Plecăm în vacanţă. O vacanţă în România şi cu un buget de criză. Prevederi bugetare: la capitolul cheltuieli de deplasare, nu avem autoturism propriu, deci vom folosi două firme de transport. La capitolul cazare-masă, prin acelaşi ordin emis de ministrul de finanţe al familiei, adică nevastă-mea, care e şi prim-ministru, am ales să stăm la gazdă, cu gătitul în regie proprie. Prin negocieri, reuşesc să obţin o rectificare bugetară şi să mi se aloce niscaiva resurse pentru berea rece cea de toate zilele. Destinaţia aleasă - staţiunea Olăneşti. Sunt cuprins de nostalgie, este staţiunea în care mergeam, aproape an de an, cu părinţii mei, în concediu. Dacia 1300 albastră cu dungi galbene şi cortul sovietic erau invidiate de toţi vecinii din camping. Mai ales cortul, pentru că avea dormitor mare, de şase persoane, living şi un fel de copertină dotată cu măsuţă, scaune rabatabile şi aragaz de voiaj. Dimineaţa, ai mei savurau cafeluţa şi taică-meu se otrăvea, vorba lui, „cu un Kentan capitalist, mama lor de securişti!“. Avea el ceva cu securistul întreprinderii, o duşmănie tăcută şi intensă, de ţăran român învăţat cu nedreptăţile, dar cu ţinere de minte şi parul mereu pregătit pentru spinarea boierului. Nostalgii de vară. În România capitalistă a anului 2010, pornesc cu familia într-o aventură curajoasă - concediu de criză într-o ţară frumoasă, dar jefuită şi mutilată.
Dimineaţa, pe la 5.30, ajungem în autogară. Taximetrişti, câini de maidan, lume adormită, mizeria de pe peronul autogării din Craiova. Depozitez cele două genţi mari - una cu haine, alta cu rezerva de hrană pentru prima zi - în pântecul de metal al autocarului. Niţel crispat de atenţionarea Dianei, nevastă-mea - „Vezi cum aşezi geanta cu mâncare, să nu se spargă ceva p’acolo!“ -, reuşesc să îndeplinesc ordinul, oarecum întocmai şi aproape la timp. Şoferul pare încă prizonierul somnului şi se cam încurcă în calcule când taie biletele şi cere banii. Pornim pe drumurile patriei, amuzaţi de un anunţ lipit deasupra şoferului, să vadă toată lumea: „Stimaţi pasageri, aveţi obligaţia de a vă supraveghea bagajele în staţiile de îmbarcare/debarcare de pe traseu!“.
Surprinzător, autocarul este curăţel şi, ceea ce este cel mai important, şoferul nu este amator de manele. Ura, am scăpat! Copilul Minune şi Prinţesa manelelor nu ne vor tortura cu lamentările lor. Pornim spre ieşirea din oraş. Craiova adormită ni se dezvăluie ca o femeie îmbătrânită înainte de vreme, lipsită de farduri, dresuri şi alte artificii care creează senzaţia falsă de frumuseţe. Blocurile de un alb murdar de pe Rocadă, gunoaiele de la marginea drumului îmi demonstrează că fântâna cântătoare din centru şi parcul de zece milioane de euro din mahalaua ţigănească sunt prea puţin pentru a proclama Craiova mea ca fiind oraş european. Oftez resemnat. Trăiesc în România.
Drumul până la Râmnicu Vâlcea curge liniştit. Nu sunt gropi în carosabil, traficul nu este aglomerat. Nevasta are un mic moment de panică. I se pare că şoferul moţăie la volan. Îl studiez preţ de mai multe minute. Este profesionist şi îmi inspiră încredere. Îmi liniştesc cu tact consoarta, fără a o contrazice, pentru păstrarea păcii şi bunei înţelegeri: „Conduce bine! Aşa se uită el la şosea, parcă moţăie, dar e OK!“. Pe undeva, cred că înainte de Drăgăşani, urcă un amic al şoferului. Din discuţia lor înţeleg că e tot şofer de autocar. „Ce faci, Georgele? Încotro aşa de dimineaţă?“. „Ce să fac, mă? Parcă nu ştii! Mă duc la muncă, intru pe traseu. Cum să nu mă duc, că doar îmi dă şase milioane, mă, salariu de boier!“, răspunde ironic Georgel la întrebarea şoferului. Nu pot să nu mă gândesc că, în fiecare zi, vieţile a zeci de oameni sunt în mâinile lui Georgel, şoferul plătit cu un salariu de mizerie. Dacă are o cădere nervoasă sau o clipă de neatenţie, cu mintea plecată la rata de la bancă ori la datoria de la întreţinere? Dar parcă numai şoferii sunt sub stres? Un medic ce să mai zică sau un profesor, sau un poliţist? Alung această tristă meditaţie. Sunt în concediu, gata cu analizele politico-economice!
În apropiere de Râmnicu Vâlcea suntem întâmpinaţi de un răsărit magnific. Precum un împărat, soarele îşi anunţă sosirea trimiţându-şi mai întâi slujitorii, câteva raze de lumină intensă care străpung norii. Nişte nori albi roşietici ascund de privirile muritorilor splendoarea soarelui, până la clipa aleasă de împărat să ne lumineze viaţa, lumină pentru încă o zi. În autocar este tăcere. Privim cum o zi frumoasă, plină de soare, se naşte sub ochii noştri.
În autogara din Râmnicu Vâlcea schimbăm autocarul. Un şofer sictirit şi iritat mă asistă la depozitarea bagajelor. E nemulţumit de lipsa mea de îndemânare şi, cu gesturi abrupte îmi aranjează el genţile. Autocarul e vechi, neîngrijit, dar are GPS şi un cititor de carduri pentru localnicii care au abonament la firma respectivă. Staţiunea Olăneşti ne întâmpină cu un aer trist. „Clădirile astea parcă sunt precum cele din fotografiile pe care le-ai făcut când ai fost în Havana“, observă Diana. Într-adevăr, multe imobile sunt vechi, neîntreţinute, iar străzile sunt pline de nămol, gropi şi mizerie. Când ajungem la gazdă, Diana descoperă că nu am reuşit să execut ordinul de protecţie şi pază a bagajelor. De undeva, bănuim că din ultimul autocar, nişte apă s-a infiltrat în geanta cu haine şi a murdărit câteva tricouri. Totuşi, nu sunt pedepsit cu vreo dojană. Am circumstanţe atenuante. Suntem în vacanţă. O vacanţă în România… (Va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu