Suntem în primele 1000 de bloguri din România!

Dragii noştri,

ZeList.ro ne anunţă că VALLAHIANOVA ocupă la data de 23 noiembrie 2010 POZIŢIA 932 în clasamentul blogurilor din România. Blogul nostru intră astfel în primele 1000 de bloguri din România.

Vă mulţumesc pentru faptul că sunteţi cititorii noştri şi sper că această lucrare "virtuală" ne ajută în călătoria noastră spre mântuire, spre Dumnezeu.

Purtându-vă în rugăciunile mele,

rămân al vostru frate în Hristos,

Pr. Marcel Răduţ Selişte

Slujba de Sfinţire a Saloanelor Secţiei de Oncopediatrie a SCJU-Craiova

Cu mila lui Dumnezeu, în ziua de 31 octombrie 2010 dHr., în Duminica s 22-a după Rusalii (a Bogatului nemilostiv şi săracului Lazăr), a fost oficiată Slujba de Sfinţire (Sfeştania) saloanelor Secţiei de Oncopediatrie a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova, de către preotul misionar al Spitalului, Pr. Marcel Răduţ Selişte, în prezenţa membrilor Grupului de voluntari constituit de Capela “Sf. Apostol şi Evanghelist Luca” în parteneriat cu ASCOR-Craiova, cu participarea Grupului de iniţiativă pentru o asociaţie filantropică, precum şi în prezenţa doamnei prof. dr. Polixenia Stancu, şefa Clinicii de Pediatrie II a Spitalului, a domnului Ilie Preda, Directorul de Îngrijiri Medicale al Spitalului şi a personalului medical al Secţiei.

 

 

 

 

După oficierea Slujbei de Sfinţire, voluntarii şi susţinătorii Capelei “Sf. Apostol şi Evanghelist Luca” au distribuit câteva zeci de pachete, conţinând dulciuri şi alimente, copiilor internaţi în secţie. Mulţumim tuturor voluntarilor şi susţinătorilor noştri: Buldur Cristina (voluntar), Pătru Roxana (voluntar), Sandu Georgiana (voluntar), Stoian Elena (voluntar), Nicolae Livia (voluntar), Rădăcină Cristiana (voluntar), Budan Mihai (voluntar), Buzatu Nicu (susţinător), Buzatu Maria (susţinător), Buzatu Andrei-Dragoş (susţinător), Voinea Silvia (susţinător), Vană Doina (susţinător), Vană Florin (susţinător), Gavrilă Maria (susţinător). Dumnezeu să le primească jertfa şi să-i binecuvinteze în tot lucrul bun şi de folos pentru mântuire!

 

Despărţire...

La apus de soare am privit spre cer împreună cu fetiţa mea, Casiana şi picături de tristeţe au strălucit în lumina celor dintâi raze ale astrului nopţii. Tristeţea despărţirii, căci păsările călătoare s-au amestecat printre stelele cerului şi au pornit în călătoria lor fantastică spre un tărâm îndepărtat şi fermecat, unde soarele îşi dăruieşte mereu căldura sa, fără a fi vreodată tulburat de răceala iernii. "Tati, unde pleacă păsările? De ce pleacă? Uite ce multe sunt! Şi ce frumos zboară!" 

Am tăcut. Ce poţi răspunde inocenţei? "Tati, dar eu vreau să nu plece! De ce ne lasă singuri?" I-am risipit teama de copil cu un răspuns stângaci: "Se vor întoarce, puiul meu. Acum, păsările călătoare se duc în Africa, acolo unde le va fi cald şi bine. Vor fi la adăpost de frigul iernii." Pe cerul deopotrivă luminat de stele şi de amintirea zilei abia trecute, păsările plutesc lin, ordonat, ca o mare familie plecată la drum lung, drum cu primejdii care pot fi risipite doar de ajutorul celui de lângă tine.

"Tati, se vor întoarce din Africa? Doamne-Doamne le spune drumul înapoi acasă?" Un gând de copil a cuprins şi sfărâmat toată ştiinţa maturităţii mele. Privind la zborul păsărilor eu mă gândeam la minunatele mecanisme biologice, astronomice, magnetice cuprinse în trupul unei păsări. Copilul meu mi-a dăruit un răspuns mai simplu. Doamne-Doamne este în fiecare bătaie de aripi, aşa cum El este şi în fiecare bătaie a inimii noastre.

Am zâmbit Casianei. Picurase Lumină în sufletul meu. În despărţirea noastră de păsările călătoare, Te-am regăsit pe Tine, Doamne, "Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină; Cel ce întinzi cerul ca un cort; Cel ce acoperi cu ape cele mai de deasupra ale lui; Cel ce pui norii suirea Ta; Cel ce umbli peste aripile vânturilor; Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc; Cel ce ai întemeiat pământul pe întărirea lui şi nu se va clătina în veacul veacului."  (Psalmul 103, 2-6) La ceas de început al nopţii am privit iarăşi spre cer împreună cu fetiţa mea, Casiana şi picături de rugăciune au strălucit pe aripile păsărilor călătoare... şi i-am răspuns fetiţei mele, sorbindu-i inocenţa: "Da, tati, păsările se vor întoarce la noi, căci Doamne-Doamne le va spune drumul înapoi, acasă."

Soţiei mele. Scrisoare după 10 ani...

Dragostea mea, iubita mea soţie,

S-a împlinit un deceniu din ziua în care am hotărât să păşim împreună în călătoria acestei vieţi. Mi-ai dăruit să sorb picături de infinit din sufletul tău plin de Lumină şi - jertfă supremă a fiinţei tale în faţa lui Dumnezeu şi pe altarul familiei noastre - mi-ai dăruit o stea care îmi luminează viaţa mai mult decât soarele de pe cer, pe îngerul nostru de bucurie, speranţă şi rugăciune către Hristos şi Maica Sa, iubirea noastră mică şi dulce, Casiana.

Să spun că sunt un bărbat fericit, este prea puţin. Să caut cuvinte pentru a-ţi mulţumi pentru toate iertările pe care mi le-ai dăruit, aceste minunate flori care au acoperit cu gingăşia lor toate greşelile pe care le-am făcut faţă de tine, ar fi o încercare lipsită de folos, căci nu există încă un cuvânt, în limba oamenilor, care să exprime recunoştinţa pe care o port pentru tine.

Iartă-mi toate cuvintele pe care le-am rostit către tine, fără să am dreptul să le rostesc şi mai ales, fără să fie meritate. Am greşit de multe ori, în aceşti 10 ani, faţă de tine. M-ai iertat mereu, deşi, poate că, uneori, nu meritam. 

Iartă-mi toate clipele pe care nu am ştiut să ţi le dăruiesc, aşa cum poate că un alt bărbat ar fi ştiut să ţi le dăruiască, ţie, o stea mereu acoperită de un nor tainic, un univers pe care eu nu am avut răbdarea şi înţelepciunea să-l descopăr în cei 10 ani ai visului dulce şi minunat pe care l-ai dăruit sufletului meu.

Iartă-mă pentru toate florile pe care nu ţi le-am adus la timp, pentru toate ezitările mele, pentru toate slăbiciunile mele.

Iartă-mă pentru clipele în care nu am fost lângă tine, cu temerile tale, cu gândurile tale, cu dorinţele tale.

Iartă-mă pentru toate lacrimile pe care ţi le-am smuls din ochii tăi purtători de infinit prin toate greşelile mele de om nesăbuit şi prost.

Iartă-mă pentru puţinul pe care ţi l-am dăruit. Iartă-mă, iubirea mea!

Îţi mulţumesc că m-ai ales, din infinitatea de bărbaţi, mulţi dintre mai buni, mai generoşi, mai frumoşi, mai înţelepţi decât mine. Îţi mulţumesc pentru onoarea pe care mi-ai făcut-o, acceptând să-ţii încredinţezi trupul şi sufletul unui bărbat-copil.

Îţi mulţumesc, iubirea mea, pentru aceşti 10 ani minunaţi, luminoşi ai căror fruct dulce şi închinat Maicii Mântuitorului nostru Iisus Hristos este bucuria noastră, viaţa noastră, copila noastră Casiana!

Îţi mulţumesc din tot sufletul şi te rog să-mi acorzi iertarea ta.

Al tău soţ,

Pr. Marcel

 

CRAIOVA, 2 septembrie 2010 d.Hr.

VACANŢĂ ÎN ROMÂNIA (4) - Pădurea cu nuferi

O prietenă de familie cu care ne-am întâlnit în stațiune, ne-a invitat astăzi să vizităm „moşia” lui Nicolae Ceauşescu. Mai exact, o parte din ceea ce a fost în trecut rezervaţia naturală din jurul vilei unde Ceauşescu îşi petrecea uneori, vacanţele. Am urcat coasta muntelui pe un drum din asfalt vechi şi crăpat, prin pădure. Un indicator, agăţat pe un gard părăginit, ne anunţa că intrăm pe o proprietate aparţinând Ministerului Apărării Naţionale. Păşind printre copacii pădurii, mă gândeam la femeia necredincioasă, numită Istoria. Din Ceauşescu, un fiu de ţăran plecat la oraş pentru a scăpa de sărăcie, Istoria a făcut şeful României comuniste, curtat de Occident, primit la Casa Albă şi plimbat cu caleaşca de Regina Angliei, i-a dăruit o putere aproape fără margini, supremă ispită, transformându-l în anii ’80 în stăpânul absolut al unui popor înfometat şi terorizat, iar în final, l-a aruncat în hăul iadului, ca victimă damnată şi batjocorită a loviturii de stat din Decembrie 1989. Ceauşescu a avut clipele lui de glorie, dar mult mai multe au fost cele de nebunie. A sfârşit împuşcat ca un câine de cei pe care îi crescuse şi educase după propriul chip. Un demon trădat de alţi demoni.

Aceste gânduri triste îmi sunt alungate de frumuseţea extraordinară a pădurii. Dumnezeu mi-a dăruit şansa de a vizita multe ţări din lumea largă, dar nicăieri nu am văzut păduri ca în munţii noştri. Sălbăticia lor tainică te copleşeşte, ai senzaţia că pătrunzi într-o lume de basm şi te aştepţi ca pe cărare să întâlneşti, dându-ţi bineţe, pe Sfarmă-Piatră, Împăratul muntelui şi păzitorul brazilor. Respir aerul curat şi tot mai rece al pădurii peste care se aşterne, lin şi delicat, apusul soarelui. Respir adânc şi mă amăgesc la gândul că aşa îmi fac rezerve de linişte şi aer de munte pentru ziua când mă voi întoarce în Craiova prăfuită, poluată şi murdară. Zadarnică speranţă...

Drumul se deschide spre o poiană şi trece printre două mici lacuri pe care plutesc nuferi. Un tablou ca în poveştile cu zâne. Câteva flori de nufăr încă nu s-au închis complet şi se dăruiesc aparatului meu de filmat în toată gingăşia lor. Casiana, fetiţa noastră şi Cristiana, fetiţa prietenilor noştri se bucură de privelişte şi încep să se joace. Cum altfel decât „de-a zânele-prinţese”?

În jurul lacurilor, câţiva turişti fac poze nuferilor şi le admiră frumuseţea. Un domn aflat la vârsta a treia explică soţiei că fosta rezervaţie a lui Ceauşescu aparţine în prezent primăriei Olăneşti. Până acum câţiva ani, a fost administrată de Armată. Intru în vorbă şi-l întreb ce părere are despre taxarea izvoarelor din staţiune. E dezamăgit. Contractul de concesionare ar fi fost secretizat de cei care l-au aprobat, cu ani în urmă. Îmi spune că locuieşte în Bucureşti şi că își petrece o parte din concediu la Băile Olănești încă din vremea tinereții. A fost martorul evoluției stațiunii după 1989. S-a construit mult, dar fără cap, adică prin defrișări. Totuși, primarul actual a încercat să „mişte” lucrurile. A obţinut şi ceva finanţări europene. Îi zic despre mizeria de pe alei, de gropile din asfalt, de clădirile aflate în paragină. E de acord că toate acestea sunt minusuri care fac rău staţiunii. Ajungem, inevitabil, să discutăm politică, adică despre jaful, sărăcia şi dezastrul din ţară.

Soţia bucureşteanului, o doamnă elegantă şi cu voce blândă, mă întreabă ce meserie am, „că sunteţi bine informat despre ce se întâmplă în ţara asta nefericită”. Îi spun că sunt preot la Spitalul de Urgenţă din Craiova şi pare foarte surprinsă. „Părinte, cum e cu Catedrala Neamului, are Biserica atâţia bani să dea dobândă la suta de milioane de euro luată împrumut de la bancă?” Întrebare dificilă, situaţie delicată. Îi mulţumesc din priviri doamnei pentru că schimbă subiectul. Sesizase că eram în încurcătură. Îmi povesteşte entuziasmată despre maestrul Dan Puric şi aproape că lăcrimează atunci când aminteşte despre martirii căzuţi în închisoarea comunistă de la Aiud. Solidar, îi mărturisesc că sunt unul dintre susţinătorii canonizării martirilor de la Aiud.

Mă despart de cei doi bucureşteni cu un sentiment de mulţumire interioară. După ce siluetele lor dispar, confundându-se cu umbrele copacilor pădurii, înţeleg că tocmai mă întâlnisem cu doi oameni obișnuiți, doi români care își iubesc țara, credința și care vor să trăiască și să moară în același loc unde s-au născut. Mă las cuprins de liniştea oglinzilor de apă. Visez că trăiesc într-o lume perfectă şi curată. Curată precum albul acestor flori de nufăr. Pacea îmi este însă spulberată de un zgomot ce treptat, devine melodia unui „hit” la modă! Un fel de fantomă a României anului 2010 trece pe drum şi risipeşte în mii de cioburi visul unei seri cu nuferi. Un tânăr, pe o bicicletă „tunată”, cu boxe şi amplificator, trece cu viteză, lăsând în urmă mesajul generaţiei lui: „Nu! Nu! Nu ne-am născut în locul potrivit!” Nuferii îşi închid florile în faţa nopţii, iar eu mă trezesc din visare. Noaptea stăpâneşte încă peste România...

VACANŢĂ ÎN ROMÂNIA (3) - Casta pescarilor

„Dintr-un om poţi să faci un pescar, dar dintr-un pescar niciodată nu mai poţi face un om!“. Am auzit această vorbă de duh de la domnul Costel, gazda noastră. În această dimineaţă m-am trezit mai devreme, am renunţat la ritualul cafeluţei, pe care am băut-o rapid, ca pe apă, şi am pornit la pescuit. Domn’ Costel mi-a dat să ţin două undiţe şi-mi cere să-l urmez în tăcere. Locul de pescuit e aproape, undeva, spre ieşirea din oraş, pe malul râului. „Părinte, dăm la peşte până pe la prânz, nu stăm mult, doar aşa, de distracţie!“, mă anunţă călăuza mea spre reîntâlnirea cu pescuitul. În copilărie, mergeam pe lacul de acumulare de lângă Drăgăşani, la Olt, şi pescuiam cu taică-meu. De fapt, mai mult îi ţineam de urât pentru că îndemânarea mea cu undiţa era egală cu zero. „Atehnicule“, îmi tot striga tata, consternat că dintr-un maistru militar de radiolocaţie s-a născut un aşa nepriceput catastrofal.

Râul Olăneşti ne primeşte zgomotos şi tulbure. „Da’ poluat mai e“, zic eu privind la apa aproape neagră. Domnul Costel zâmbeşte discret şi-mi explică de ce e apa întunecată. A plouat la munte. Apa e curată. Într-adevăr, nu prea văd gunoaie.

Mă trezesc că mi se pune în mână o undiţă, cu momeala gata pregătită. „Dă şi matale, da’ mai la mal, că acolo trage peştele“. Intuind întrebarea mea, însoţitorul meu mă luminează rapid. „La mal apa e mai oxigenată, că nu curge aşa repede, şi peştii sunt pe acolo!“. E clar, trebuie să privesc mai mult la canalul TV dedicat pescarilor şi vânătorilor, să învăţ şi eu măcar chestiunile elementare. Cine ştie, poate că mă apuc de pescuit.

După zece minute reuşesc să prind primul meu peşte. E mic! „Aşa e peştele de râu“, mă încurajează domnul Costel. „E o fâţă, dar mai putem prinde şi un păstrăvicior, însă tot micuţ!“. Pescuitul mă prinde şi încep să învăţ. Descoperind în mine un ucenic ascultător, domnul Costel îmi povesteşte despre fir de 12, undiţă de nu-ştiu-care, momeală pentru râu, pentru baltă, cârlige şi reţete de preparat peştele prins. „Ăsta de îl prindem noi aici merge dat prin mălai, prăjit bine, cu mămăliguţă şi mujdei! O minunăţie, se topeşte în gură!“. Aşa-i, deja îmi plouă în gură şi-mi promit în gând că după Postul Sfintei Mării, la prima masă, voi mânca peşte preparat după reţeta lui domn’ Costel.

La râu sosesc domnul Dan şi nea Nicu, zis Inginerul! Pescari cu vechime. Au venit chemaţi de Costel. Prieteni buni, fondatorii castei pescarilor din Olăneşti. Sunt primit ca ucenic în această castă, în speranţa că voi duce mai departe stindardul. Când află că sunt din Craiova, povestea expediţiilor de pescuit la Dunăre şi bălţile din Dolj începe a fi depănată de cei trei pescari ai Olăneştiului. Ascult fascinat şi iau hotărârea de a-mi cumpăra undiţă, cârlige, momeală şi toate cele. Voi deveni pescar. Gata, am zis! Dar nevasta, cu ea cum faci?, mă întreabă îngerul cel bun. Da, e o problemă!

Parcă citindu-mi gândurile, domnul Costel îmi zice: „Părinte, să nu se supere doamna că v-am ispitit cu pescuitul! Vă dau un sfat: când veţi merge pentru prima oară la pescuit, să aveţi bani la dumneavoastră. Cumpăraţi de la fraţii pescari cu experienţă niscavai peşte. Să fie mare, frumos, dar nu prea mult, că bate la ochi. Acolo, de trei tigăi şi-o mămăligă! Să vadă doamna că nu aţi stat degeaba pe baltă trei zile!“, încheie domnul Costel iniţierea mea.

Am stat la râu peste limita de timp stabilită. Acasă, privind la farfuria cu peştele prins, Diana a fost dezamăgită. „Doar atât ai prins? Aşa de mic?“. Sunt lămurit. Cariera mea de pescar se poate sfârşi chiar înainte de a începe. Totuşi, peste vreo două zile voi încerca să merg iarăşi la pescuit cu domnul Costel, că doar de acum sunt ucenic. Ucenic al castei pescarilor din Olăneşti!

VACANŢĂ ÎN ROMÂNIA (2) - (Re)descoperirea Olăneştiului

Domn’ Costel, gazda noastră, ne transportă cu maşina personală până la locuinţă. Îşi cere de mai multe ori scuze că nu are camera liberă. Chiriaşii au dormit ceva mai mult în dimineaţa asta, dar în cel mult o oră vor pleca. Provizoriu, ne depozităm bagajele în altă cameră şi ne propunem să facem o mică plimbare. Îl întreb pe domnul Costel dacă e adevărat că izvoarele cu apă de tratament sunt concesionate şi dacă trebuie să plătim taxe. Da, e adevărat. Mi se povesteşte despre o afacere locală, „românească“, în care sunt implicaţi oameni de afaceri lipsiţi de scrupule, politicieni bănuiţi de corupţie şi alte personaje dubioase al căror numitor comun este dispreţul absolut faţă de lege şi de ţara asta nefericită. „Părinte, credeţi-mă ce vă spun! Taică-meu a trăit sub mulţi conducători politici, era tânăr pe vremea Regelui, a apucat războiul sub Mareşal şi a supravieţuit sub comunişti. Nimeni, niciodată, nici măcar Ceauşescu, atunci când avea de plătit datoria externă, nu s-a gândit să facă bani din izvoarele Olăneştiului. Primăria administra izvoarele şi apa era gratis, pentru toată lumea, că e doar de la natură, de la Dumnezeu!“. Îl întreb dacă localnicii sunt de acord cu această concesionare. Înţeleg că unii au fost chiar în prag de revoltă, dar răul s-a produs. „Nimeni nu are puterea de a face ceva, nu vedeţi ce e în ţara asta?“, concluzionează trist domn’ Costel.

În această primă zi de vacanţă vizităm izvoarele. Observ că accesul este permis cu ajutorul unei fise care deschide nişte bariere de metal. Costă 7 lei pe zi de persoană şi ai asigurată intrarea la toate izvoarele. Pentru a obţine fisa de acces trebuie să mergi la un cabinet medical unde eşti consultat, contra sumei de 30 de lei, şi unde ţi se recomandă care izvor îţi este de folos. De la un izvor poţi lua cel mult un 1,5 litri de apă. Încerc să verific, în două locuri, dacă spaţiile unde se află izvoarele au fost amenajate pe măsura încasărilor. Nu au fost. Sunt aceleaşi clădiri din vremea comunismului, cu semne de degradare avansată. S-au pus doar nişte termopane grosolane şi instalaţiile de securizare a accesului. Priveliştea mă întristează. Păcat! Dumnezeu ne-a dăruit o ţară bogată, dar nu suntem capabili să respectăm această binecuvântare. Speram că în Olăneşti nu voi găsi mafia politică. Cât de naiv pot să fiu?

Ascult comentariile turiştilor. Unii sunt revoltaţi de această afacere şi înjură printre dinţi, dar majoritatea sunt resemnaţi. Au mers la consult, au plătit 30 de lei şi câte 7 lei pe zi pentru fisa de acces. „Ce pot să fac, coană Tănţico? Să renunţ la tratament? Păi vin la Olăneşti din 1981, când am descoperit că am problema aia de sănătate. Cum să nu mai vin aici? Asta e, plătesc cât cer ăştia şi-mi fac tratamentul! Lasă, e Dumnezeu deasupra şi îi vede, nu se vor bucura de banii ăştia!“, îşi varsă focul o doamnă la vârsta a treia, elegant îmbrăcată, ţinând în ambele mâini două plase încărcate cu bidoane de plastic.

Ne plimbăm prin centrul staţiunii. Casiana, fetiţa noastră, se bucură de vacanţă. Capitolul bugetar alocat ei este cel mai generos, deşi Casiana e un copil destul de cuminte, fără pretenţii. Descoperim un tobogan gonflabil, 5 lei de copil pentru 5 minute de joacă. Scump, impertinent de scump. Casiana înţelege explicaţia Dianei şi îşi dă acordul să folosim suma de 5 lei pentru o altă investiţie, poate o jucărie sau o revistă. În Olăneşti s-a construit mult. Hoteluri, restaurante, pensiuni, toate moderne şi primitoare, au răsărit la fiecare colţ de stradă. Totuşi, nu am reuşit să aflu atmosfera de staţiune montană modernă şi, în acelaşi timp, pitorească. În multe locuri, străzile şi trotuarele Olăneştiului sunt neîngrijite, murdare şi pline de gropi. Coşurile de gunoi de pe aleea care duce la izvoare sunt pline şi se pare că nimeni nu se ocupă să le golească şi să le igienizeze. Nu ştiu cine este primar şi nici nu mă interesează. Nici măcar nu am căutat cu Google, să aflu. Oricum, nu contează. În Olăneşti sunt şi zone frumoase, mai ales parcurile. Totuşi, parcă lipseşte ceva. Cred că mâna unui om gospodar care să-şi iubească oraşul.

Deşi îmi promisesem să renunţ cât sunt în vacanţă la orice analize politico-economice, seara, odihnindu-mă în camera modestă, dar curată, unde am fost găzduiţi, mă gândesc că, oricât de verde ar spune unii că e frunza doamnei Udrea, indolenţa şi afacerile dubioase ale politicienilor locali o vor usca rapid şi vor continua să falimenteze turismul românesc. Adorm, după prima zi de vacanţă, însoţit de un gând ca un titlu de editorial: Turismul românesc, o frunză uscată înainte de vreme. (Va urma)

VACANŢĂ ÎN ROMÂNIA (1) - Pe drumurile patriei

Plecăm în vacanţă. O vacanţă în România şi cu un buget de criză. Prevederi bugetare: la capitolul cheltuieli de deplasare, nu avem autoturism propriu, deci vom folosi două firme de transport. La capitolul cazare-masă, prin acelaşi ordin emis de ministrul de finanţe al familiei, adică nevastă-mea, care e şi prim-ministru, am ales să stăm la gazdă, cu gătitul în regie proprie. Prin negocieri, reuşesc să obţin o rectificare bugetară şi să mi se aloce niscaiva resurse pentru berea rece cea de toate zilele. Destinaţia aleasă - staţiunea Olăneşti. Sunt cuprins de nostalgie, este staţiunea în care mergeam, aproape an de an, cu părinţii mei, în concediu. Dacia 1300 albastră cu dungi galbene şi cortul sovietic erau invidiate de toţi vecinii din camping. Mai ales cortul, pentru că avea dormitor mare, de şase persoane, living şi un fel de copertină dotată cu măsuţă, scaune rabatabile şi aragaz de voiaj. Dimineaţa, ai mei savurau cafeluţa şi taică-meu se otrăvea, vorba lui, „cu un Kentan capitalist, mama lor de securişti!“. Avea el ceva cu securistul întreprinderii, o duşmănie tăcută şi intensă, de ţăran român învăţat cu nedreptăţile, dar cu ţinere de minte şi parul mereu pregătit pentru spinarea boierului. Nostalgii de vară. În România capitalistă a anului 2010, pornesc cu familia într-o aventură curajoasă - concediu de criză într-o ţară frumoasă, dar jefuită şi mutilată.

Dimineaţa, pe la 5.30, ajungem în autogară. Taximetrişti, câini de maidan, lume adormită, mizeria de pe peronul autogării din Craiova. Depozitez cele două genţi mari - una cu haine, alta cu rezerva de hrană pentru prima zi - în pântecul de metal al autocarului. Niţel crispat de atenţionarea Dianei, nevastă-mea - „Vezi cum aşezi geanta cu mâncare, să nu se spargă ceva p’acolo!“ -, reuşesc să îndeplinesc ordinul, oarecum întocmai şi aproape la timp. Şoferul pare încă prizonierul somnului şi se cam încurcă în calcule când taie biletele şi cere banii. Pornim pe drumurile patriei, amuzaţi de un anunţ lipit deasupra şoferului, să vadă toată lumea: „Stimaţi pasageri, aveţi obligaţia de a vă supraveghea bagajele în staţiile de îmbarcare/debarcare de pe traseu!“.

Surprinzător, autocarul este curăţel şi, ceea ce este cel mai important, şoferul nu este amator de manele. Ura, am scăpat! Copilul Minune şi Prinţesa manelelor nu ne vor tortura cu lamentările lor. Pornim spre ieşirea din oraş. Craiova adormită ni se dezvăluie ca o femeie îmbătrânită înainte de vreme, lipsită de farduri, dresuri şi alte artificii care creează senzaţia falsă de frumuseţe. Blocurile de un alb murdar de pe Rocadă, gunoaiele de la marginea drumului îmi demonstrează că fântâna cântătoare din centru şi parcul de zece milioane de euro din mahalaua ţigănească sunt prea puţin pentru a proclama Craiova mea ca fiind oraş european. Oftez resemnat. Trăiesc în România.

Drumul până la Râmnicu Vâlcea curge liniştit. Nu sunt gropi în carosabil, traficul nu este aglomerat. Nevasta are un mic moment de panică. I se pare că şoferul moţăie la volan. Îl studiez preţ de mai multe minute. Este profesionist şi îmi inspiră încredere. Îmi liniştesc cu tact consoarta, fără a o contrazice, pentru păstrarea păcii şi bunei înţelegeri: „Conduce bine! Aşa se uită el la şosea, parcă moţăie, dar e OK!“. Pe undeva, cred că înainte de Drăgăşani, urcă un amic al şoferului. Din discuţia lor înţeleg că e tot şofer de autocar. „Ce faci, Georgele? Încotro aşa de dimineaţă?“. „Ce să fac, mă? Parcă nu ştii! Mă duc la muncă, intru pe traseu. Cum să nu mă duc, că doar îmi dă şase milioane, mă, salariu de boier!“, răspunde ironic Georgel la întrebarea şoferului. Nu pot să nu mă gândesc că, în fiecare zi, vieţile a zeci de oameni sunt în mâinile lui Georgel, şoferul plătit cu un salariu de mizerie. Dacă are o cădere nervoasă sau o clipă de neatenţie, cu mintea plecată la rata de la bancă ori la datoria de la întreţinere? Dar parcă numai şoferii sunt sub stres? Un medic ce să mai zică sau un profesor, sau un poliţist? Alung această tristă meditaţie. Sunt în concediu, gata cu analizele politico-economice!

În apropiere de Râmnicu Vâlcea suntem întâmpinaţi de un răsărit magnific. Precum un împărat, soarele îşi anunţă sosirea trimiţându-şi mai întâi slujitorii, câteva raze de lumină intensă care străpung norii. Nişte nori albi roşietici ascund de privirile muritorilor splendoarea soarelui, până la clipa aleasă de împărat să ne lumineze viaţa, lumină pentru încă o zi. În autocar este tăcere. Privim cum o zi frumoasă, plină de soare, se naşte sub ochii noştri.

În autogara din Râmnicu Vâlcea schimbăm autocarul. Un şofer sictirit şi iritat mă asistă la depozitarea bagajelor. E nemulţumit de lipsa mea de îndemânare şi, cu gesturi abrupte îmi aranjează el genţile. Autocarul e vechi, neîngrijit, dar are GPS şi un cititor de carduri pentru localnicii care au abonament la firma respectivă. Staţiunea Olăneşti ne întâmpină cu un aer trist. „Clădirile astea parcă sunt precum cele din fotografiile pe care le-ai făcut când ai fost în Havana“, observă Diana. Într-adevăr, multe imobile sunt vechi, neîntreţinute, iar străzile sunt pline de nămol, gropi şi mizerie. Când ajungem la gazdă, Diana descoperă că nu am reuşit să execut ordinul de protecţie şi pază a bagajelor. De undeva, bănuim că din ultimul autocar, nişte apă s-a infiltrat în geanta cu haine şi a murdărit câteva tricouri. Totuşi, nu sunt pedepsit cu vreo dojană. Am circumstanţe atenuante. Suntem în vacanţă. O vacanţă în România… (Va urma)

Lumina lui Hristos

Prima mea noapte de Înviere ca preot. Emoţii mari, intense. Am sosit seara, în jurul orei 22.00, la smerita şi sărăcăcioasa capelă a Spitalului Judeţean. Câteva stele abia pâlpâind pe cerul întunecat mi-au zâmbit, încercând să-mi risipească temerile. Le-am zâmbit şi eu. Le-am mulţumit pentru picăturile de lumină cu care îmi încălzeau sufletul. Stelele cerului, ochii îngerilor. Cu mâinile tremurând poate din cauza frigului din capelă sau poate de emoţie, am pregătit altarul, sfântul loc unde Hristos, prin Trupul şi Sângele dăruite nouă peste milenii, avea să fie jertfit în Sfânta Liturghie, înviind apoi spre învierea noastră, „cu moartea pe moarte călcând“. Ca niciodată în cele peste şapte luni de slujire la altar, veşmintele preoţeşti mi-au părut strălucitoare şi grele, ca din aur masiv, copleşindu-mi fiinţa cu o durere adâncă şi izbăvitoare.

Am început Slujba de Înviere, iar primii paşi pe drumul cosmic al nopţii de Înviere i-am făcut alături de studentul teolog Marian, cântăreţul stranei noastre, de studentul teolog Cristinel, ajutorul meu de încredere, şi de voluntarii grupului de suport al Secţiei de oncopediatrie. Treptat, spre miezul nopţii, capela a devenit neîncăpătoare. Cei aproximativ 20 de metri pătraţi ai paraclisului de spital au oferit cu greu găzduire celor peste 60 de pacienţi, medici, asistente medicale şi prieteni sosiţi la întâlnirea cu Hristos cel Înviat. Apoi a fost ora zero a mântuirii noastre. „Veniţi de primiţi Lumina!“, am strigat, purtând crucea şi făclia de Paşti cu focul izbăvirii noastre din moartea veşnică spre viaţa veşnică. Nu ştiu dacă strigătul meu a fost clipă de eliberare sau lacrimă de bucurie.

Din întunericul capelei au răsărit către mine chipuri de oameni. Tineri şi bătrâni, femei şi bărbaţi, chipuri purtând suferinţă, speranţă. Suflete de lumină, rătăcind în întunericul acestei lumi, căutând Lumina. Alte chipuri, sufletele celor plecaţi la Dumnezeu, au fost împreună cu mine în noaptea de Înviere. Am picurat o lacrimă pentru Oana, Ana Maria, Mădălina, Floriana, Irina, Gina, Mario Alexandru, Alexandru, pentru toţi cei care mi-au dăruit încrederea de a fi martor al suferinţei lor. Sufletele lor îmi zâmbeau. Ei gustă deja Lumina. Noi, cei rămaşi aici, în această lume strâmbă, avem de aşteptat.

Am slujit la lumina flăcărilor purtate de mâinile celor vii, oamenii pe care suferinţa şi speranţa, bucuria zilei de azi şi teama de ziua de mâine i-au adunat în capela de spital, contopindu-i într-un singur suflet, într-o singură şi binecuvântată respiraţie. Sfinţiţi de lumina flăcărilor de lumânare şi de speranţa din suflete, pereţii cu var scorojit, tavanul din beton învechit, geamurile cu rame ruginite şi icoanele din lemn ieftin ale paraclisului meu s-au transfigurat, devenind o catedrală a credinţei în Hristos. Lumina Învierii a pătruns în toţi şi în toate şi, pentru câteva clipe, noi, cei regăsiţi din rătăcire într-o capelă de spital, am gustat veşnicia, am primit şi am dăruit sărutul păcii, pacea întru Hristos. Sminteala acestei lumi căzute, lăcomia, răutatea, minciuna şi blestemul morţii în păcate au fost izgonite la marginea Universului.

„Hristos a Înviat!“, a fost strigătul de biruinţă a vieţii asupra morţii. „Adevărat a Înviat!“, a mărturisit sufletul născut în noaptea de Înviere din contopirea a zeci de suflete rănite. Atunci am înţeles că, în Lumina Lui, cu toţii suntem deopotrivă fiinţe unice şi părţi identice unite în trupul şi sufletul aceluiaşi neam. Fiinţe unice prin sufletul de lumină pe care Dumnezeu ni l-a sădit în trup, când ne zămislea în pântecele mamei noastre. Părţi identice contopite în neamul omenesc pe care Dumnezeu îl cheamă la veşnicie.

Dimineaţa, soarele micului nostru colţ de univers a răsărit peste o lume în care Lumina Învierii va fi purtată fie spre mărturisire, fie spre uitare de cei care, măcar pentru o noapte, au mărturisit că sunt Fii ai Luminii. Lupta noastră reîncepe. Război în cer, război şi pe pământ. Fiii Luminii mărturisesc Lumina, iar Fiii Întunericului se împotrivesc Luminii. Călătoria noastră spre veşnicie îşi urmează curgerea învolburată. La sfârşitul călătoriei vom afla nu moartea, ci o nouă viaţă, „căci, când vor învia din morţi, vor fi ca îngerii din ceruri!“. Hristos a Înviat!

Regăsire...

Sâmbătă, 28 noiembrie 2009 dHr., în ziua de pomenire a Sfântului Preacuvios Ştefan cel Nou şi a Sfântului Mucenic Irinarh şi cele dimpreună cu dânsul şapte sfinte femei, am avut bucuria de a fi binecuvântat să întâlnesc, reîntâlnesc, faţă către faţă, oameni dragi mie şi luptători curajoşi pe frontul duhovnicesc al mărturisirii credinţei noastre creştine ortodoxe.

Prietenul şi fratele meu întru Hristos, jurnalistul creştin Claudiu Târziu, m-a invitat să particip la Adunarea Generală a Asociaţiei "Rost", comunitate întru comuniune de mireni, monahi şi preoţi creştini ortodocşi aflaţi în împreună lucrare în a mărturisi rostul duhovnicesc al vieţii omului în Univers, într-o lume populată de oameni care treptat îşi uită rostul dumnezeiesc al existenţei, preferând otrava dulceagă şi plină de primejdii a întunericului.

Am ajuns în sala unde era găzduită adunarea cu o oarecare întârziere. Socoteala mea de acasă nu s-a potrivit cu mersul de melc al unui tren de călători CFR ajuns în Gara de Nord cu aproape o oră întârziere. Intrând în sală, mi-am cerut stângaci iertare şi m-am aşezat pe primul scaun pe care l-am zărit liber. Atmosfera era relaxată. Nimic pretenţios, nimic oficial. Nişte prieteni s-au întâlnit în numele prieteniei lor în Hristos.

Fratele meu Claudiu mi-a oferit o mare surpriză. Ascultam, cuprins oarecum de un fel de tihnă, cuvintele rostite de Claudiu, moderator şi preşedinte de şedinţă, îndoită slujire pe care şi-o îndeplinea cu simplitate, fără să lovească în auditoriu cu acele "pietre" - cuvintele în haină oficială - care transformă astfel de întâlniri în "şedinţe de partid". Tihna mi-a fost risipită şi m-am trezit cuprins de o mare emoţie când l-am auzit pe Claudiu că le propune membrilor adunării ca din conducerea executivă a Asociaţiei "Rost" să fac şi eu parte. Nici nu ştiu ce am răspuns. Cred că ceva de genul "mi-ai făcut o mare surpiză", "sunt onorat" etc.

În discuţiile de după încheierea lucrărilor Adunării ROST, am simţit cu putere şi chiar cu durere cât de grea este crucea de preot. Când un om ca profesorul şi scriitorul Marcel Petrişor, fost deţinut politic, îţi zice "părinte", toată goliciunea propriilor păcatelor ţi se arată în faţa ochilor sufletului. Am suferit eu vreo secundă măcar, între cei patru pereţi aducători de disperare, dar şi de mântuire ai unei celule de închisoare comunistă? Nu! Doar haina preoţească, semn al harului - har pe care îl port nu datorită vreunei virtuţi personale, ci numai prin mila lui Dumnezeu - îi determină pe oameni să-mi zică "părinte". Eu - acel "EU" care-mi este sufletul aflat mereu în căutarea lui Dumnezeu - nu merit să fiu strigat "părinte"! Cinstea pe care mi-a făcut-o profesorul Marcel Petrişor, unul dintre seniorii suferinţei neamului nostru, atunci când mi-a zis "părinte", mi-a fost ca o caldă mustrare părintească...

Dacă un om ca poetul, eseistul şi traducătorul Răzvan Codrescu, ucenic al Părintelui Calciu, îţi spune că este impresionat de cum aşterni cu stângăcie, pe hârtie, gândurile-ţi efemere, ţi se face ruşine şi obrajii prind a avea culoarea zăpezii căci frica de păcat te cuprinde la gândul plin de dojană că lauda primită este cel puţin nemeritată. Eu - acel "EU" care scrijeleşte în ţărâna lumii căutând soarele din adâncuri cu speranţa că va scăpa de întuneric - abia desenez literele alfabetului, încălzit fiind de entuziasmul de fluture aflat la vederea celei dintâi petale de floare. Cinstea pe care mi-a făcut-o poetul Răzvan Codrescu, purtător al Luminii spre luminarea întunericului din noi, mi-a fost ca o îmbrăţişare primită de la un frate mai mare la ceas de apus de soare, atunci când fratele mai mic începe a se teme de duhurile nopţii.

Adunarea Generală a Asociaţiei ROST a fost pentru mine o regăsire. Regăsirea de sine în calda îmbrăţişare a unor prieteni buni. Prietenii mei întru Hristos aflaţi mereu pe drumul mărturisirii rostului. Rostul dumnezeiesc al vieţii în Hristos...