Domn’ Costel, gazda noastră, ne transportă cu maşina personală până la locuinţă. Îşi cere de mai multe ori scuze că nu are camera liberă. Chiriaşii au dormit ceva mai mult în dimineaţa asta, dar în cel mult o oră vor pleca. Provizoriu, ne depozităm bagajele în altă cameră şi ne propunem să facem o mică plimbare. Îl întreb pe domnul Costel dacă e adevărat că izvoarele cu apă de tratament sunt concesionate şi dacă trebuie să plătim taxe. Da, e adevărat. Mi se povesteşte despre o afacere locală, „românească“, în care sunt implicaţi oameni de afaceri lipsiţi de scrupule, politicieni bănuiţi de corupţie şi alte personaje dubioase al căror numitor comun este dispreţul absolut faţă de lege şi de ţara asta nefericită. „Părinte, credeţi-mă ce vă spun! Taică-meu a trăit sub mulţi conducători politici, era tânăr pe vremea Regelui, a apucat războiul sub Mareşal şi a supravieţuit sub comunişti. Nimeni, niciodată, nici măcar Ceauşescu, atunci când avea de plătit datoria externă, nu s-a gândit să facă bani din izvoarele Olăneştiului. Primăria administra izvoarele şi apa era gratis, pentru toată lumea, că e doar de la natură, de la Dumnezeu!“. Îl întreb dacă localnicii sunt de acord cu această concesionare. Înţeleg că unii au fost chiar în prag de revoltă, dar răul s-a produs. „Nimeni nu are puterea de a face ceva, nu vedeţi ce e în ţara asta?“, concluzionează trist domn’ Costel.
În această primă zi de vacanţă vizităm izvoarele. Observ că accesul este permis cu ajutorul unei fise care deschide nişte bariere de metal. Costă 7 lei pe zi de persoană şi ai asigurată intrarea la toate izvoarele. Pentru a obţine fisa de acces trebuie să mergi la un cabinet medical unde eşti consultat, contra sumei de 30 de lei, şi unde ţi se recomandă care izvor îţi este de folos. De la un izvor poţi lua cel mult un 1,5 litri de apă. Încerc să verific, în două locuri, dacă spaţiile unde se află izvoarele au fost amenajate pe măsura încasărilor. Nu au fost. Sunt aceleaşi clădiri din vremea comunismului, cu semne de degradare avansată. S-au pus doar nişte termopane grosolane şi instalaţiile de securizare a accesului. Priveliştea mă întristează. Păcat! Dumnezeu ne-a dăruit o ţară bogată, dar nu suntem capabili să respectăm această binecuvântare. Speram că în Olăneşti nu voi găsi mafia politică. Cât de naiv pot să fiu?
Ascult comentariile turiştilor. Unii sunt revoltaţi de această afacere şi înjură printre dinţi, dar majoritatea sunt resemnaţi. Au mers la consult, au plătit 30 de lei şi câte 7 lei pe zi pentru fisa de acces. „Ce pot să fac, coană Tănţico? Să renunţ la tratament? Păi vin la Olăneşti din 1981, când am descoperit că am problema aia de sănătate. Cum să nu mai vin aici? Asta e, plătesc cât cer ăştia şi-mi fac tratamentul! Lasă, e Dumnezeu deasupra şi îi vede, nu se vor bucura de banii ăştia!“, îşi varsă focul o doamnă la vârsta a treia, elegant îmbrăcată, ţinând în ambele mâini două plase încărcate cu bidoane de plastic.
Ne plimbăm prin centrul staţiunii. Casiana, fetiţa noastră, se bucură de vacanţă. Capitolul bugetar alocat ei este cel mai generos, deşi Casiana e un copil destul de cuminte, fără pretenţii. Descoperim un tobogan gonflabil, 5 lei de copil pentru 5 minute de joacă. Scump, impertinent de scump. Casiana înţelege explicaţia Dianei şi îşi dă acordul să folosim suma de 5 lei pentru o altă investiţie, poate o jucărie sau o revistă. În Olăneşti s-a construit mult. Hoteluri, restaurante, pensiuni, toate moderne şi primitoare, au răsărit la fiecare colţ de stradă. Totuşi, nu am reuşit să aflu atmosfera de staţiune montană modernă şi, în acelaşi timp, pitorească. În multe locuri, străzile şi trotuarele Olăneştiului sunt neîngrijite, murdare şi pline de gropi. Coşurile de gunoi de pe aleea care duce la izvoare sunt pline şi se pare că nimeni nu se ocupă să le golească şi să le igienizeze. Nu ştiu cine este primar şi nici nu mă interesează. Nici măcar nu am căutat cu Google, să aflu. Oricum, nu contează. În Olăneşti sunt şi zone frumoase, mai ales parcurile. Totuşi, parcă lipseşte ceva. Cred că mâna unui om gospodar care să-şi iubească oraşul.
Deşi îmi promisesem să renunţ cât sunt în vacanţă la orice analize politico-economice, seara, odihnindu-mă în camera modestă, dar curată, unde am fost găzduiţi, mă gândesc că, oricât de verde ar spune unii că e frunza doamnei Udrea, indolenţa şi afacerile dubioase ale politicienilor locali o vor usca rapid şi vor continua să falimenteze turismul românesc. Adorm, după prima zi de vacanţă, însoţit de un gând ca un titlu de editorial: Turismul românesc, o frunză uscată înainte de vreme. (Va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu