere a umanităţii, sărbătoarea comună a întregii creaţii”( Sf. Vasile cel Mare, PG. 31, 1473) este cu adevărat „începutul mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac, deoarece Fiul lui Dumnezeu, Fiu Fecioarei se face”( Troparul de la Bunavestire, 25 martie).

Sfântul Evanghelist Luca, de asemenea, ne spune că Naşterea Domnului a adus slavă cerească şi cântare îngerească (Luca 2, 9). Astfel, Dumnezeu – Cuvântul Cel nevăzut este văzut întru slavă, înţeles cu mintea şi atins cu mâinile. Deci, Cel ce Se naşte veşnic din Dumnezeu – Tatăl, fără mamă, Se naşte acum din mamă fără tată, ca să fie deodată Fiul unic al Tatălui ceresc şi Fiul unic al Fecioarei. El S-a făcut Om, ca toţi aceia care-l vor primi şi vor crede în Numele Lui, să primească puterea ca să se facă fii ai lui Dumnezeu. Ca atare, la Naşterea lui Hristos, cerul se uneşte cu pământul, iar îngerii se bucură împreună cu oamenii.

La rândul său Sfântul Apostol Pavel, spune că Fiul lui Dumnezeu, la plinirea vremii, a venit pe pământ, şi luând asupra Sa plinătatea firii noastre, a intrat ca Om în cursul istoriei noastre pentru a ne „readuce la starea cea dintâi”. În felul acesta, Dumnezeu se coboară în umanitate pentru ca iubirea Tatălui să se extindă şi la noi pentru a ne aduce la viaţă prin Fiul Său. Prin această comuniune, Dumnezeu – Emanuel ne caută să se unească cu noi şi să rămânem cu El. Este cunoscut faptul că până la întruparea Domnului, omul şi creaţia se îndepărtaseră de Dumnezeu, trăind în întuneric şi în umbra morţii. Pentru ca să-şi revină din această moarte şi din cădere, aveam nevoie să primim viaţa divină de la însuşi Dătătorul de viaţă (Ioan 1, 12 -13). Deci, noi „Poporul care stăteam în întuneric am văzut lumină mare şi întrucât şedeam în latura şi în umbra morţii ne-a răsărit lumină” (Matei 4, 16).3

Iubiţi părinţi, fraţi şi surori,

Fiul lui Dumnezeu, cum spuneam, a coborât din ceruri pentru ca noi să-L întâmpinăm prin trăirea virtuţilor care duc la desăvârşire. Venind în lume, El ne-a făcut părtaşi vieţii Sale şi este gata oricând să intre în comuniune cu noi. Apoi, unindu-ne în Sine, Domnul ne cheamă să intrăm în Împărăţia Sa încă de aici de pe pământ. El este în centrul vieţii noastre ca noi să-L iubim şi să-I dăruim toată viaţa noastră. Pentru aceasta avem datoria să fim permanent preocupaţi de felul cum trebuie să-L primim în sufletele noastre şi cum trebuie să-L păstrăm în inimile noastre. Iată deci, „avem această comoară în vase de lut, cum spune Sfântul Apostol Pavel, ca să se învedereze că puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu şi nu de la noi”( 2 Corinteni 4, 7). De asemenea, prin întruparea Sa Dumnezeu ne recunoaşte ca fii şi fiice ale Sale şi ne respectă libertatea noastră, dându-ne să înţelegem că numai în El putem să devenim veşnici şi liberi. Astfel, sălăşluindu-Se în ieslea din Bethleem, El ne-a arătat că a intrat în mod real în viaţa noastră, în sângele nostru, în inima noastră, în întreaga noastră viaţă. Datorită acestui fapt noi putem spune cu Sfântul Apostol Pavel că: „nu noi mai trăim, ci Hristos trăieşte în noi. Şi viaţa de acum, în trup, o trăim în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru noi”( Galateni 2, 20). Odinioară, Stăpânul nostru şi Domnul, prin păcatul lui Adam, fusese scos afară din creaţia Sa, din trupul şi sufletul omului, acum prin naşterea Sa din Preasfânta Fecioară revine iarăşi la noi pentru a lucra mântuirea şi îndumnezeirea noastră. Sfântul Ioan Evanghelistul spune despre această sălăşluire a lui Dumnezeu în creaţia Sa: „Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia – Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr”( Ioan 1, 14). Deci neamul omenesc, până la venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu, era într-o mare depărtare de Dumnezeu, între cer şi pământ era o mare prăpastie. Dar, prin venirea lui la noi, Domnul a unit cele cereşti cu cele pământeşti, aşa cum vedem că la Naşterea Domnului îngerii cântă împreună cu oamenii: „Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 13-14), Stăpânul Însuşi devenind principiul lor unificator (Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariu la Efeseni 1, 4, PG. 62, 15). De acum El este în mijlocul nostru şi în jurul Lui gravitează întreaga creaţie pentru a se împlini întru El. Ca atare, Întrupându-Se şi devenind Om, de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, noi cei născuţi pe pământ ne vom naşte sigur pentru Împărăţia cerurilor, prin Taina Sfântului Botez (Se cunoaşte faptul că până în secolul al IV-lea sărbătoarea Naşterii Domnului era unită cu praznicul Botezului Domnului; tocmai Naşterea Mântuitorului pune început naşterii noastre duhovniceşti, prin Taina Sfântului Botez, ca taina a înfierii omului prin har, cf. Ioan 1, 12).

Apoi, dacă până la întruparea Cuvântului umanitatea trăia durerea suferinţei amare, prin venirea Fiului lui Dumnezeu la noi viaţa lumii devine pe deplin divină şi profund umană. Numai Fiul Tatălui ne putea oferi această bucurie şi binecuvântare nemuritoare de a fi copii ai Tatălui ceresc. Întru El noi ne simţim fraţii Săi cu adevărat, înţelepţi, desăvârşiţi şi nemuritori. Fireşte, în acest context lucru cel mai de preţ este că firea noastră omenească a devenit în Mântuitorul Iisus Hristos asemănătoare cu firea divină, cum zice Sfântul Grigorie Palama ( Sf. Grigorie Palama, Omilia XIV la Bunavestire, PG. 151, 168 A). Prin urmare, numai în Domnul nostru, noi am scăpat de stricăciune şi moarte, El fiind Dumnezeu adevărat şi Om adevărat.

După cum se ştie, răul şi aliaţii săi, păcatul şi moartea, de îndată ce au intrat în lume, s-au răspândit şi s-au înmulţit, adaptându-se la diversele activităţi umane. Atât de repede şi de intim s-au unit cu lumea că pentru om uneori a devenit o imposibilitate să-l separe de ea. Totodată, răul s-a lipit şi de sufletul omului şi s-a amestecat atât de subtil cu mişcările lui că adesea este greu să-i distingi manifestările, cu atât mai puţin să-l separi de el. Sfântul Macarie Egipteanul spunea că gândurile rele, aceste răutăţi ale diavolului, atât de mult învăluie sufletul că uneori avem impresia că sunt ca un tufiş des sau ca un păpuriş dintr-un râu. Omul, pentru a se desface de ele, are nevoie de multă sârguinţă şi atenţie, ca să distrugă săgeţile înveninate ale puterii celei potrivnice (Sf. Macarie cel Mare, Omilia VI, 3, PG 34, 520 BD). Evident, răul nu este activ decât numai în lumea noastră în care omul este, în acelaşi timp, o fiinţă spirituală şi materială. Dacă acesta se încuibează în viaţa noastră, prin diverse păcate, el devine o prezenţă atât de reală că nici în iad nu s-ar putea dezvolta aşa de bine. Astfel, omul ajunge, sub influenţa lui, specialist în a inventa plăceri păcătoase şi păcate diabolice. Uneori omul este atât de copleşiţi de rău încât acesta ajunge să fie ca o manifestare firească a vieţii lui. Fără îndoială că numai Dumnezeu cel milostiv şi de oameni iubitor mai poate opri şi înceta acest vânt rău, care sălăşluieşte în suflet şi în trup, cum spune Sfântul Macarie. Deci, avem nevoie de cel Atotputernic ca „să ne dea aripile Duhului Sfânt, cum zice Psalmistul (Ps. 54, 7), ca să zburăm şi să scoatem din sufletele şi trupurile noastre vântul cel rău care sălăşluieşte în noi, adică păcatul”.

Este de la sine înţeles că tocmai pentru aceasta Fiul lui Dumnezeu s-a Născut din Preacurata Fecioara Maria şi S-a făcut Om ca să Se opună direct diavolului şi răului, cum s-a zis: „Iată mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29). „El singur s-a milostivit de oameni care cred în el, zice Sfântul Macarie, i-a izbăvit de păcat, iar celor care aşteptă pururea şi-l caută neîncetat, le dă mântuirea cea mai presus de cuvânt”( Sf. Macarie cel Mare, Omilia II, 3, PG 34, 464 D). Prin Întruparea Sa, El a opus răului, binele veşnic, răutăţii diavolului, iubirea divină, şi morţii nemurirea. Sfântul Chiril al Ierusalimului spunea că prea multe erau rănile care acopereau viaţa omului, într-atâtea că ele depăşeau medicamentele noastre. Din această cauză numai Dumnezeu putea să mai vindece pe om de boala lui (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza XII, 7, PG. 33, 733 AB.). Astfel, într-o manieră tainică şi divină, Dumnezeu în persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, S-a dăruit în întregime omului, ca omul limitat şi micşorat de păcate să poată să se ridice, să crească şi să ajungă nelimitat în Dumnezeu (Sfântul Apostol Pavel spune că vom ajunge în Mântuitorul Hristos Fiul lui Dumnezeu înomenit, „la starea bărbatului desăvârşi şi la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4,13; Coloseni 2, 19).

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Astăzi, avem nevoie mai mult ca oricând de o pregătire spirituală care să pună mai presus de orice convingerea noastră că Fiul Tatălui ceresc este viaţa lumii, adevărul absolut, iubirea şi bucuria fără margini. Numai în felul acesta vom putea explica adevărul despre întruparea Domnului Hristos celor din şcoli, universităţi, spitale şi închisori. Evident, numai o cunoaştere corectă a învăţăturii despre Evanghelia Mântuitorul Hristos şi despre lucrarea mântuitoare a Domnului vor putea realiza o coeziune naţională, o omogenitate culturală şi o mărturisire a unui crez comun. Atitudinea noastră ca a unora care ne-am îmbrăcat în Hristos prin taina Sfântului Botez, fără să excludem şi să denigrăm pe alţii, trebuie să zidească Biserica „trupul lui Hristos” (Efeseni 4, 12). Acesta este obiectivul suprem al Bisericii Ortodoxe, care are privilegiul unic de a fi „casa lui Dumnezeu” (Galateni 3, 27-28) şi de a chivernisi toate spre mântuirea noastră.

Să păstrăm de asemenea în inimile noastre fiorul sfânt trăit de păstori şi de magi, care au mers să se închine Mântuitorului, aducând daruri Celui ce S-a făcut om, pentru ca noi să ne sfinţim prin credinţă şi fapte bune.

Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos să ne îndemne la nădejde sfântă, pentru ca, în ciuda dificultăţilor prin care trecem, să avem credinţă în Dumnezeu şi să iubim pe semenii noştri.

Totodată, sărbătoarea de astăzi să ne întărească încrederea că nu suntem singuri pe lumea aceasta, că Mântuitorul este permanent cu noi, cum ne spune în Sfânta Evanghelie: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28, 20). Evident, cel „ce va crede, zice Domnul, se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 16).

Vă îndemnăm apoi, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi, Preacucernici preoţi, părinţi călugări şi maici, mireni, tineri şi vârstnici, să vă iubiţi unii pe alţii, să vă rugaţi mai mult şi să păstraţi cu tărie sfintele noastre rânduielile ortodoxe.

Anul care vine vom avea bucuria negrăită ca pe întâi mai să canonizăm pe Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici, „Luceafărul Olteniei”, duhovnicul Sfântului Ierarh Calinic şi făcătorul de minuni, zi în care nădăjduim să ne întâlnim cu toţii şi să ne închinăm Sfintelor sale Moaşte de la Sfânta Mănăstire Lainici.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos, cel care S-a născut în ieslea din Bethleem, să cuprindă sufletele şi inimile dumneavoastră. Rugăm pe Milostivul Dumnezeu să vă dăruiască sănătate, linişte şi pace în sufletele şi familiile dumneavoastră. Cu binecuvântare şi bucurie sfântă, vă îmbrăţişăm părinteşte, dorindu-vă:

Sărbători fericite! şi La mulţi ani!

Al dumneavoastră rugător şi permanent mijlocitor în Duhul Sfânt

┼IPS Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

Vox Clamantis in Deserto: HRISTOS SE NAŞTE ÎNTR-O LUME DIN CE ÎN CE MAI PUŢIN CREŞTINĂ

HRISTOS SE NAŞTE ÎNTR-O LUME DIN CE ÎN CE MAI PUŢIN CREŞTINĂ  

PASTORALĂ LA NAŞTEREA DOMNULUI

† S E B A S T I A N,

cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor, 

Iubitului nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu, Tatăl nostru,
iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!
 

Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,

Preacuvioase Maici,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Hristos Se naşte în lume în fiecare decembrie, umplând unora inimile de bucuria sfântă a păstorilor aflaţi pe câmpul Betleemului, altora de prudenţa discretă a magilor, iar altora chiar de circumspecţia, cu totul nejustificată atunci, a lui Irod. În ceea ce ne priveşte, însufleţiţi de entuziasmul păstorilor, dar luând aminte şi la îndreptăţita îngrijorare a magilor, dorim a face, la acest ceas de sărbătoare, cu durere dar şi cu realism, câteva consideraţii asupra stării societăţii şi a lumii noastre din ce în ce mai puţin creştine. Aceasta, întrucât am ajuns să întâlnim astăzi tot mai mulţi creştini fără Dumnezeu, oameni lipsiţi de morală şi credincioşi fără Biserică.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

1. Din punct de vedere doctrinar, nu putem să nu constatăm lipsa tot mai acută a lui Dumnezeu şi a învăţăturii Sale din societatea în care trăim. Astfel, dacă până nu demult El era Cel care îi alegea pe conducători şi îi ungea cu „ungere sfântă”, urmând ca aceştia să călăuzească poporul pe căile Sale, acum alegerea se face zice-se de popor, de către un popor care neglijează tot mai mult căile Lui. Aşa au putut ajunge la cârma unor ţări monştri gen Hitler ori Stalin, care s-au întors apoi împotriva propriilor „alegători”, prin instaurarea dictaturii!

Cât priveşte învăţătura mântuitoare a Domnului, aceasta a fost transformată tot mai mult în simplu obiect de studiu, variantă de lucru ori chiar element de vitrină, prea puţini fiind aceia care au înţeles că poruncile Lui trebuiesc iubite şi trăite, nu doar admirate şi interpretate sau, şi mai rău, ignorate ori chiar sfidate.

2. Sub aspect moral, nu putem să nu recunoaştem că lumea devine, pe zi ce trece, tot mai necreştină, preceptele sfinte de altădată fiind considerate acum hilare, retrograde ori demodate. Astfel, desfrâul, concubinajul şi păcatele împotriva firii au ajuns să fie considerate fireşti; avortul, „călcarea pe cadavre” şi uciderea bunului nume al aproapelui au devenit căi „juste” şi aproape unanim utilizate; iar lăcomia, pizma şi ipocrizia au ajuns „virtuţi” la modă şi indispensabile unei lumi din ce în ce mai nesincere.

Câţi dintre tineri mai preţuiesc astăzi fecioria? Câţi dintre cei căsătoriţi mai acordă cuvenita valoare fidelităţii conjugale? Câţi dintre bărbaţi nu cad astăzi pradă alcoolului? Câte dintre femei nu săvârşesc avort? Câţi dintre noi nu alergăm disperaţi după bogăţii, în timp ce Hristos a fericit sărăcia (Lc. 6, 20)? Câţi nu ne punem nădejdea numai în noi înşine, deşi Domnul ne-a arătat că „fără de El nu putem face nimic” (In. 15, 5)? Ei bine, toate acestea ne arată nouă cât de creştini sau, mai bine zis, de necreştini suntem!…

3. Sub aspect practic, societatea noastră tinde astăzi să rămână doar declarativ creştină. Bisericile, dacă pentru cei mai mulţi au rămas doar simple instituţii de încreştinat, cununat şi înmormântat oameni, pentru alţii reprezintă vechi „muzee”, iar slujitorii lor inutili angajaţi ai statului, ce oficiază ceremonii ancestrale cu iz medieval.

Deşi, în mod public, dar ipocrit, se face uz de creştinism şi de valorile sale, prin viaţa personală cei mai mulţi semeni de-ai noştri se dezic de el, ori îl tratează ca pe un bun al celorlalţi, în timp ce alţii − de-a dreptul inamici ai lui − nu se sfiesc să îl atace pe faţă în fel şi chip, proclamându-l păgubos, retrograd şi, pentru aceasta, chiar periculos.

Dragii mei,

Nu spun toate acestea ca să ne întristăm ori să ne demobilizăm la un ceas de sărbătoare ca acesta! Nu trebuie să disperăm! Dacă pe Hristos au căutat să-L ucidă contemporanii Săi încă din leagăn, şi pe urmaşii Săi îi vor prigoni, ne-a prevenit El (In. 15, 20)! E necesar, însă, să conştientizăm felul în care ne folosim libertatea şi în ce fel de lume am ajuns să trăim, căci dacă în comunism lupta se ducea pe faţă, acum “lupii” ce vor a sfâşia creştinismul au îmbrăcat piei de oi!… Să învăţăm a-i cunoaşte pe aceştia! Să ne deprindem a-i demasca şi a le zădărnici planurile perfide de descreştinare a unei lumi pentru care Hristos S-a întrupat în istorie! Să cerem ajutorul Pruncului Sfânt, născut pe pământ pentru a aduce pace şi bunăvoire (Lc. 2, 14), şi atunci lupta noastră se va putea dovedi biruitoare!

Să sărbătorim Crăciunul cu Hristos, făcând învăţătura Sa crez de nezdruncinat al vieţii noastre, iar exemplul Său model demn al petrecerii noastre, nelăsându-ne nicicum derutaţi de curentele ce caută a ne înstrăina de adevăratul şi mântuitorul creştinism adus în lume încă de acum 2000 de ani de Pruncul Sfânt născut în ieslea Betleemului!

Al vostru întru Domnul povăţuitor,

† SEBASTIAN
EPISCOPUL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR

* * *

Am primit cu bucurie această Pastorală la Naşterea Domnului a Prea Sfinţitului Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor. Ne dă nădejde că treptat, glasul profetic al Bisericii Ortodoxe Române purcede a străpunge întunericul din noi şi din lume, mărturisind pe Hristos în calea nedreptăţilor şi rătăcirilor din societatea contemporană. Misiunea Ierarhilor Bisericii noastre este dificilă şi plină de ispite. Nu este uşor să porţi crucea mărturisirii prin cuvânt şi faptă în calea sutelor de mii, poate milioanele de credincioşi din eparhia pe care o păstoreşti. Fiecare suspin nealinat de preoţii noştri, fiecare prunc ucis în pântec de mamele căzute de la credinţă, fiecare suflet rătăcit în nesocotirea celor sfinte şi dumnezeieşti, toate picăturile de întuneric ce tulbură viaţa credincioşilor dintr-o eparhie se vor prăvăli, mai devreme sau mai târziu şi cu certitudine la Judecata lui Hristos, asupra sufletului Ierarhului, Episcop, Mitropolit sau Patriarh. 

Slujirea Ierarhului este o slujire grea, dar atunci când este făcută în Hristos, devine dulce şi mântuitoare. Atunci când Ierarhul se îmbracă în hainele de lumină ale mărturisirii, prin cuvânt şi faptă, a iubirii lui Hristos, Lumina se răspândeşte în întreaga Eparhie, iar creştinii, preoţi şi mireni, îşi află prilej de nădejde, de ajutor şi de împreună slujire în Ierarhul lor. Ierarhul poate fi soarele eparhiei sale. Când soarele nu este pe cer şi este ascuns de nori negri sau de întunericul nopţii, lumea se rătăceşte în beznă şi în tăcere înfiorată. Soarele este izvor de raze de lumină şi se însoţeşte cu alţi sori care mărturisesc şi ei lumina. Soarele nu cunoaşte însoţirea cu întunericul, ci luminează întunericul. Ierarhul poate fi soarele eparhiei sale, iar preoţii devin razele lui şi astfel, în împreună lucrare vor mărturisi pe Hristos, Care ne cheamă la El şi ne mărturiseşte dintru veşnicie: "Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii." (Sfânta Evanghelie după Ioan 8,12)

Să ne rugăm, deci, pentru Ierarhii Bisericii noastre la Sfântul Altar din biserică, dar şi în faţa icoanei, acasă, la ceas de dimineaţă şi de seară. Unde omul este neputincios, îndreptarea şi ajutorul vor veni de la Hristos. Trebuie doar să ne rugăm. Să ne rugăm aşa cum ne învaţă şi Sfântul Apostol Pavel: "Fraţilor, rugaţi-vă pentru noi, ca cuvântul Domnului să se răspândească şi să se preamărească, ca şi la voi." (Epistola a doua către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel 3,1)