IPS Dr. Irineu, Mitropolitul Olteniei - PASTORALĂ LA ÎNVIEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

2016 d.Hr.

PASTORALĂ LA ÎNVIEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

† DR. IRINEU

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL CRAIOVEI ŞI MITROPOLIT

AL OLTENIEI

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL, PREACUCERNICULUI CLER ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI DIN ARHIEPISCOPIA CRAIOVEI,

HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA MÂNTUITORUL NOSTRU IISUS HRISTOS, IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi fraţi şi surori,

Din an în an Biserica mărturiseşte, prin acest salut, evenimentul de o colosală importanţă, care a avut loc cu peste două mii de ani în urmă. Atunci, în zorii zilei, femeile mironosiţe au venit la locul înmormântării Învăţătorului lor şi au văzut că mormântul era gol. Puterea dumnezeiască a Mântuitorului Hristos a învins legea morţii şi El a înviat, demonstrând întregii omeniri că moartea nu este sfârşitul vieţii, ci poate fi biruită cu puterea lui Dumnezeu. În felul acesta, Învierea Mântuitorului Hristos, fiind un eveniment unic în istoria omenirii, prin planul lui Dumnezeu, a devenit sărbătoarea vieţii şi a luminii, a liniştii şi fericirii.

Pentru aceasta, de Sfintele Paşti vestim victoria existenţei noastre, urarea de pace, speranţa şi alinarea pentru fiecare om. Cel Care a fost născut din Preacurata Fecioară Maria, Cel Care a suferit mult şi fără de vină, răstignit şi mort pe cruce între doi tâlhari, Cel Care, primul dintre toţi oamenii, a înviat din morţi – Acela „S-a sculat din mormânt precum a zis”.[1] Cei care au venit la locul unde fusese pus Domnul, „dis-de-dimineaţă… pe când răsărea soarele”,[2] nu L-au găsit acolo pe Iisus; nici piatra care închidea peştera, nici straja care o păzea, nici moartea însăşi n-au putut sta împotriva măreţiei şi puterii Dumnezeului Celui viu.

Preacucernici Părinţi, iubiţi fraţi şi surori întru Hristos Domnul,

Înomenirea Cuvântului atinge punctul cel mai înalt în taina dureroasă şi totodată glorioasă a pătimirii, morţii şi Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. Suferinţa şi moartea Fiului lui Dumnezeu subliniază realismul extrem al Întrupării Sale. El adună în Sine întreaga realitate umană, devenind din nevăzut vizibil, din nepătimitor pătimitor, din Dumnezeu nemuritor om muritor. În pătimirea şi în moartea Sa se lămureşte taina Întrupării, cum subliniază Sfântul Apostol Pavel: „noi propovăduim pe Hristos Cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie”.[3] Astfel, jertfa Crucii, de neînţeles pentru raţiunea omului, a fost una din temele importante ale învăţăturii creştine din toate veacurile. Şi astăzi suferinţa Crucii şi biruinţa Învierii constituie stânca tare pe care se zideşte credinţa creştin-ortodoxă. Sfânta Cruce este identitatea noastră creştină paradoxală şi problematică faţă în faţă cu alte religii. Dacă Mântuitorul Hristos, Cel Care a proclamat Împărăţia lui Dumnezeu, părea să fie abandonat de toţi, El biruie moartea cu puterea Sa dumnezeiască, înviind din mormânt. Deci, Cel Care a dat Legea pe Sinai, a fost condamnat în numele acestei Legi; Cel Care a vindecat pe bolnavi şi a alungat puterile demonice, a murit fără să fie ajutat şi apărat de cineva. Cel Care S-a arătat întotdeauna binefăcător al oamenilor, a fost condamnat să moară ca un răufăcător pe o cruce între tâlhari. Cel Care a făcut din viaţa Sa un eveniment religios unic în lume, Şi-a dat duhul în afara cetăţii sfinte şi a templului, fiind răstignit şi luat în râs de cei fără de lege. Pentru aceasta, Crucea şi Învierea sunt cele două elemente care ridică creştinismul deasupra oricărei critici venite din exterior. În misterul suferinţei lui Dumnezeu stă efectiv identitatea şi adevărul vestirii creştine.

Realitatea istorică a acestui eveniment este mărturisită oamenilor de Sfintele Evanghelii şi de alte scrieri ale Noului Testament. Sfinţii Evanghelişti au vorbit despre felul cum Mântuitorul a murit şi a înviat. Sfântul Apostol Pavel scoate în evidenţă profunzimea acestui moment în care „Mântuitorul Hristos ne-a salvat de blestemul legii, devenind El Însuşi blestem pentru noi”.[4] Sfârşitul tragic al Întemeietorului creştinismului este relatat şi de scriitorii necreştini, atât iudei cât şi păgâni.[5] Deci, moartea şi Învierea Domnului sunt înscrise în Sfintele Evanghelii şi în documentele istorice ca etape decisive în istoria mântuirii noastre.

Motivul răstignirii Mântuitorului a fost, după cum ştiţi, acela al invidiei şi răutăţii umane, provocat de cărturari şi farisei. La acesta s-a adăugat şi unul social-politic, cum că El a afirmat că este „regele iudeilor”,[6] deci împotriva autorităţii romane, cum spunea poporul lui Pilat: „Dacă îl eliberezi pe Acesta, nu eşti prietenul Cezarului! Căci cine se face pe sine rege se împotriveşte Cezarului”.[7] Faţă de acuzaţiile lor nedrepte, misiunea Mântuitorului Iisus Hristos a fost una cu totul religioasă. Domnul a refuzat cu hotărâre orice propunere lumească, spunând satanei care I-a oferit „toate împărăţiile lumii şi slava lor”: „Înapoia Mea, satană, căci scris este: «Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti»”.[8] Pentru aceasta, El afirmă în mod explicit: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”.[9] Deci, scopul fundamental al Jertfei şi morţii Mântuitorului a fost acela de a elibera omenirea de robia păcatului şi a morţii. El Însuşi confirmă acest adevăr, zicând: „Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi”.[10] Depăşind limitele umane, El stabileşte solemn ca unică lege iubirea chiar faţă de duşmani.[11] 

Drept urmare, Mântuitorul trăieşte moartea şi Învierea Sa ca un eveniment voit de El pentru mântuirea oamenilor, aşa cum zice: „Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de bătrâni, de arhierei şi de cărturari şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze”.[12] Acesta este mesajul mesianic pe care l-a adus şi l-a învăţat El în timpul întregii Sale vieţi de la Naştere şi până la Înălţarea la ceruri. Cei care nu I-au recunoscut această calitate au considerat o blasfemie faptul că El este Fiul lui Dumnezeu. Desigur, a-L recunoaşte pe Mântuitorul Iisus Hristos în adevărata Sa identitate este în mod esenţial un dar al lui Dumnezeu.[13] De aceea semnificaţia morţii şi Învierii Mântuitorului nu este legată de judecata iudeilor şi nici de rezultatul procesului lui Pilat, ci de planul providenţial al lui Dumnezeu. Deci, fără să învinuim pe cineva, pe iudei sau pe romani, Domnul a murit pentru păcatele întregii lumi. Pentru acest fapt, toţi suntem chemaţi să ajungem la izvorul mântuirii, deoarece, cum spune Sfântul Apostol Pavel, „Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi”.[14]

Deci, adevărata motivaţie a morţii Mântuitorului este aceea a iubirii lui Dumnezeu care s-a manifestat în istorie cu milostivire şi iertare. Încă de la Naştere, viaţa Domnului a fost orientată în mod direct spre Paşte,[15] aşa cum mărturisim în Simbolul de credinţă: „Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire a coborât din cer, S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om. S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat”. În acest sens, în iconografia de la Naşterea Domnului Îl vedem pe Pruncul Iisus pus în iesle ca într-un adevărat „mormânt”, semn teologic al morţii şi Învierii Lui. Această conştiinţă a Bisericii nu priveşte doar conţinutul şi semnificaţia misiunii Mântuitorului, ci şi modalităţile cu care avea să se încheie viaţa Lui.

Domnul, de fapt, a fost conştient că Se dăruieşte total pe Sine Însuşi pentru noi, acceptând cu libertate deplină călătoria care avea să se încheie cu pătimirea şi moartea Sa: „Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor. Şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia”.[16] Aşadar, libertatea cu care Mântuitorul merge în întâmpinarea morţii dovedeşte faptul că împlineşte voinţa Tatălui, „ca lumea să ştie că Eu Îl iubesc pe Tatăl şi fac ceea ce Tatăl Mi-a poruncit”[17] şi că ne iubeşte şi pe noi până la moarte, cum ne spune Sfântul Ioan Evanghelistul: „Ştiind Iisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârşit i-a iubit”.[18] Deci, Jertfa de pe cruce a Domnului este iubirea Tatălui şi a Fiului[19]pentru mântuirea noastră, întrucât este manifestarea iubirii divine, Răstignirea arătându-ne iubirea lui Dumnezeu în noi. În concluzie, „nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci El ne-a iubit şi L-a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre”.[20]

Iubiţii mei fii şi fiice duhovniceşti,

Învierea Domnului este evenimentul minunat şi tainic cel mai important din istoria lumii, de egală valoare cu creaţia însăşi. Ca şi creaţia, Învierea depăşeşte timpul şi spaţiul fără să se supună unor cauze care există şi acţionează prin ele însele fără să poată fi explicate raţional. Dumnezeu, Care crează lumea, este mai presus de ea şi chiar dacă ar fi fost cineva care să fi văzut apariţia lumii, tot n-ar fi putut s-o privească, odată ce omul este mărginit de spaţiul său fizic, istoric şi spiritual. Din acest motiv, creaţia lui Dumnezeu se poate constata şi înţelege numai prin credinţă. Tot aşa se prezintă şi evenimentul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, Cel Care lucrează şi de astă dată în calitate de cauză, fiind tot Dumnezeu. Învierea Domnului nu se datorează vreunei puteri din afara Lui sau altor factori naturali de primprejur. De aceea, cauza care a produs Învierea nu s-a putut vedea în realizarea ei, fiind mai presus de puterea mijloacelor de cercetare şi de constatare omenească.

Dacă cineva fără credinţă ar fi văzut pe Domnul Hristos după moarte, ar fi căutat, desigur, o explicaţie naturală a acestui fapt sau l-ar fi considerat o enigmă a cărei explicaţie naturală nu se poate da. Deci şi aici, ca şi la creaţie, toate explicaţiile sunt departe de adevăr, rămânând valabilă numai credinţa care ne face să primim Învierea Domnului ca fapt absolut constrângător venind din partea lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. De bună seamă, faptul că în viaţa aceasta credem dar nu vedem totul se datorează stării noastre de fiinţe pământeşti, dar în mod cert că, dincolo, când vom învia şi noi prin puterea Mântuitorului, Îl vom vedea faţă către faţă, cum ne învaţă Sfântul Ioan Evanghelistul.[21] În forma actuală de existenţă credem în Învierea Domnului şi suntem convinşi că a înviat pentru că El ne-a încredinţat despre aceasta prin arătările Lui după Înviere şi că Sfinţii Apostoli sunt martori ai acestei minuni, cum spune acelaşi Sfânt Evanghelist Ioan: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii… vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi”.[22] Dar, dacă creaţia şi Învierea nu sunt evenimente istorice obişnuite, aceasta nu înseamnă că ele n-au avut loc sau că n-au nicio relaţie cu istoria şi cu noi, oamenii. Ele amândouă sunt fapte săvârşite de Dumnezeu odată pentru totdeauna, întrucât Creatorul nu se repetă în lucrările Sale. Evident, Învierea şi creaţia se deosebesc şi ele, ca lucrări ale lui Dumnezeu. Creaţia, fără să fie o lucrare istorică, rămâne legată de timpul nostru şi determină istoria.

Învierea însă este dincolo de istorie, deoarece Mântuitorul Iisus Hristos Cel înviat trece dincolo de timp şi spaţiu, intră prin uşile încuiate la Sfinţii Apostoli, Se arată la mai mulţi oameni deodată. Astfel, această minune se delimitează de toate minunile săvârşite de Domnul, inclusiv de învierea lui Lazăr. Acesta n-a intrat într-un alt mod de existenţă, ci l-a reluat pe cel dinainte de-a muri. Însă Domnul Hristos, după ce a înviat din morţi, nu mai moare, deoarece de acum trăieşte altfel decât noi într-o viaţă cu totul deosebită de cea anterioară, de cea istorică. Viaţa Domnului după Înviere nu mai este supusă timpului nostru, este veşnică şi nu decurge din lumea noastră. Această viaţă este lucrarea exclusivă a lui Dumnezeu, nefiind nimic în afară de Dumnezeu care să contribuie la realizarea ei. Datorită acestei minuni, cei morţi în nădejdea învierii şi a vieţii veşnice vor învia, primind o nouă viaţă prin puterea lui Dumnezeu. Faptul Învierii ne arată că Mântuitorul ne scoate din starea de robie şi stricăciune în care păcatul ne-a prăbuşit, înălţându-ne la ceruri pentru a fi veşnic în relaţie cu Tatăl Cel ceresc.

Preacucernici Părinţi,

Iubiţi fraţi şi surori,

Prin Învierea lui Hristos, omul credincios dobândeşte posibilitatea comunicării cu puterea de sus pentru a trăi după legile lui Dumnezeu, fiind bun şi mărinimos, cinstit şi corect în legătură cu semenii săi, capabil să împartă cu aceştia şi bucuria, dar şi tristeţea. Această atitudine a creştinului faţă de cei apropiaţi include în sine şi grija faţă de ţara sa, faţă de poporul său, faţă de familie şi casa personală. Propovăduind prioritatea valorilor spirituale creştine, Biserica cheamă pe copiii săi la o atitudine responsabilă faţă de valorile pământeşti, dar reale, din lumea alcătuită de Creator: natura înconjurătoare şi bogata moştenire culturală zidită pe parcursul a secole întregi de către înaintaşi. A fi păstrători ai comorilor şi tradiţiilor Ortodoxiei presupune o transformare dinamică a personalităţii noastre şi a lumii interioare, dar şi menţinerea frumuseţii şi armoniei lumii înconjurătoare precum şi refacerea acestor calităţi acolo unde au fost distruse de răuvoitori.

Deci, Învierea Domnului, ca evenimentul istoric, tainic şi fundamental al creştinătăţii, o trăim în toate momentele vieţii noastre. Toată lumea se miră de frumuseţea Liturghiei noastre ortodoxe şi de cultura noastră românească. În chip deosebit, această sărbătoare este tema cea mai abundent evocată, descrisă, ilustrată sau comentată din lume. În Sfintele Evanghelii, în scrierile Sfinţilor Părinţi, în iconografie şi pictură, din tată în fiu, din generaţie în generaţie, toată lumea vorbeşte despre acest mare Praznic, sub toate aspectele lui: de la exegeza biblică, la abordările dogmatice sau poetice, până la cele antropologice şi sociologice. Faptul că Fiul lui Dumnezeu înomenit S-a jertfit pe Cruce şi a „înviat a treia zi, după Scripturi” a devenit axa noului timp al Împărăţiei cerurilor şi izvorul civilizaţiei europene în care trăim. Chiar dacă astăzi mai sunt unii care neagă esenţa divină a acestui adevăr sau încearcă să tăgăduiască Revelaţia divină, Învierea Mântuitorului Iisus Hristos configurează inima sensibilităţii noastre, baza noastră patrimonială, leagănul ideilor prin care descifrăm lumea, condiţia umană, sensul istoriei şi triumful valorilor prin care ne articulăm identitatea noastră ortodoxă.

Desigur, pentru a simţi şi a înţelege cât de bună şi de uşoară este chemarea pe care o pune pe umerii noştri Domnul, trebuie să învăţăm să facem bine atât celor apropiaţi, cât şi celor străini. În acest proces, cel mai dificil este doar primul pas, când trebuie să ne oprim la timp pentru a nu răspunde la ură cu ură, la răutate cu răutate, la minciună cu minciună, la judecată cu judecare. Măcar o dată să simţim satisfacţia în urma unei fapte bune faţă de aproapele nostru, fie că acesta este un membru din familie, de la serviciu, din parohie, din mănăstire, vecin sau un simplu cunoscut. Acest sentiment de satisfacţie poate creşte într-o stare de spirit de bucurie şi optimism, dacă lucrurile bune, săvârşite nu din mândrie, ci din toată inima, devin parte din viaţa noastră. Doar atunci vom putea simţi schimbările în bine din societate, când vom conştientiza prezenţa legăturii de nezdruncinat dintre faptele bune pe care le săvârşim şi bunăstarea generală.

Aşadar, vă invităm pe toţi preoţii, călugări şi călugăriţe şi pe toţi credincioşii şi credincioasele Bisericii noastre să mărturisiţi prin viaţa dumneavoastră marea şi desăvârşita taină a Crucii şi a Învierii. Mărturia noastră nu poate să fie credibilă decât numai dacă Domnul Hristos Cel înviat trăieşte în noi, dacă întreaga noastră existenţă străluceşte de pacea şi de bucuria certitudinii credinţei în Înviere. Noi ştim că ultimele cuvinte rostite de Domnul pe cruce sunt pentru noi, „cei ce ne mântuim, puterea lui Dumnezeu”.[23] De aceea trebuie să luptăm necontenit împotriva patimilor care deformează frumuseţea sufletului nostru pusă cu atâta dragoste în firea noastră. După cum ştim, puterea lacomă şi păcătoasă ruinează fundamentele şi condiţiile de viaţă ale familiilor şi urmaşilor noştri. Pentru aceasta, datoria credincioşilor ortodocşi este să respecte familia creştină, viaţa semenilor lor, să lupte prin cuvânt şi faptă ca oamenii lumii să nu se mai ucidă între ei, să renunţe la violenţă şi la fanatism, care pun în pericol lumea şi viaţa. În felul acesta, triumful Învierii va fi trăit ca o biruinţă a vieţii, a iubirii frăţeşti şi ca o nouă perspectivă spre viaţa viitoatre.

În lumina marelui Praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos şi a rugăciunii Sfinţilor Săi, vă adresăm tuturor părinteşti doriri de sănătate şi mântuire, de pace şi bucurie, de ajutor de la Dumnezeu în toată fapta cea bună, dimpreună cu salutarea pascală:

HRISTOS A ÎNVIAT !

Al vostru, în Duhul Sfânt, rugător şi permanent mijlocitor către Hristos Domnul,

† DR. IRINEU,

ARHIEPISCOP AL CRAIOVEI ŞI MITROPOLIT AL OLTENIEI

---

[1] Matei 28, 6.

[2] Marcu 16, 2.

[3] I Corinteni 1, 23.

[4] Galateni 3, 13.

[5] Istoricul evreu Iosif Flavius spune despre Mântuitorul Hristos: „În vremea aceea a trăit Iisus, un om înţelept, dacă poate fi numit aievea om. El a fost autorul unor uluitoare minuni şi învăţătorul oamenilor care erau bucuroşi să afle adevărul. A atras de partea Lui o mulţime de iudei, dar şi o mulţime de păgâni. Acesta a fost Hristos. Chiar dacă Pilat, datorită acuzaţiilor aduse de fruntaşii poporului nostru, L-a ţintuit pe cruce, n-au încetat să-L iubească cei ce L-au îndrăgit de la început. Căci li s-a arătat a treia zi iarăşi viu, aşa cum au prezis profeţii trimişi de Dumnezeu, înfăptuind şi o mie de alte miracole. De atunci şi până azi dăinuie poporul creştinilor, care îşi trage numele de la Dânsul” (JOSEPHUS FLAVIUS, Antichităţi iudaice, vol. 2, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2001, 18, 3, 3, p. 446).

[6] Matei 27, 11, 29, 37.

[7] Ioan 19, 12.

[8] Matei 4, 10.

[9] Ioan 18, 36

[10] Marcu 10, 45.

[11] Matei 5, 44.

[12] Marcu 8, 31.

[13] Matei 16, 17.

[14] I Corinteni 15, 3.

[15] Luca 2, 35.

[16] Marcu 10, 33-34.

[17] Ioan 14, 31.

[18] Ioan 13, 1.

[19] Galateni 2, 20.

[20] I Ioan 4, 9-10.

[21] I Ioan 3, 2.

[22] I Ioan 1, 1-2.

[23] I Corinteni 1, 18.

ALBUM FOTO: Biserica Spitalului Judeţean şi a Căminului pentru Persoane Vârstnice din Craiova - Pregătiri pentru Noaptea de Înviere

”De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi; Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” 

(Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel XIII 1-13)

IPS Acad. Dr. Irineu - PASTORALĂ LA ÎNVIEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

PASTORALĂ LA ÎNVIEREA DOMNULUI NOSTRU

IISUS HRISTOS

† DR. IRINEU

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU

ARHIEPISCOP AL CRAIOVEI ŞI

MITROPOLIT AL OLTENIEI,

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL,

PREACUCERNICULUI CLER

ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI

DIN ARHIEPISCOPIA CRAIOVEI

HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA HRISTOS-DOMNUL NOSTRU,

IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

„Îngerul a strigat celei pline de dar:

Curată Fecioară, bucură-te;

Şi iarăşi zic: bucură-te, căci Fiul tău a înviat

a treia zi din mormânt

şi pe morţi i-a înviat; popoare veseliţi-vă!”

Preacuvioşi Părinţi, Preacuvioase Maici şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Aceste cuvinte de îndemn duhovnicesc ale îngerului, pe care le auzim cântându-se în sfintele noastre biserici cu prilejul acestui mare praznic, ne cheamă pe toţi la întâlnirea sfântă şi mântuitoare cu Însuşi Cel înviat Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Acesta, Domnul Slavei, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire a răbdat patimile cele înfricoşătoare, crucea cea de viaţă dătătoare şi a înviat a treia zi după Scripturi. Taina Învierii Lui ne pune în lumină iubirea Sa nesfârşită faţă de om şi faţă de întreaga creaţie. Sfântul Evanghelist Ioan, copleşit de măreţia iubirii Tatălui ceresc, spune că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unicul Său Fiu L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.[1] Iată de ce sărbătoarea de astăzi este mai întâi de toate praznicul iubirii negrăite a lui Dumnezeu pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Căci, Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic S-a pogorât din ceruri, S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om, pentru ca apoi prin Jertfa Sa de pe cruce şi prin Înviere să dăruiască oamenilor, păcătoşi şi muritori, iertarea păcatelor şi viaţa veşnică.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Mântuitorul Hristos, precum din pântecele Fecioarei Maria S-a născut, lăsându-i fecioria nestricată, tot astfel a înviat, biruind moartea şi surpând puterea ei. El a lăsat în mormânt giulgiurile singure, dar a ridicat la viaţă pe strămoşii noştri. Adam a urmat pe Domnul în înviere şi Eva a venit şi ea la viaţă. Strămoaşa mulţumeşte astăzi Fecioarei Maria, iar tot pământul cade în genunchi înaintea Domnului, cântând cu glas de biruinţă: „Hristos a Înviat!” În această prăznuire divină: „Eva şi-a ridicat ochii din iad şi s-a bucurat, căci Fiul fiicei sale, Fecioara Maria, a venit, ca un Vindecător al vieţii, ca s-o ridice pe mama Maicii Lui la cele de sus. Binecuvântat să fii Pruncule, Care ai zdrobit capul şarpelui şi ne-ai ridicat din moartea în care eram aruncaţi!”[2]Deci, datorită măreţiei şi binefacerilor Sale, Mântuitorul Hristos ne oferă astăzi Învierea Sa, Praznicul praznicelor şi Sărbătoarea sărbătorilor, care întrece toate sărbătorile. Căci aşa precum soarele întrece stelele în strălucire şi Învierea este cu adevărat mai plină de lumină, nu doar pentru serbările pământeşti, ci şi pentru sărbătorile care-L prăznuiesc pe Mântuitorul Hristos.[3]

Desigur, Învierea Mântuitorului Hristos depăşeşte puterea noastră de înţelegere. Cântările  pascale explică acest eveniment unic, zicând: „Pogorâtu-Te-ai în cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi, Hristoase, iar a treia zi, ca şi Iona din chit, ai înviat din mormânt”.[4] Sfântul Ioan Damaschin, referindu-se la acest moment, zice: „Păzind peceţile întregi a înviat din mormânt, Cel Ce n-a stricat cheile Fecioarei prin Naşterea Sa şi ne-a deschis nouă uşile raiului”. Deci, dacă „Îngerul mai înainte de zămislirea Domnului, a grăit celei pline de daruri: Bucură-te! Tot un înger, la Învierea Lui, a răsturnat piatra slăvitului Său mormânt. Acela, în locul întristării, semne de bucurie a vestit; iar acesta, în locul morţii, pe Stăpânul Cel dătător de viaţă ne-a propovăduit. Pentru aceasta, strigăm: Făcătorule de bine al tuturor, Doamne, slavă Ţie!”[5] Ca atare, Domnul, precum S-a născut dintr-o Fecioară curată, neispitită de nuntă, tot aşa a înviat dintr-un mormânt unde nimeni n-a fost pus şi fără a-l deschide. Cum constatăm: o taină dumnezeiască a fost Naşterea Sa din Preacurata Fecioară Maria şi o taină dumnezeiască a fost Învierea Sa din morţi. Şi, de asemenea, în acelaşi fel tainic a intrat la ucenicii Săi prin uşile încuiate şi a stat în mijlocul lor.[6]

Iubiţi părinţi, fraţi şi surori

Pentru că vorbim despre moarte şi înviere trebuie să înţelegem că spaima de moarte a omului nu este un lucru cu totul natural, ci s-a produs ca un fenomen contrar firii noastre, ca o slăbire a comuniunii omului cu Dumnezeu, Izvorul vieţii. Teoriile de astăzi referitoare la distrugerea întregului om prin moarte ascund neînţelegerea păgânilor cu privire la valoarea persoanei umane. Orice om este o realitate unică, un semn unic al iubirii lui Dumnezeu şi rămâne ca mărturie unică a creaţiei Sale. Dumnezeu nu poate uita în veci pe cineva şi dacă nu-l poate uita îl şi menţine pe fiecare veşnic în existenţă. Deci, fără să ne anuleze libertatea noastră ca persoane, noi rămânem într-o legatură intimă cu Mântuitorul Hristos. În felul acesta ne mărturisim dependenţa noastră faţă de Dumnezeu şi suntem într-un dialog cu El, chiar dacă uneori nu răspundem la chemarea Lui. Desigur, în virtutea acestei raţiuni, dovedim prin însăşi viaţa noastră că Învierea Mântuitorului Hristos este absolut necesară pentru noi. În felul acesta intrăm prin Învierea Domnului în zarea de lumină şi de viaţă infinită a Împărăţiei cerurilor în care ne vom afla deplin la a doua venire a Lui, când va veni să judece viii şi morţii.

Fireşte, Domnul este şi Judecătorul nostru, răsplătind pe cei ce au vieţuit după învăţătura Lui şi s-au asemănat cu El prin fapte bune. Scrierile duhovniceşti ne vorbesc mult despre această cercetare a vieţii noastre de aici. Un Părinte bisericesc spunea „luptă-te să iei arvuna mântuirii în chip ascuns înlăuntrul inimii tale ca în vremea ieşirii să nu afli tulburare şi spaimă neaşteptată”. Astfel, numai păstrându-ne în lumina Învierii Mântuitorului Hristos, vom moşteni Împărăţia cerurilor şi ne vom bucura de „cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”.[7] De asemenea, acolo vom vedea că lucrurile nu vor mai fi dependente de persoane, ci vor avea o formă nouă plină de iubirea lui Dumnezeu, a Maicii Domnului şi a sfinţilor Săi.

Preaiubiţi părinţi, credincioşi şi credincioase

Sfânta Evanghelie, cum am auzit, vorbind despre Învierea Domnului, începe cu drumul femeilor spre mormânt, în zorii zilei de după sâmbătă. Femeile merg împreună cu Maica Domnului la mormânt, pentru a cinsti după cuviinţă trupul Domnului, dar îl găsesc deschis şi gol. Un înger le spune: „Nu vă temeţi! … Mergeţi degrabă şi spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din morţi şi iată va merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea”.[8] Cuvintele: „nu vă fie frică”, „nu vă temeţi” încurajează pe femeile mironosiţe ca să-şi deschidă inima pentru a primi această veste. Deci, mergând la Sfinţii Apostoli, ele aveau să găsească pe aceştia risipiţi şi cu credinţa slăbită şi împuţinată. Însă, deîndată ce femeile le-au comunicat vestea cea minunată a Învierii, deşi părea incredibilă, aceştia au revenit ca de la întuneric la lumină, crezând că Mântuitorul a înviat, aşa cum El Însuşi a prezis.

Galileea, despre care vorbeşte Mântuitorul, este locul primei chemări la apostolat a ucenicilor, unde începuse totul! Cu câtva timp în urmă, pe malul lacului, Domnul i-a chemat la apostolat şi ei au lăsat toate şi l-au urmat.[9] Acum, El se întoarce în Galileea pentru a rememora totul, pornind de la cruce la Înviere, fără frică şi fără teamă. Deci, Mântuitorul ia totul de la capăt pentru a pune un nou început care să aibă o nouă temelie, aceea a iubirii depline faţă de El şi faţă de Învierea Sa din morţi.

Desigur, dacă pentru Sfinţii Apostoli a fost nevoie de o reîntoarcere în Galileea, şi pentru noi este valabilă această refacere a drumului nostru. Ca şi pentru Sfinţii Apostoli, şi pentru fiecare dintre noi există o „Galilee” la începutul drumului nostru cu Mântuitorul Hristos. A merge în Galileea, adică a veni la Biserică, înseamnă ceva frumos, înseamnă pentru noi a redescoperi Botezul nostru ca izvor viu, a lua putere înnoită de la rădăcina credinţei noastre şi a trăirii noastre creştine. Ca atare, a ne întoarce la Biserică înseamnă înainte de toate a ne întoarce acolo, la acel loc plin de căldură în care harul lui Dumnezeu ne-a atins la începutul vieţii noastre creştineşti. De la acea scânteie putem să aprindem focul credinţei pentru astăzi, pentru fiecare zi, şi să ducem mai departe căldură şi lumină generaţiilor următoare. De la această lumină a Învierii se aprinde în sufletele noastre o bucurie smerită, o bucurie care nu dispreţuieşte durerea şi disperarea nimănui, o bucurie bună şi blândă.

Este adevărat că pe lângă această bucurie a Învierii mai există şi chemarea de a urma pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi de a participa la viaţa Bisericii Lui în lume. În acest sens, când El trece pe drumul vieţii noastre, ne priveşte cu milostivire, ne cere să-L urmăm şi să ne întoarcem la Biserica Lui. El doreşte să recuperăm drumul pierdut şi să ne aducem aminte de acel moment în care ochii noştri s-au intersectat cu ochii Lui, momentul în care ne-a făcut să simţim că suntem copiii Lui şi că ne iubeşte. Astăzi, în această noapte sfântă, fiecare dintre noi se poate întreba: de fapt care este Biserica mea? Mi-o amintesc? Am uitat-o? Da, se poate să fi uitat-o, dar ea este aici şi Mântuitorul ne aşteaptă să venim permanent în ea. Poate am mers prea departe pe drumuri şi cărări lăturalnice care ne-au făcut s-o uităm, dar acum ne-am dat seama de adevăr şi ne rugăm Lui: „Doamne, ajută-ne şi ne întăreşte să nu ne mai fie frică să ne întoarcem la Biserica Ta şi la Tine”. Tocmai pentru aceasta, sărbătoarea Învierii Domnului are un mesaj clar: trebuie să ne întoarcem din drumul nostru străin pentru a-L vedea pe Mântuitorul înviat şi a deveni martori ai Învierii Lui. Nu este o întoarcere şi nu este o nostalgie după timpul trecut. Este o întoarcere la prima noastră iubire, pentru a primi focul pe care Domnul nostru Iisus Hristos, Cel înviat, l-a aprins în lume şi l-a adus tuturor, până la marginile pământului.

Tebuie să dorim, aşadar, ca focul Învierii Mântuitorului Hristos să intre în viaţa noastră, iar pe El să-L simţim ca pe Părintele nostru, cu încredere, căci El este viaţa noastră! Dacă până acum am fost departe de El, să facem un mic pas spre El ca să ne primească în braţele Sale deschise. Dacă ni se pare dificil să-L urmăm, să nu ne fie frică, să ne încredem în El, căci este aproape de noi, El este cu noi şi ne va da pacea de care avem nevoie pentru a trăi aşa cum vrea El. Deci, să nu ne închidem în faţa noutăţii pe care Dumnezeu vrea s-o aducă în viaţa noastră! Suntem adesea obosiţi, dezamăgiţi, trişti, simţim povara păcatelor noastre, ne gândim că n-o să reuşim. Să nu ne închidem în noi înşine şi să nu ne pierdem încrederea. Nu există situaţii pe care Dumnezeu să nu le poată schimba în bine, nu există păcate pe care să nu le poată ierta, dacă ne deschidem Lui.

Vă îndemnăm deci, în această noapte sfântă de lumină, invocând mijlocirea Preasfintei Fecioare Maria, prima care a văzut pe Mântuitorul Hristos înviat, să cereţi ca Domnul nostru Iisus Hristos să vă facă părtaşi de Învierea Sa. Să vă dea putere să renunţaţi la tot ce vă desparte de El şi de harul Său. Să regăsiţi credinţa ortodoxă care ne dă viaţă, ne transformă şi ne împlineşte în mod real. Să simţiţi bucuria familiei şi să vă amintiţi de îndemnul Mântuitorului şi de cuvintele îngerului: „Bucuraţi-vă”!, bine ştiind că tocmai această experienţă deschide larg inima la speranţa pentru viitor.

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh 

să fie cu voi cu toţi!”

Vă îmbrăţişăm pe toţi cu iubire sfântă şi vă dorim să trăiţi aceste

sărbători sfinte în pace şi bucurii!

Al vostru în Duhul Sfânt, către Hristos Domnul rugător,

cu părinteşti binecuvântări,

† Dr. Irineu

Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

---

[1] Ioan 3, 16.

[2] Sfântul Efrem Sirul, Imne la Naştere VIII.

[3] Sfântul Grigorie Teologul, Predică la Paşte, 45, PG. 36, 624.

[4] Penticostar, Canonul Învierii, Cântarea a VI-a, Glasul I.

[5] Penticostar, Duminică la Utrenie, Glasul II, stihire la Laude.

[6] Ioan 20, 19.

[7] I Corinteni 2, 9.

[8] Matei 28, 5.

[9] Matei 4, 18-22.