La moartea politrucului comunist Ştefan Andrei - gânduri în apărarea memoriei victimelor comunismului

Am privit cu uimire şi dezamăgire la nerozia manifestată de unele instituţii mass-media româneşti cu ocazia decesului fostului demnitar comunist Ştefan Andrei. Prezentat ca ”diplomat”, ”fost ministru de externe al României”, politrucul Ştefan Andrei, unul dintre cei mai loiali şi eficienţi slujitori ai regimului criminal Nicolae Ceauşescu, este răsplătit post-mortem cu onoruri pe care nu le merită.

Înţeleg solidaritatea unor nostalgici cu foştii exponenţi ai regimului comunist. Nu este o surpriză pentru mine că unul ca Adrian Năstase îl consideră pe politrucul decedat ca fiind un ”reper luminos al unei perioade întunecate, un diplomat veritabil şi un profund iubitor de ţară”. Nu este de mirare nici că un Dinu Săraru îl consideră pe fostul nomenclaturist comunist ca fiind ”personalitate covârşitoare prin credinţa şi ştiinţa pe care se întemeia actul sãu diplomatic, prin cultura rar întâlnitã, prin vocaţia strãlucitã a dialogului capabil sã lumineze etc”.

Însă şocant este că nu există reacţii din partea societăţii civile româneşti, martoră tăcută la adularea post-mortem a unui individ care şi-a pus întreaga capacitate intelectuală şi forţă creatoare în slujba unui regim criminal.

Mulţi ar spune ”să-l iertăm, e mort, ce mai contează acum discuţia”. Da, se poate spune şi aşa, în măsura în care acest individ s-a căit pentru complicitatea lui la crimele comunismului.

Însă această căinţă nu apare nicăieri. Dimpotrivă, politrucul Ştefan Andrei nu a ratat nicio ocazie de a se prezentă presei şi publicului ca un fel de reformist ”a la perestroika”, de ”comunist cu faţă umană”, de individ care dorea binele comun şi numai obtuzitatea Elenei Ceauşescu l-a oprit să îl facă.

Nimic mai neadevărat! Politrucul Ştefan Andrei a avut rolul de a... (articol integral -aici-)