O prietenă de familie cu care ne-am întâlnit în stațiune, ne-a invitat astăzi să vizităm „moşia” lui Nicolae Ceauşescu. Mai exact, o parte din ceea ce a fost în trecut rezervaţia naturală din jurul vilei unde Ceauşescu îşi petrecea uneori, vacanţele. Am urcat coasta muntelui pe un drum din asfalt vechi şi crăpat, prin pădure. Un indicator, agăţat pe un gard părăginit, ne anunţa că intrăm pe o proprietate aparţinând Ministerului Apărării Naţionale. Păşind printre copacii pădurii, mă gândeam la femeia necredincioasă, numită Istoria. Din Ceauşescu, un fiu de ţăran plecat la oraş pentru a scăpa de sărăcie, Istoria a făcut şeful României comuniste, curtat de Occident, primit la Casa Albă şi plimbat cu caleaşca de Regina Angliei, i-a dăruit o putere aproape fără margini, supremă ispită, transformându-l în anii ’80 în stăpânul absolut al unui popor înfometat şi terorizat, iar în final, l-a aruncat în hăul iadului, ca victimă damnată şi batjocorită a loviturii de stat din Decembrie 1989. Ceauşescu a avut clipele lui de glorie, dar mult mai multe au fost cele de nebunie. A sfârşit împuşcat ca un câine de cei pe care îi crescuse şi educase după propriul chip. Un demon trădat de alţi demoni.
Aceste gânduri triste îmi sunt alungate de frumuseţea extraordinară a pădurii. Dumnezeu mi-a dăruit şansa de a vizita multe ţări din lumea largă, dar nicăieri nu am văzut păduri ca în munţii noştri. Sălbăticia lor tainică te copleşeşte, ai senzaţia că pătrunzi într-o lume de basm şi te aştepţi ca pe cărare să întâlneşti, dându-ţi bineţe, pe Sfarmă-Piatră, Împăratul muntelui şi păzitorul brazilor. Respir aerul curat şi tot mai rece al pădurii peste care se aşterne, lin şi delicat, apusul soarelui. Respir adânc şi mă amăgesc la gândul că aşa îmi fac rezerve de linişte şi aer de munte pentru ziua când mă voi întoarce în Craiova prăfuită, poluată şi murdară. Zadarnică speranţă...
Drumul se deschide spre o poiană şi trece printre două mici lacuri pe care plutesc nuferi. Un tablou ca în poveştile cu zâne. Câteva flori de nufăr încă nu s-au închis complet şi se dăruiesc aparatului meu de filmat în toată gingăşia lor. Casiana, fetiţa noastră şi Cristiana, fetiţa prietenilor noştri se bucură de privelişte şi încep să se joace. Cum altfel decât „de-a zânele-prinţese”?
În jurul lacurilor, câţiva turişti fac poze nuferilor şi le admiră frumuseţea. Un domn aflat la vârsta a treia explică soţiei că fosta rezervaţie a lui Ceauşescu aparţine în prezent primăriei Olăneşti. Până acum câţiva ani, a fost administrată de Armată. Intru în vorbă şi-l întreb ce părere are despre taxarea izvoarelor din staţiune. E dezamăgit. Contractul de concesionare ar fi fost secretizat de cei care l-au aprobat, cu ani în urmă. Îmi spune că locuieşte în Bucureşti şi că își petrece o parte din concediu la Băile Olănești încă din vremea tinereții. A fost martorul evoluției stațiunii după 1989. S-a construit mult, dar fără cap, adică prin defrișări. Totuși, primarul actual a încercat să „mişte” lucrurile. A obţinut şi ceva finanţări europene. Îi zic despre mizeria de pe alei, de gropile din asfalt, de clădirile aflate în paragină. E de acord că toate acestea sunt minusuri care fac rău staţiunii. Ajungem, inevitabil, să discutăm politică, adică despre jaful, sărăcia şi dezastrul din ţară.
Soţia bucureşteanului, o doamnă elegantă şi cu voce blândă, mă întreabă ce meserie am, „că sunteţi bine informat despre ce se întâmplă în ţara asta nefericită”. Îi spun că sunt preot la Spitalul de Urgenţă din Craiova şi pare foarte surprinsă. „Părinte, cum e cu Catedrala Neamului, are Biserica atâţia bani să dea dobândă la suta de milioane de euro luată împrumut de la bancă?” Întrebare dificilă, situaţie delicată. Îi mulţumesc din priviri doamnei pentru că schimbă subiectul. Sesizase că eram în încurcătură. Îmi povesteşte entuziasmată despre maestrul Dan Puric şi aproape că lăcrimează atunci când aminteşte despre martirii căzuţi în închisoarea comunistă de la Aiud. Solidar, îi mărturisesc că sunt unul dintre susţinătorii canonizării martirilor de la Aiud.
Mă despart de cei doi bucureşteni cu un sentiment de mulţumire interioară. După ce siluetele lor dispar, confundându-se cu umbrele copacilor pădurii, înţeleg că tocmai mă întâlnisem cu doi oameni obișnuiți, doi români care își iubesc țara, credința și care vor să trăiască și să moară în același loc unde s-au născut. Mă las cuprins de liniştea oglinzilor de apă. Visez că trăiesc într-o lume perfectă şi curată. Curată precum albul acestor flori de nufăr. Pacea îmi este însă spulberată de un zgomot ce treptat, devine melodia unui „hit” la modă! Un fel de fantomă a României anului 2010 trece pe drum şi risipeşte în mii de cioburi visul unei seri cu nuferi. Un tânăr, pe o bicicletă „tunată”, cu boxe şi amplificator, trece cu viteză, lăsând în urmă mesajul generaţiei lui: „Nu! Nu! Nu ne-am născut în locul potrivit!” Nuferii îşi închid florile în faţa nopţii, iar eu mă trezesc din visare. Noaptea stăpâneşte încă peste România...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu