ROSTonline.ro: Despre falimentul democraţiilor parlamentare – Învăţăminte peste timp (Revista „Gândirea”, Nr.1, An I, 1 Mai 1921)

Motto: ”Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine, Tu te-ntreabă şi socoate.
Nu spera şi nu ai teamă, Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,Tu rămâi la toate rece.”
(Glossă, de Mihai Eminescu)

Intrarea în faliment a democrației europene unionale

Brexit-ul – marea criză apărută în procesul de construire a supra-statului U.E. – şi decăderea morală din Parlamentul Ţării – subiectul cel mai discutat în agora românească –, deşi fenomene social-politice manifestate în zone geografice, în culturi şi mentalităţi, dar şi în conţinuturi diferite, reprezintă efecte ale unei cauze comune, marea dramă a timpurilor noastre: intrarea în faliment a democraţiei europene întemeiată pe economia capitalistă neoliberală.

Brexit-ul – fără a insista prea mult pe un subiect discutat în aproape toate detaliile, consecinţele şi interpretările sale – este proba de foc prin care Istoria testează elitele pan-europene în predispoziţia lor de a accepta criza democraţiei europene, asumându-şi adoptarea unor soluţii care să întoarcă puterea în mâinile Naţiunilor Europene, sau dimpotrivă, de a acţiona arbitrar pentru întărirea centralismului instituţional, a birocratizării şi nivelării supra-naţionale a unei Uniuni Europene transformată în sămânţa viitoarelor State Unite ale Europei (S.U.E.). Reacţiile majorităţii liderilor europeni – cu precădere a celor puternici, care profită în mod direct, atât personal, cât şi ca grup de interese, de existenţa U.E., dar şi a liderilor dineşaloanele doi care şi-au asumat situaţia de slujitori ai celor dintâi – tind să demonstreze că Brexit-ul se poate transforma, pentru camarila birocraţilor şi politicienilor de la Bruxelles, într-o nesperată oportunitate de a accelera înfiinţarea Statelor Unite ale Europei. 

În context, falimentul democraţiei europene este confirmat nu doar de această intenţie de accelerare a centralizării, instituţionalizării şi birocratizării U.E. într-o nouă structură a S.U.E., ci mai ales de reacţiile de antipatie, ba chiar de condamnare, a gestului suveran al Naţiunii Britanice de a decide dacă îi mai este sau nu de folos apartenenţa la structura unională. Politicieni, analişti politici, lideri ai societăţii civile, mercenari din mass-media au lansat o adevărată ofensivă de condamnare a Brexit-ului – prezentat ca fiind rezultatul nu al voinţei britanicilor exprimată prin intermediul unui mecanism democratic, ci al unor manipulări periculoase ale politicienilor populişti din U.K. – acţiune completată de o insistentă punere sub semnul întrebării a dreptului Naţiunilor Europene de a se exprima prin intermediul unor referendumuri.

Ameninţati de probabilitatea destul de mare ca şi alte naţiuni din U.E. să decidă organizarea de referendumuri pe subiectul rămânerii/ ieşirii din Uniune, liderii politici europeni adepţi ai S.U.E. au decis să declanşeze o serie de acţiuni menite să elimine această consultare a naţiunilor care s-ar dovedi fatală pentru viitorul construcţiei statale trans-europene. Altfel spus, Uniunea Europeană, entitate înfiinţată în scopul protejării şi promovării democraţiei, decide să acţioneze prin măsuri anti-democratice pentru a se salva…

În România, falimentul democraţiei este în plină desfăşurare şi atinge forme groteşti de manifestare. Avem un guvern format din tehnocraţi şi exprimând o excepţie de la regula democratică – guvernul nu exprimă voinţa electoratului şi nici... (articol integral - ROSTonline.ro -)

Revista ROST - Un monument „corect politic” și o întrebare

Monumentul “Aripi”, dedicat memoriei luptătorilor din rezistenţa anticomunistă din România şi Basarabia, din perioada 1945 – 1989, a fost, în sfârșit, inaugurat, după foarte mulţi ani de la inițierea proiectului, după iarăși mulți ani de la câştigarea execuţiei lucrării de către scultorul Mihai Buculei, fiu de deţinut politic, şi după ce data ceremoniei oficiale a fost amânată de câteva ori.

Din păcate, deşi s-a dorit a fi un moment solemn, de proclamare a unei „victorii simbolice” asupra comunismului, inaugurarea monumentului „Aripi” nu a depăşit nivelul mediocru al unei sindrofii de partid şi de stat, cu tot cortegiul penibil de discursuri şi „scene oficioase”, la care s-a adăugat, ca o confirmare a penibilului, un aşa-zis „moment religios” cu nuanţe ecumeniste şi fără vreo finalitate duhovnicească folositoare.

Zvonurile, încă neconfirmate, că din structura monumentului ar fi fost eliminate diferite componente care ar fi lezat „corectitudinea politică” (o placă de marmură cu versuri despre suferinţa din temniţa comunistă, scrise de poetul Radu Gyr, câteva plăci făcute din marmura fostei statui a lui Lenin, cu liste de nume ale mărturisitorilor asasinaţi în gulagul comunist etc), aduc şi mai multă negură asupra acestei iniţiative a cărei finalitate s-ar fi vrut a fi aducerea la lumină și recunoașterea publică a jertfei luptătorilor anti-comuniști din România

Într-un ton oficial, dar cu o oarecare consistență emoțională, Președintele Republicii a rostit un discurs al cărui conținut nu s-a regăsit însă în modul de organizare a ceremoniei – festivistă, oficioasă și lipsită de substanța spirituală a credinței creștine în numele căreia s-au sacrificat cei mai mulți dintre luptătorii anti-comuniști din gulagul comunismului românesc. Mai grav, discursul Președintelui Republicii este în conflict cu realitățile societății românești contemporane, o societate în care îți este interzis, prin lege, să aduci elogii publice unora dintre luptătorii anti-comuniști și mărturisitorii în închisorile comuniste, pe motiv că aceștia au avut o apartenență directă sau indirectă la Mișcarea Legionară.

Spune domnul Klaus Iohannis în discursul său:

„În cei 45 de ani de dictatură comunistă, nouă, românilor, ni s-a spus decenii întregi o poveste mincinoasă despre istoria națiunii noastre. Ni s-a spus că nu a existat rezistență și că românii au dorit și au susținut regimul comunist. Astăzi, știm fără urmă de îndoială că regimul comunist a fost instaurat prin crimă și teroare, prin forța armelor, de o armată străină de ocupație, potrivnică voinței națiunii.

Împotriva comunismului s-au ridicat însă sute de mii de oameni, cunoscuți astăzi sau nu, care și-au riscat viața și libertatea pentru ca democrația și demnitatea poporului român să nu fie înfrânte. Lor le este dedicat monumentul „Aripi”. În calitate de Președinte al României, îmi exprim profunda recunoștință pentru sacrificiul și curajul luptătorilor din rezistența anticomunistă, a militanților partidelor democratice anihilate de comuniști, a oponenților și disidenților. Sunteți eroii pe care România îi va onora mereu!”

Documentele păstrate în arhivele Securităţii, ale Direcţiei Penitenciare din Ministerul de Interne comunist, ale PMR şi PCR indică faptul că, cel puţin statistic, o foarte mare parte din luptătorii anti-comunişti, cu precădere partizanii care au format grupuri armate anti-comuniste în munţi, erau foşti legionari. Totodată, o bună parte din elita intelectuală asasinată în gulagul comunismului românesc era formată din profesori universitari, demnitari de stat, jurişti, medici, preoţi, studenţi etc. cu apartenenţă la Mişcarea legionară.

În acest context, determinat de adevărul istoric şi de coliziunea acestui adevăr istoric cu aşa-zisa „lege antilegionară” şi cu activitatea, de cele mai multe ori potrivnică acestui adevăr istoric, pe care o desfăşoară cu mare zel Institutul „Elie Wiesel”,apare întrebarea: monumentul „Aripi” este dedicat şi luptătorilor anti-comunişti legionari?

Dacă răspunsul este DA, atunci ne aşteptăm şi chiar invităm pe reprezentanţii Institutului „Elie Wiesel” să ceară fie demolarea monumentului, fie anexarea unei plăci de marmură, lângă monument, unde să se precizeze clar faptul că... (articol integral - ROST -)

ROSTonline.ro - Despre platforma naţională civică (şi politică) propusă de Marian Munteanu

O anumită efervescenţă în mediile naţional-creştine a generat vestea că Marian Munteanu – personalitatea centrală a luptei anticomuniste a studenţimii româneşti, în anii ’90, şi lider al Pieţii Universităţii din Bucureşti, prima şi din păcate, până acum, singura „zonă liberă de neocomunism” din România – doreşte să înfiinţeze o platformă civico-politică naţională, creştină şi, din câte am înţeles, monarhistă.

Într-o României în care sentimentul naţional, respectul pentru istoria Naţiunii Române şi loialitatea faţă de Statul Român sunt doar cuvinte frumoase, fără asumarea lor concretă de către elite şi popor, iar în curând vor fi dispărute până şi din manualele şcolare de istorie, iniţiativa lui Marian Munteanu poate să provoace două tipuri de atitudini: de puternică adversitate și de entuziasm reținut.

Pe de o parte, scepticii şi dezamăgiţii care nu mai cred în ideea de politică naţională românească, „bonjuriştii” globalizării, activiştii „corectitudinii politice” şi adepţii sincretismului politico-cultural promovat de Uniunea Europeană, vor considera apariţia unei mişcări civico-politice de sorginte naţional-creştină şi monarhistă fie ca expresia idealismului unor naivi care nu înţeleg cum merg lucrurile, fie ca un pericol pentru democraţie, pentru integrarea noastră europeană etc.

Într-o ţară în care sunt îngăduite aberaţii juridice grave [precum legea antilegionarăsau existenţa unor institute generos finanţate din banii publici, care îşi permit să acţioneze ca poliţie a gândirii şi ca forţe care politizează istoria], într-un stat controlat de grupări politico-mafiote de o rapacitate bolnavă, cu o corupție generalizată în toate componentele sale, într-o națiune al cărei spirit de supravieţuire naţională și biologică este redus la cota de avarie, într-un astfel de context, se vor ridica indivizi, dar și forțe organizate care vor încerca să compromită orice inițiativă național-creștină și monarhistă veritabilă.

Ideea în sine, de a fi loial dimensiunii naţionale a existenţei, a fost compromisă puternic în acești ani de falsă democraţie, fie că ne gândim la excesele extremiste ale unui Vadim Tudor, fie că privim la totalul eşec moral al partidelor corupte care și-au asumat în denumire particula de național.  Astfel că în români și, mai ales, în sufletele tinerilor noștri, spiritul național și, de ce nu, cel naționalist, trebuie răsădit și cultivat, cu fermitate, cu perseverență și prin asumarea riscurilor inerente pe care le presupune plivirea buruienilor antinaționale care infestează statul, societatea, școala și familia românească.

A fi național și creștin este tot mai dificil în România. Dacă mărturisești interesul național și demonstrezi, în agora românească, adevărul că există forțe politice și economice care pun în pericol interesul națiunii noastre, foarte curând vei fi acuzat că... (articol integral - ROST -)

REVISTA ROST - Nichifor Crainic şi viziunea etnocratică asupra Statului (I)

ROSTONLINE.RO

Nichifor Crainic
(pseudonimul lui Ion Dobre, 22 decembrie 1889 – d. 20 august 1972)

Despre Naţional-Ortodoxism 
ca forţă modelatoare a Statului Etnocratic

„Dacă epoca pe care o străbatem e o epocă de confuzie haotică, e firesc ca oamenii de cultură să-şi pună această întrebare: există puncte cardinale după care să ne orientăm pentru a ieşi din acest haos? Şi dacă există, care sunt? Că epoca noastră se înfăţişează ca o rostogolire de elemente învălmăşite, suntem desigur, de acord. Nimeni dintre noi n’ar putea afirma că vremea noastră e închegată în forme şi transparenţe de cristal. Haotica rostogolire a evenimentelor detună în sensibilitatea contimporană cu o putere care ne zguduie până la zdruncinarea nervilor. Sentimentul de panică şi nesiguranţă al acestor zguduiri profunde ne împăienjeneşte vederea. Orizontul se învăluie în ceaţă groasă. Fiecare ne întrebăm, fără să vrem şi întrebările noastre sunt asvârlite afară de însăşi forţa instinctelor, adică din adâncul fiinţei noastre: încotro ne îndreptăm? care sunt pârghiile în care ne vom opinti pentru a sări dincolo de haos, la lumina salvatoare?”

Aceste cuvinte – adresate de Nichifor Crainic studenţimii universitare din Cluj, în urmă cu peste opt decenii – au puterea de a rezona în sufletul nostru de români, cetăţeni ai statului postdecembrist în anul de graţie 2016 d. Hr., tocmai pentru că exprimă întrebări la care de peste 25 de ani ne chinuim, zadarnic, să aflăm răspunsul. De fapt, timpurile noastre nu sunt din alt aluat zămislite, decât al unui asediu identic cu cel care punea în primejdie românitatea, la mijlocul veacului trecut, şi care tulbura şi deopotrivă inspira înalte conştiinţe ale unor intelectuali, precum Nichifor Crainic, aşezaţi pe meterezele cetăţii sufletului românesc, întru apărarea şi propăşirea acestuia.

Diferenţa dintre cele două epoci este însă aceea că atitudinea de „a fi naţional” provoacă reacţii total diferite astăzi faţă ieri, tot aşa cum însuşi conţinutul noţiunii de „naţional” este unul bogat şi creator în epoca lui Crainic şi altul golit de valenţe creatoare, aproape formă fără fond, în nefericitul nostru început de secol XXI. Ideea de „naţional” – şi prin extensie, naţionalismul sănătos, curăţit de extreme sângeroase – reprezenta pentru intelectualitatea românească interbelică, atât o hrană spirituală aducătoare de mântuire, prin sinteza ideilor naţionale cu valorile morale ale Ortodoxiei, cât şi ceea ce astăzi am spune că este un „proiect de ţară”. În vremurile noastre, asumarea publică a atitudinii de „a fi naţional” reprezintă, în multe situaţii, un risc personal, pentru că este răstălmăcită de corifeii globalizării în agument care ar dovedi că tu, susţinătorul identităţii naţionale, eşti doar un anacronic, un anti-european etc., iar când atitudinea respectivă este însoţită de apelul la valorile creştine ortodoxe, ajungi să primeşti acuzaţia că dovedeşti o habotnicie total inamică „valorilor europene”, adică, mai bine zis, devine deranjant faptul că te împotriveşti sincretismului prin care liderii văzuţi şi nevăzuţi ai Noii Europe se frământă să inventeze o nouă religie integratoare a naţiunilor europene, până la disoluţia acestora într-o aşa-zisă „cetăţenie europeană”conferită de „supra-statul european”.

„A fi naţional” se defineşte, pentru Nichifor Crainic şi pentru generaţia de intelectuali căreia îi aparţine, în armonie cu „a fi Creştin Ortodox”. Dimensiunea etnică, naţională este întrepătrunsă de apartenența românilor, încă de la formarea lor ca popor, la credința Creştină Ortodoxă. Nu aflăm la Nichifor Crainic şi nici în spațiul creator al grupului de intelectuali format jurul revistei „Gândirea”, vreo separare, vreo graniță de netrecut între dimensiunea naţională şi dimensiunea creştină ortodoxă care sunt specifice conceptului de „stat etnocratic român”.

Vorbind despre relaţia dintre Ortodoxie şi Naţional-Naţionalism, Nichifor Crainic subliniază, înainte de toate, marile diferenţe dintre conţinuturile pe care le acordă, pe de o parte, Liberalismul inspirat de Revoluţia Franceză şi Comunismul generat de Karl Marx, iar pe de altă parte, Ortodoxia, unor valori umane supreme precum Egalitatea, Fraternitate, Libertatea. Despre aceste valori, Nichifor Crainic spune că:

„în sensul material şi anarhic, cum le-a înţeles Revoluţia Franceză sau uniformitatea, pe care vrea s’o realizeze comunismul, sunt utopii, adică lucruri ce nu corespund cu nimic din constituţia ierarhică a lumii. În Creştinism, egalitatea îi îndreptăţeşte pe toţi la mântuire; fraternitatea obligă pe cei puternici faţă de cei slabi, pe cei bogaţi faţă de cei săraci, pe superiori faţă de inferiori şi tot astfel de jos în sus; iar libertatea, adică voinţa proprie, e însuşi principiul prin care aderăm la încadrarea noastră în ierarhia spirituală, primind sarcinile şi îndatoririle necesare mântuirii şi desăvârşirii. Viaţa în ierarhie se întemeiază pe consimţământul dragostei, iar consimţământ fără libertate nu există.”

Creştinismul oferă atât sens, cât şi conţinut Naţionalului şi asumării acestuia în forma cea mai intensă, Naţionalismul. Valorile liberale de Libertate, Egalitate, Fraternitate, dar şi insistenta, aproape obsedanta preocupare a marxismului de a izgoni nedreptatea socială prin uniformizarea individului şi topirea lui în gloata„omului cel nou, multilateral dezvoltat”, se transformă, în cadrul statului etnocratic, din fantome, iluzii şi contrafaceri, în realităţi şi valori exorcizate de răul demonic pe care-l poartă în forma lor pervertită, devin folositoare prin încreştinare şi libera lor asumare de românul conştient de apartenenţa sa atât la Biserica lui Hristos, cât şi la un areal etnic, naţional, cu caracteristici unice şi deopotrivă creatoare, dacă sunt aşezate în armonie cu cetăţenia cerească a Împărăţiei lui Hristos.

În fapt, împreună-lucrarea dintre „a fi naţional” şi „a fi creştin” – iar în cazul Românilor, întrepătrunderea lor până la a genera o esenţă sufletească unică în lume, românii fiind formaţi, născuţi deopotrivă ca popor şi ca mare familie, comunitate creştină ortodoxă, fără vreo succesiune temporală între acestea două – are potenţialul de a rezolva, în viziunea lui Nichifor Crainic, prin rolul de forţă modelatoare pe care îl conferă Ortodoxiei, marea problemă a nedreptăţii sociale, cu toate efectele sale: exploatarea, inegalitatea, sărăcia, lupta de clasă etc. (articol integral - ROST -)

7 ANI FĂRĂ PĂRINTELE CALCIU

O VIAŢĂ DE MUCENICIE:

PĂRINTELE GHEORGHE CALCIU

“Singura şansă de supravieţuire a creştinismului

răsăritean este aceea a unui război întru Cuvînt.

Soluţia noastră e aceea a lui Calciu‑Dumitreasa...”

N. Steinhardt

Viitorul părinte Gheorghe Calciu‑Dumitreasa s-a născut pe 23 noiembrie în 1925 la Mahmudia, Tulcea, fiind al unsprezecelea şi ultimul dintre copiii plugarului Dumitru Cal­­ciu şi ai Ilenei Calciu (n. Bălan), familie de creştini dreptcredincioşi, bine integraţi în tradiţia românească (folclorică şi bisericească), dar paşnic convieţuitori şi cu celelalte comunităţi etnice şi religioase ale zonei (lipoveni, turci, tătari, evrei). În amintirile sale (a se vedea mai ales volumul Viaţa Părinte­lui Gheorghe Calciu, după măr­turiile sale şi ale altora, ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007), părintele afirma – mai în glumă, mai în serios – că a învăţat mai multă teologie practică de la mama sa decît din toate tratatele şi şcolile teologice de mai tîrziu.

Clasele primare le-a urmat în satul natal, iar apoi, ca elev de liceu la Tulcea, a venit în contact cu Mişcarea Legionară şi a trecut, ca mai toată floarea generaţiei sale, prin Frăţiile de Cruce (organizaţia de tineret a Legiunii Arhanghelul Mihail, destinată elevilor de liceu şi studenţilor din primii ani, în care politică nu se făcea decît tangenţial, predominante fiind educaţia creştină şi naţională, valorile morale şi intelectuale, spiritul civic şi camaraderesc).

Dornic să-i ajute în modul cel mai concret pe ţăranii sărmani din rîndul cărora se desprinsese, optează, după obţinerea bacalaureatului, pentru studii universitare de Medicină. Cînd a fost arestat, în mai 1948, pentru relaţiile sale cu lumea legionară şi activităţile sale – cu totul nevinovate – din sînul Frăţiilor de Cruce, era student în anul II. Nu va ajunge niciodată să termine Medicina, deşi a încercat să reia studiul ei după anii de detenţie, fiind însă împiedicat de către Securitate.

Ca mulţi tineri cu rîvna credinţei şi cu patos naţional, membri ai Frăţiilor de Cruce sau doar simpatizanţi ai cauzei legionare, ajunge în iadul de la Piteşti, unde, între 1949 şi 1951, sub cea mai cumplită teroare fizică şi psihică, are momentele sale de derută şi slăbiciune (“Mi se spunea îngerul căzut cu ochi albaştri”), devenind temporar unul dintre membrii echipei de torţionari conduse de sinistrul Eugen Ţurcanu (personaj diabolic, cîndva legionar, apoi trecut la comunişti, deţinut colaboraţionist şi element-cheie al “experimentului Piteşti”, în cele din urmă eliminat de pe scenă chiar de către cei în slujba cărora se pusese fără scrupule). Are însă o spectaculoasă revenire morală (refuzînd să facă jocul Securităţii şi dînd peste cap procesul intentat lui Ţurcanu şi apropiaţilor acestuia, prin care nu se urmărea să se facă dreptate, ci doar să fie deculpabilizat Partidul Comunist, prin străvechea metodă a “ţapilor ispăşitori”). Tînărul Gheorghe Calciu găseşte curajul să arate cu degetul spre adevăraţii şi marii vinovaţi (Ministerul de Interne, Securitatea, comisarii de la Kremlin) care instrumentaseră odioasa “reeducare”, folosindu-i ca unelte pe Ţurcanu şi pe alţii ca el şi încercînd să acrediteze scenariul fantezist că totul ar fi fost regizat de exilul legionar, pentru compromiterea noului regim din ţară. 

Atunci a început odiseea răscumpărătoare, de dimensiuni paulinice, a deţinutului politic Gheorghe Calciu, care va rămîne în temniţele comuniste (Gherla, Jilava, Aiud) pînă în 1963 (iar pînă în 1964 făcînd şi un stagiu de domiciliu obligatoriu în Bărăgan), fără să mai accepte vreun compromis şi făgăduind ca după eliberare să-şi închine viaţa lui Hristos şi Bisericii Sale. Cum spuneam cu altă ocazie, “toată viaţa acestui om de după tragicul episod piteştean a fost una de căinţă, de mărturisire şi de jertfă. [...] Poate că nimeni n‑a mai reuşit după Piteşti o victorie mo­rală atît de pilduitoare şi de nedezminţită. Pentru că exis­tă un caz Gheorghe Calciu, se poate afirma că «expe­ri­mentul Piteşti» a eşuat. El a zdrobit oameni, dar n‑a putut distruge, pînă la capăt, Omul. Greu încercatul Gheorghe Calciu nu s‑a salvat doar pe sine: a salvat, în cele din urmă, demnitatea umană în faţa a ceea ce Mircea Eliade numea «teroarea istoriei»”.

Pus în libertate în 1964, cînd – mai ales la presiunile Occidentului – au fost lichidate oficial închisorile politice ale epocii staliniste, are puterea să-şi refacă viaţa şi să-şi împlinească exemplar făgăduinţa: se căsătoreşte cu Adriana Dumitreasa (ea însăşi cu doi fraţi trecuţi prin închisorile politice), care-i dăruieşte unicul fiu, Andrei (astăzi lawyer în Washington D. C. şi, la rîndul său, tată al unui băiat), este “tolerat” de Securitate să urmeze Filologia şi apoi – cu sprijinul curajos şi abil al Patriarhului Justinian – Teologia, se preoţeşte şi devine în scurtă vreme profesor de franceză şi Noul Testament la Seminarul Teologic din Bucureşti, iar după cutremurul din 1977 (cînd, cu dărîmarea Bisericii Enei, începe scelerata campanie ceauşistă împotriva lăcaşurilor bisericeşti), reia lupta deschisă cu regimul comunist, ţînînd, în Postul Mare al anului 1978, în Biserica Radu-Vodă (sau pe treptele acesteia, cînd oficialii Bisericii i-au zăvorît-o), faimoasele sale “Cuvinte către tineri”, un şir de predici în care chema tineretul ţării – şi mai cu seamă pe viitorii preoţi – la rezistenţă în numele lui Hristos, criticînd aspru materialismul ateu şi demenţa destructivă a regimului ceauşist. Mai tîrziu, după 1989, pictorul Sorin Dumitrescu (primul său editor din România) avea toată dreptatea să vorbească despre “demersul aproape sinucigaş al predicilor in­­cendiare rostite de părintele Calciu-Dumitreasa”. Predicile au avut un larg ecou intern şi internaţional, mai cu seamă prin intermediul postului de radio “Europa Liberă”, au circulat “pe sub mînă”, în cópii dactilografiate, au marcat destine şi conştiinţe. În 1984, au fost editate integral în limba germană (Johannes Zultner).

După ameninţări, urmăriri, calomnii, persecuţii (răsfrînte şi asupra familiei şi a celor mai fideli dintre elevii săi, aşa-numiţii “calcişti”), părintele-profesor este arestat (la 10 mai 1979), judecat sub acuzaţii aberante şi condamnat la 10 ani de închisoare (comutaţi ulterior la 7 şi jumătate), din care avea să execute 5, fiind pus în liberate, în urma presiunilor internaţionale, la 20 aprilie 1984. 

Aşadar, părintele Gheorghe Calciu a făcut, în total, 21 de ani de închisoare sub comunişti: 16 sub Gheorghiu-Dej (1948-1964, incluzînd şi anul de domiciliu obligatoriu) şi 5 sub Ceauşescu (1979-1984)!

O pată de neşters pe obrazul instituţiei B.O.R. de atunci – în frunte cu Patriarhul Iustin Moisescu – rămîne faptul că, imediat după punerea sa în libertate din a doua detenţie, l-a caterisit la porunca Partidului şi Securităţii pe cel care-i apărase temeiurile şi salvase onoarea Ortodoxiei în cea mai ingrată contemporaneitate, ridicîndu-se, de unul singur, la înălţimea tradiţiei ei martirice. Caterisirea a fost anulată tacit după 1989, iar părintele Calciu a co-liturghisit cu însuşi Patriarhul Teoctist (care i-a şi oficiat slujba funerară de la Radu-Vodă).

În 1985, a fost, practic, silit să părăsească ţara, împreună cu familia greu încercată. După o scurtă trecere prin Europa occidentală, s-a stabilit în Statele Unite (unde i se acor­dase deja “cetă­ţenia de onoare”, dar fără vreun avantaj pecuniar). Practic, a trebuit să ia totul de la capăt, iniţial muncind cu braţele – deşi trecuse de 60 de ani – ca să‑şi poată întreţine familia şi să‑şi facă din nou un rost.

Celor 21 de ani de închisoare li s-au adăugat 21 ani de exil. Părintele Calciu s‑a străduit, pe cît i‑a stat în putere, să continue lupta în numele lui Dum­ne­zeu şi al poporului român. Pe lîngă slujirea parohială cu­ren­tă (la Alexandria, lîngă Washington D. C., unde a editat şi un inte­resant buletin parohial), a apărat interesele români­lor opri­maţi în faţa multor foruri internaţionale, a fost primit – între alţii – de preşedinţii François Mitterand şi George Bush, ca şi de Regele Mihai I al României, a fost o prezenţă centrală la mai toate reuniunile importante ale “diasporei” româneşti (fiind, între altele, preşedintele de onoare al Romfest‑ului, întîlnire bienală a românilor de pretutindeni, iniţiată la sfîrşitul anilor ’80 de un grup de exilaţi anticomunişti de peste ocean, cu primele cinci ediţii desfăşurate alternativ în Statele Uni­te şi Canada, iar cu ultimele două în ţară: la Bucureşti, în 1998, şi la Sibiu, în 2000), a înlesnit numeroase contacte şi ajutoare umanitare (mai ales imediat după evenimentele din decembrie '89), a publicat vo­lumul Christ Is Calling You. A Course In Catacomb Pas­tor­­ship (St. Herman of Alaska Brotherhood, Platina/Califor­nia, 1997), a scris con­stant în presa Exilului (mai ales în Cu­vântul românesc din Canada), dar şi în unele publicaţii post­de­cembriste din ţară (Puncte cardinale, fosta pagină creş­ti­nă săptămînală a cotidianului Ziua, Scara, Rost, Lumea cre­dinţei etc.), mereu cu acelaşi patos misionar şi mărtu­ri­si­tor, pe care anii n‑au reuşit să i‑l istovească.

Din 1990, cînd a nimerit pe fondul pri­mei “mineriade”, a revenit, toamnă de toamnă, în ţara pe care o părăsise fără voie şi pe care a iu­bit‑o jertfelnic pînă la ultima suflare, adu­cînd acelaşi mesaj al unităţii şi al iertării, cu o forţă mărturi­si­toare ce a avut un ecou deosebit mai ales în rîndurile tine­retului studios ortodox (căruia i‑a şi adresat, în anii ‘90, la ce­rerea expresă a A.S.C.O.R.‑ului, un “Nou cuvînt către ti­neri: Hristos a înviat în inima ta!”). 

Un rol important a jucat, desigur, şi apariţia acasă a ce­lor patru volume antume ale sale: Şapte cuvinte către ti­neri (Ed. An­a­sta­sia, Bucureşti, 1996), Rugăciune şi lumină misti­că. Eseuri şi me­di­­taţii religioase (Ed. Dacia, Cluj‑Na­poca, 1998), Războiul întru Cuvînt. Cuvintele către tineri şi alte măr­turii (Ed. Ne­mira, Bucureşti, 2001) şi Homo ame­rica­nus. O radiografie orto­doxă (Ed. Christiana, Bu­cureşti, 2002; reed. 2007). În mare măsură i se datorează şi volumul Occidentali convertiţi la Orto­doxie. Şase ipostaze mărturisitoare (Ed. Christiana, Bucureşti, 2002; reed. recent, cu numeroase adaosuri: Occidentali convertiţi la Orto­doxie. Drumuri spre Adevăr, Ed. Lumea Credinţei, Bucureşti, 2012), pentru care a furnizat şi chiar tradus mai multe texte, scriindu-i şi un a­vizat cuvînt înainte.  

Într‑un memorial de călătorie din 2003 (inclus şi în cea mai recentă ediţie antologică a cuvîntărilor şi scrierilor sale: “Fiţi jertfelnici!”. De la cuvintele către tineri la mărturiile testamentare, Ed. Christiana, Bucureşti, 2012), nota, cu tîrzie duioşie şi amară introspec­ţie: “Anual, duhul iubirii de ţară şi de oamenii ei, de mănă­stiri şi de trăitorii din ele, de prietenii şi de neamurile mele mă mînă spre locurile copilăriei şi ale tinereţii, ale bucuriilor şi ale suferinţelor trăite acolo – comoara cea mai de preţ a vie­ţui­rii mele în România vreme de 6 decenii, pînă la timpul în­stră­inării de acum 18 ani. Parcă o prăpastie fără fund mi-a despărţit viaţa în 1985, mai adîncă şi mai lată decît prăpastia închi­sorilor. Poate pentru că, fie şi în închisoare, via­­ţa mea se petrecea pe pămîntul ţării; şi poate că de aceea trăiesc me­reu în perspectiva urmă­toarei vizite pe care o voi face acasă, trecînd peste un ocean de apă şi de amintiri…”.

Chiar dacă mai rămîne încă destul de făcut în acest sens, părintele s‑a străduit enorm şi a realizat paşi esenţiali şi în di­recţia împăcării vechiului Exil cu Biserica Ortodoxă din ţară (unic temei posibil, dincolo de toate conjuncturile, al unei reale şi durabile reunificări moral‑spirituale a români­lor de dincolo şi de dincoace de hotare). Astfel, ce­lor porniţi orbeşte împotriva Bisericii naţionale li s-a oferit sugestia de a medita la această atitudine a unui om care a fă­cut 21 de ani de temniţă sub comunişti, care cunoaştea ca ni­meni altul şi virtuţile, şi slăbiciunile institu­ţiei bisericeşti, dar care nu putea ignora faptul că vremurile s‑au schimbat, că ier­­tarea (care nu se confundă nicidecum cu uitarea irespon­sabilă!) este principala dimensiune a unei atitudini creştine în faţa lumii, că, în fine, Ortodoxia de două ori milenară este o valoare nenegociabilă, a cărei ma­iestate mistică depăşeşte trecătoarele noastre nedesăvîrşiri omeneşti.

Pe 23 noiembrie 2006 ar fi împlinit 81 de ani. S‑a stins însă pe 21 (ora 13.10; în ţară: 20.10), după 3 zile de comă, în clinica din Washington unde abia fusese stră­mu­tat, de hatî­rul familiei nemîngîiate, de la Spitalul Militar Cen­­tral din Bu­cureşti, unde zăcuse în ultima lună şi apucase să‑i revadă, pe îndelete sau doar în treacăt, pe toţi cei dragi de acasă.

Cînd sosise în România, în pragul lui octombrie, încă pe picioare, se ştia deja ros de boală (cancer la pancreas) şi nu le ascunsese vechilor camarazi că venise să‑şi ia ră­mas‑bun, cu un fel de seninătate amară. Înfrîngîndu‑şi slă­bi­ciunea şi du­rerile, a trecut încă o dată prin locurile cele mai dragi ini­mii sale: Mahmudia natală, Diaconeşti, Petru‑Vodă (unde a lăsat cu lim­bă de moarte să fie îngropat), Ocişorul (satul de baştină al bunului său prieten Marcel Petrişor), sălaş ardelenesc al ră­gazurilor dintre pri­­goană şi exil, dar şi Bucureştiul ale că­rui oaze de sfinţenie le apărase cîndva, cu preţul propriei libertăţi şi cu riscul propriei vieţi, de furia dementă a buldozerelor ceauşiste.

Ultima Liturghie i‑a fost dat să o ţină la Sf. Ilie‑Gorgani (parohii – părinţii profesori Vasile Gordon şi Emanoil Băbuş – i‑au fost pe vremuri e­levi la Seminar), pe 8 octombrie.

Era mulţumit şi bucuros că văzuse ieşită de sub tipar, prin precumpănitoarea strădanie a obştii de la Diaconeşti, car­tea lui Ioan Ianolide Întoarcerea la Hristos, pe care o considera cea mai fidelă şi mai adîncă mărturie testa­men­ta­ră a întregii lui generaţii mucenicite. Prefaţa pe care o scri­sese chiar în ajunul vizitei în ţară – şi pe care o intitulase, cu sme­rită pietate, “Un nevrednic cuvînt înainte la o carte de mare şi sfîntă vrednicie” – avea să fie ultimul text mărturi­si­tor redactat de mîna sa, încununînd “războiul întru cuvînt” pe care‑l dusese decenii de‑a rîndul, în duhul marilor cru­ci­aţi interbelici şi al lui Valeriu Gafencu, “sfîntul închi­sori­lor”. N‑a mai putut însă să onoreze lansarea festivă a cărţii la Palatul Patriarhiei, unde ar fi fost frumos să răsune “cîn­tecul de lebădă” al celui mai curajos predicator al Ortodoxiei luptătoare din tîrziul secolului XX.

La Spitalul Militar din Bucureşti, unde săptămîni de‑a rîn­dul cei dornici să‑l vadă au făcut coadă de dimineaţă pînă seara, a fost cercetat de însuşi Părintele Patriarh, dar şi de Mitropolitul Bartolomeu Anania, vechiul camarad, care l‑a spo­vedit şi l‑a cuminecat pentru cea din urmă oară.

Plecat la Domnul cu doar două zile înainte de a împlini 81 de ani, a fost readus în ţară de Sfîntul Andrei şi a fost depus la bise­ri­ca Mănăstirii Radu‑Vodă din Bucureşti, unde ţinuse pe vre­muri cele “Şapte cuvinte către tineri”. Sîmbătă 2 decembrie s‑a oficiat slujba festivă, săvîrşită de P. F. Părinte Patriarh Teoctist împreună cu Î. P. S. Iosif Pop, P. S. Varsanufie Prahoveanul şi P. S. Irineu Duvlea (acesta so­­sit anume de peste ocean, ca reprezentant al Î. P. S. Na­­tha­niel). Părintele Patriarh a ţinut şi o memorabilă cu­vîn­tare, evocînd, pe lîngă virtuţile teologice şi duhovni­ceşti ale ră­posatului, şi lunga sa luptă împotriva regimului ateu şi ma­te­­ria­­list, precum şi “mucenicia temniţelor comu­niste”.

La amiază s‑a plecat spre Petru‑Vodă, locul de îngro­pă­ciune pe care părintele şi l‑a ales cu limbă de moarte. S‑au adunat acolo cîteva mii de cre­dincioşi (din toate colţurile ţării, dar şi din străinătate), iar slujba a fost oficiată de un sobor de 34 de preoţi, în frunte cu părintele stareţ Iustin Pârvu (la rîndul său fost deţinut poli­tic). Părintele Calciu a rămas deci să odihnească – iată, s-au făcut 7 ani! – la poalele “Muntelui Sfînt” al românilor, în gura de rai de la Petru‑Vodă, unde acum îi are “camarazi” de meritată odihnă pe părintele Iustin Pârvu şi pe poetul Radu Gyr. Şi nu ne în­doim că puternică este întreita lor rugă­ciu­ne înaintea lui Dumne­zeu, pentru neamul care rămî­ne să binemerite pe cît a fost iubit.

Răzvan CODRESCU

* * *

Sursa: Blogul jurnalistului și scriitorului creștin Răzvan Codrescu, fratele nostru împreună ostenitor pe calea Rostului în Hristos (link 1 / link 2)

Blogul fratelui Claudiu Târziu - Cît poate costa un moft arhieresc

Vă ofer spre lectură un text postat pe blogul fratelui nostru, jurnalistul creștin Claudiu Târziu, având ca subiect o gafă în pastorație comisă de unul dintre ierarhii Bisericii noastre. Lectură cu folos!

Cît poate costa un moft arhieresc

Orgoliul lezat al episcopului de Zalău, PS Petroniu Florea, a dat foc unei comunităţi creştin-ortodoxe din Sălaj. După un model care s-a întins ca rîia în Sinod, ierahul a mutat, pentru un moft, un preot de la o parohie din Zalău, pe care acesta o făcuse înfloritoare, într-o parohie dintr-un sat. Dispoziţia episcopului a stîrnit revolta enoriaşilor, care nu vor cu nici un chip să se despartă de preotul lor.

Faptele. La începutul acestui an, mama părintelui Ioan Coste, parohul bisericii "Sf. Ştefan" din Zalău, a trecut la cele veşnice. Fiul îndurerat a chemat să slujească la înmormîntarea mamei sale cîţiva preoţi care îi sînt apropiaţi, între care şi pe părintele Vasile Bota, de la Oradea. Însă, episcopul Petroniu nu-l are la inimă pe părintele Bota încă din vremea cînd amândoi erau vicarii episcopului Ioan Mihălţan, la Oradea. Drept care PS Petroniu îi transmisese pr. Vasile Bota că nu are binecuvîntare să slujească vreodată în Sălaj. Alfînd că interdicţia i-a fost încălcată şi ignorînd şi contextul, şi minima decenţă care îl obliga să respecte doliul omului, PS Petroniu s-a gîndit să-i dea o lecţie părintelui Ioan Coste, căruia i-a poruncit să se mute din parohie.

 

Într-un comunicat al episcopiei, semnat de pr. Gabriel Gârdan de la Biroul de Presă, se precizează că odată cu pr. Coste au primit "dojană arhierească" şi alţi patru preoţi care l-au accpetat pe pr. Vasile Bota să slujească împreună cu ei (de parcă ar fi fost de altă credinţă, Dumnezeule!). Şi tot comunicatorul episcopiei arată că... (articolul integral AICI)

Anul Sfântului Botez și al Sfintei Cununii, între dorințe și realitate

Începând de azi veți putea citi articolele mele dedicate portalului ROSTonline.ro - Platformă de analize, opinii și dezbateri. În spiritul Dreptei creștine. Vă dăruiesc spre lectură primul meu articol publicat prin bunăvoința prietenului și fratelui meu în Hristos jurnalistul creștin Claudiu Târziu. Lectură cu folos!

Anul Sfântului Botez și al Sfintei Cununii,

între dorințe și realitate

Agenția de Știri Basilica anunța în vara anului 2010: „La iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în şedinţa de lucru din 6 iulie 2010, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat ca anul 2011 să fie declarat Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română.

În acest sens, Cancelaria Sfântului Sinod a elaborat un program-cadru cu caracter naţional bisericesc pentru realizarea în anul 2011 a proiectului religios-duhovnicesc, cultural-editorialistic şi mediatic intitulat 2011 - Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română. În anul 2011, Patriarhia Română şi eparhiile din ţară şi străinătate vor organiza conferinţe pastoral-misionare, colocvii teologice, dezbateri şi seri duhovniceşti despre Tainele Sfântului Botez şi Sfintei Cununii (prezentare istorică, semnificaţie teologică şi existenţială, pregătirea în vederea primirii lor, pastoraţia familiei creştine, practici neortodoxe, necanonice şi nelegale privind săvârşirea celor două Sfinte Taine, problema familiilor mixte din punct de vedere interconfesional sau interreligios etc.). 

De asemenea, profesori de la instituţiile de învăţământ teologic ortodox vor realiza studii, comentarii, bibliografii cu conţinut biblic, istoric, dogmatic, liturgic, omiletic-catehetic, pastoral-social despre cele două Sfinte Taine, rolul familiei creştine din punct de vedere religios, spiritual, cultural şi social şi apărarea instituţiei sacre a familiei în faţa provocărilor contextului contemporan secularizat. O atenţie specială va fi acordată celor două Sfinte Taine în cateheza ortodoxă, ora de religie şi programul catehetic Hristos împărtăşit copiilor al Patriarhiei Române”.

Vă mărturisesc că am avut puține așteptări de la acest program național patriarhal. (articolul integral poate fi citit AICI)

Facerea de bine, între filantropie şi asistenţă socială

Am aflat din presa locală că Asociaţia "Vasiliada", în care sunt membru încă de la înfiinţare, a împlinit 10 ani de existenţă. M-ar fi bucurat să fiu invitat la festivităţile prilejuite de acest eveniment, alături de ceilalţi membri ai asociaţiei, mai ales că întotdeauna am încercat să contribui la orientarea asociaţiei spre filantropie, pentru a evita ispita secularizării şi pentru a răspândi, cu adevărat, mila creştină şi cuvântul Scripturii celor care au nevoie de Hristos.

Le dăruiesc colegilor din Asociaţia Vasiliada, ca un dar virtual şi sfat spre luminare, înţelepciune şi reaşezare pe făgaşul adevăratei filantropii (philos = prieten, iubire / anthropos = om - iubirea de om), un fragment dintr-un articol intitulat "Facerea de bine, între filantropie şi asistenţă socială", publicat în Revista ROST, numărul 29, iulie 2005. Deşi este un articol vechi de aproximativ şase ani, sunt convins că prin experienţa lor, colegii din Asociaţia "Vasiliada" vor sesiza actualitatea celor scrise de mine.

Vă urez, dragi colegi, ca în activitatea voastră să-L regăsiţi pe Hristos, Care a dăruit umanităţii nu o organizaţie neguvernamentală, ci Biserica Sa în care suntem chemaţi să-L aflăm pe Fiul lui Dumnezeu, "Mântuitorul nostru, Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină". (Epistola întâia către Timotei a Sfântului Apostol Pavel 2, 4).

 foto: Imagine din timpul "evadării" din spital cu ocazia zilei de 1 iunie 2011 a unui grup de 15 copii bolnavi de cancer şi mamele acestora din Secţia de Oncopediatrie a Spitalului Clinic Nr. 1 Craiova, însoţiţi de membri grupului de susţinători, copiii acestora şi membri grupului de voluntari de pe lângă Capela "Sf. Apostol şi Evanghelist Luca", unde slujesc ca preot misionar.

Facerea de bine, între filantropie şi asistenţă socială 

(articolul integral AICI) 

Cifre statistice 

(...) Sărăcia se corelează inevitabil cu nivelul de educaţie. Într-o familie săracă unde capul de familie nu a frecventat vreo formă de învăţământ, va exista constant o atitudine defavorabilă până la respingere faţă de orice dorinţă ca unul dintre copii să urmeze şcoala. Există o rată a sărăciei în funcţie de nivelul educaţional al capului de familie. Astfel, aproximativ 43 % din familiie în care capul de familie nu a frecventat şcoala se aflau în stare de sărăcie în anul 2001, dar şi aproximativ 6 % din familiile al căror cap de familie absolvise o formă de învăţământ superior erau afectate de sărăcie.

Există şi o sărăcie calculată în funcţie de ocupaţia capului de familie. Astfel, în anul 2001 erau afectate de sărăcie 60 % din familiile româneşti în care capul de familie era şomer, aproximativ 56 % din familiile în care capul de familie era agricultor, dar şi aproape 30 % din familiie în care capul de familie era angajat.

Cifre, cifre, cifre... Fiecare cifră de 1 reprezintă o persoană, un semen al nostru aflat în suferinţă. Zăbovim încă pentru câteva fraze în lumea uscată a cifrelor.

În faţa realităţii crunte a sărăciei din România, Biserica se prezintă cu propriile cifre.

Astfel, în cuprinsul Patriarhiei Române funcţionează un număr de 14.100 unităţi bisericeşti, din care: un centru patriarhal, cinci mitropolii, zece arhiepiscopii, 14 episcopii, 161 protopopiate, 11.007 parohii şi 2.313 filii, 386 mănăstiri (5.896 existente şi 260 în construcţie), precum şi 12.052 cimitire bisericesti.

Tot în cuprinsul Patriarhiei Române sunt deschise cultului şi funcţionează 14.574 locaşuri de cult, din care: 63 catedrale (24 catedrale eparhiale şi 23 biserici-catedrale); 10.580 biserici parohiale, 2.072 biserici filiale, 433 biserici de mănăstiri, 208 biserici de cimitir, 12 biserici fundaţionale, 48 biserici izolate, 298 capele parohiale, 171 capele de cimitir, 74 paraclise parohiale, 182 paraclise de mănăstiri, 403 biserici şi capele în instituţiile bugetare (89 - în Armată şi Ministerul de Interne, 37 în penitenciare, 166 în spitale, 50 în unităţi de învăţământ, 61 în aşezăminte ocrotire socială).

La unităţile bisericeşti (Patriarhie, eparhii, protopopiate, manastiri, schituri) sunt încadraţi şi activează 841 personal de conducere şi 12.855 preoţi şi diaconi*.

Aceste cifre nu au o legătură directă cu fenomenul sărăciei. Totuşi, ele ne vorbesc despre faptul că Biserica Ortodoxă Română este un sistem dezvoltat, complex care cel puţin teoretic, are capacitatea materială şi umană de a reacţiona faţă de sărăcie. Fiecare biserică este un potenţial centru social, fiecare preot sau diacon reprezintă un posibil filantrop, deci resursele nu lipsesc.

14.574 de locaşuri de cult pot fi 14.574 de mini-centre sociale, locuri de unde se poate aplica o necesară strategie naţională de filantropie a Bisericii, prin iubirea de Dumnezeu şi de oameni a celor 12.855 de preoţi şi diaconi.

Ajutorul dat de Biserică 

La nivel naţional, Biserica patronează activitatea a cinci mari organizaţii neguvernamentale creştine ortodoxe şi anume: Asociaţia Studenţilor Creştin-Ortodocşi România (ASCOR), Liga Tinerilor Creştini Ortodocşi Români (LTCOR), Societatea Naţională a Femeilor Ortodoxe Române (SNFOR), Asociaţia Medical-Creştină "Cristiana" şi Asociaţia "PRO-VITA" pentru născuţi şi nenăscuţi.

Aproape fiecare eparhie din cuprinsul Bisericii noastre deţine cel puţin un ONG propriu. Ca exemple amintim: Arhiepiscopia Bucureştilor care patronează zece organizaţii, Episcopia Iaşilor care patronează şapte organizaţii, Episcopia Vadului, Clujului şi Feleacului care patronează şapte organizaţii, Arhiepiscopia Craiovei care patronează şapte astfel de organizaţii neguvernamentale de binefacere. În prezent, funcţionează 75 de organizaţii neguvernamentale patronate de Biserică, acoperind majoritatea regiunilor istorice ale ţării.

Biserica Ortodoxă Română deţine şi un sistem de aşezăminte sociale: 57 pentru copii, 20 pentru vârstnici, 74 cantine şi brutării sociale, 29 aşezăminte medicale şi farmacii sociale, 21 centre de diagnostic, tratament şi asistenţă pentru familii aflate în dificultate. În anul 2004, în aşezămintele de urgenţă au fost îngrijiţi 649 de copii aflaţi în dificultate, iar în centrele sociale au fost îngrijiţi permanent 633 de bătrâni, alţi 2587 de bătrâni beneficiind de tratament medical şi medicamente gratuite. Şi ca o ultimă cifră – aproximativ 200 de miliarde de lei au fost alocaţi de Biserică în 2004 pentru activitatea de filantropie.

Cifrele pe care le-am prezentat până acum, reprezintă pentru mine un argument deosebit de puternic pentru a afirma următoarele:

1. Sărăcia reprezintă în România o problemă de interes naţional de prioritate zero.

2. Biserica Ortodoxă Română a dezvoltat în ultimii cinci, zece ani un sistem de filantropie caracterizat prin: prezenţă în fiecare regiune a ţării, activitate permanentă, înzestrare cu fonduri, bază materială şi personal din partea Bisericii şi/sau Statului, accedere la finanţări externe şi realizarea de parteneriate cu instituţii ale Statului şi/sau comunităţii locale.

3. Gradul de sărăcie atins în România şi ritmul de relaţionare dintre sistemul de filantropie al Bisericii şi comunităţile sărace impun reaşezarea bazelor teoretice şi practice ale actului filantropic creştin.

4. Dinamica activităţii filantropice desfăşurate în Biserică prezintă riscul de a se profesionaliza actul filantropic astfel încât acesta să fie golit de esenţa filantropiei creştine şi anume iubirea de Dumnezeu şi de oameni.

Cifrele sunt nu numai expresia seacă a dramelor umane, dar şi repere ce caracterizează contextul discuţiei pe care în mod necesar o purtăm în legătură cu a alege între asistenţă socială şi filantropie.

Statul laic a operat deja, într-un mod tranşant şi răspunzând nu neapărat cerinţelor generate de realităţile sociale româneşti, ci mai ales normelor Uniunii Europene, o alegere între aceste două concepte prin autonomizarea învăţământului din domeniul asistenţei sociale. Astfel, Biserica a fost lipsită de secţiile de asistenţă socială din cadrul facultăţilor de teologie, acestea fiind desfiinţate în favoarea apariţiei unor facultăţi de asistenţă socială. Există în acest demers o logică a Statului întemeiată pe eficienţă, un fel de matematică în concordanţă cu statisticele de mai sus.

Reprezentanţii Bisericii au răspuns prin introducerea şi promovarea unei noţiuni noi pentru arealul spiritualităţii ortodoxe din România – noţiunea de teologie socială.

Există şi în acest demers o anumită logică. Pe de o parte, întâlnim o logică pragmatică ce impunea acestor reprezentanţi ai Bisericii să salveze ce se mai putea salva din fostele secţii de asistenţă socială ale facultăţilor de teologie – este vorba aici despre zeci de profesori, de interese ale grupărilor academice din cadrul decanatelor facultăţilor respective, de un întreg sistem care ajunge până în zona Patriarhiei. Finalitatea concretă ar fi transformarea fostelor secţii de asistenţă socială în secţii de teologie socială recunoscute şi subvenţionate de Stat.

Pe de altă parte, noţiune de teologie socială se constituie într-un fel de actualizare a dogmelor şi învăţăturilor Bisericii, o adaptare a acestor dogme pentru a se obţine răspunsul cerut nu atât de dramele sociale care au loc în societatea românească, ci mai ales de noua poziţionare a Statului faţă de problema asistenţei sociale.

Există câteva lipsuri şi riscuri în acest demers.

Filantropia şi asistenţa socială nu sînt acelaşi lucru. Secţiile de teologie socială vor înzestra pe absolvenţi cu diplome recunoscute de Stat şi care să conţină o calificare identică sau echivalentă cu aceea de asistent social, aşa cum vor obţine absolvenţii viitoarelor facultăţi de asistenţă socială?

Dacă aceste diplome vor certifica o calificare profesională utilizabilă doar în cadrul Bisericii, are sistemul de filantropie al Bisericii capacitatea de a absorbi sutele de absolvenţi pe care aceste secţii le vor oferi pieţei forţei de muncă din România în fiecare an?

Mari probleme crează însăşi noţiunea de teologie socială, o alăturare oarecum forţată a cuvântului teologie cu cuvântul social. O simplă citire în DEX demonstrează că însoţirea acestor două cuvinte este cel puţin neinspirată şi că noţiunea de teologie socială este o noţiune artificială.

Departe de mine gândul de a face aici şi acum o analiză a ceea ce înseamnă pentru creştini dogma Bisericii. Însă, îmi exprim credinţa că a urma un masterat sau un doctorat la vreo instituţie catolică sau protestantă din Vestul Europei ori la Atena, în mediul unui ortodoxism naţionalist dovedit de curând a avea mari probleme, este insuficient pentru a înzestra un suflet cu capacităţile nu numai intelectuale, ci mai ales duhovniceşti necesare a mânui dogmele Bisericii.

Utilizarea neinspirată a dogmelor sub presiunea contextului, fără împlinirea mai întâi a unui firesc drum creştin ortodox de îndelungă-răbdare şi meditare temeinică asupra ispitelor ce vin din lume, ne poate arunca în erori atât de mari încât nu numai că se vor anula efectele oricărei bune intenţii iniţiale, ci mai ales se vor oferi pricini de rătăcire, acceptându-se un sincretism pe cât de comod, pe atât de periculos cu idei şi noţiuni străine creştinismului ortodox.

La modul imediat, într-o anumită măsură, la dispoziţia Bisericii stă posibilitatea de a înfiinţa, finanţa şi patrona instituţii de învăţământ superior de asistenţă socială cu caracter privat, care, supuse atît procedurilor de acreditare din partea Statului, cât şi concurenţei de pe piaţa instituţiilor cu acelaşi profil din România, vor reuşi să-şi dovedească viabilitatea şi superioritatea calitativă a corpului profesoral, dotărilor materiale şi programei de curs. O astfel de soluţi, utilizată de Biserică în veacurile trecute, poate reprezenta o cale de dezvoltare a unui învăţământ de asistenţă socială de esenţă creştin-ortodoxă cu caracteristicile formale cerute de legislaţia europeană şi, nu în ultimul rând, ar ajuta la evitarea unor abordări nefericite a dogmelor Bisericii.

În anumite medii universitare ale Bisericii există încă speranţa deşartă că se va putea negocia cu normele Statului, că vor fi găsite portiţe de scăpare în legislaţia românească ce reglementează, după model european, învăţământul de la noi, astfel ca noile secţii de teologie socială să dobândească o anumită valoare de piaţă şi atractivitate pentru candidaţi. Statul român sau, mai exact, supra-statul Uniunea Europeană ale cărui legi deja le adoptăm şi le aplicăm, a decis tranşant: asistenţa socială reprezintă un concept independent ce se manifestă prin activitatea instituţiilor specializate ale Statului şi/sau ale comunităţii locale, în numele dreptăţii şi solidarităţii sociale, instituţii deservite de funcţionari specializaţi numiţi lucrători sociali şi asistenţi sociali.

Grija faţă de aproapele ce se manifestă de către Stat/ comunitate nu are obligatoriu la temelia sa iubirea de semeni, ci mai degrabă este născută dintr-un calcul care solicită societăţii să dezvolte, pentru conservarea propriei stabilităţi şi securităţi, un şir de măsuri de asistenţă socială pentru cei mai puţin favorizaţi membri ai săi.

Aici apare deosebirea esenţială între asistenţa socială şi filantropie: Statul/ comunitatea locală prin sistemul de asistenţă socială fac doar să asiste pe semenul aflat în suferinţă, asigurându-i cele necesare trupului în limitele stabilite de legi adoptate conform cu interesele majorităţii politice din Parlament ori conform cu normele supra-statului Uniunea Europeană.

Filantropia creştină nu se opreşte doar la a dărui săracilor şi bolnavilor cele de trebuinţă pentru trup. Filantropia este mereu însoţită de actul de catehizare, este purtătoarea mesajului lui Hristos, are ca finalitate nu trupul, ci mântuirea sufletului celui pe care îl ajutăm în sărăcia sau boala sa. O mare eroare este a confunda demersul firesc de cunoaştere şi aplicare a normelor de asistenţă socială stabilite pentru această activitate de legile Statului cu fialntropia însăşi.


Sărăcia îşi are cauza în suflet

Asistăm de la o vreme nu numai la apariţia unor teologi specializaţi în ceea ce pretenţios se cheamă teologie socială, ci şi la răspândirea unui fel de profesionişti lefegii ai asistenţei sociale – persoane foarte bine pregătite atât în cunoaşterea şi aplicarea teoriei asistenţei sociale şi ale legilor Statului în domeniu, cât şi în scrierea de cereri de finanţare şi obţinerea de finanţări de la diverse instituţii de profil din ţară şi străinătate. Eficienţa acestor persoane preocupate de forma actului de filantropie, decăzut astfel la nivelul unei asistenţe sociale, este plătită cu preţul pierderii iubirii de aproapele, prin transformarea persoanei în cifre statistice. Finalitatea nu mai este mântuirea sufletelor, ci raportarea unui număr cât mai mare de porţii de mâncare, pachete sau ajutoare băneşti oferite săracilor, bolnavilor.

Sărăcia din România face necesare astfel de demersuri cu caracter strict tehnic, de un grad înalt de eficienţă unde contează cifrele. Uităm însă că sărăcia şi boala îşi au cauzele nu în cele ale trupului, ci în cele ale sufletului. Actul de ajutorare a aproapelui neînsoţit de zidirea sufletească nu înlătură cauzele sărăciei sau bolii, ci doar efectele acestora. Filantropul creştin merge dincolo de locul unde s-a oprit asistentul social laic, alină suferinţa trupului doar pentru a pătrunde către adevărata suferinţă, aceea din adâncul sufletului. Într-un astfel de context este de preferat bobul de muştar al credinţei, munţilor de bani...

Evident, între asistenţă socială şi filantropie vom alege pe aceasta din urmă. Asistenţa socială, cu toate noţiunile teoretice şi cerinţele sale practice poate fi înnobilată, asimilată de către filantropie. Posibil să fie mai lesne să alegem remodelarea sistemului nostru filantropic după chipul cerut de societatea laică şi secularizată, în locul unui efort de catehizare uriaş şi permanent. Însă, coabitarea Stat/Biserică aşa cum o cunoaştem noi pe pământurile româneşti se află la apusul său, căci Uniunea Europeană care ne va primi ca stat membru după 2007, are o altă filosofie a relaţiei cu Biserica, astfel că acest compormis este inutil. Valorile creştinismului sunt aşezate pe făgaşul subordonării faţă de valorile unui umanism cu pretenţii universale, orice demers făcut în afara acestei subordonări decalnşând izolarea celui care a cutezat la aceasta.

Statul sau comunitatea vor susţine şi pe mai departe financiar instituţiile Bisericii, dar este foarte probabil ca pentru fiecare bănuţ primit să fie cerută acceptarea unui compromis. Un astfel de compromis se face şi atunci când filantropiei se preferă asistenţa socială, gândindu-se cu superficialitate că nu există vreo importanţă, vreo semnificaţie a noţiunilor utilizate.

Aminteam prin cifre de activitatea de ajutorare a aproapelui realizată de Biserică în ultimii ani. Aceste cifre exprimă un potenţial care acum aşteaptă să fie îndrumat pe una din cele două căi ce i se deschid: superficialitatea tehnicizării după chipul asistenţei sociale laice sau profunzimile iubirii de Dumnezeu şi oameni.

Va fi greu să evităm ispita de a avea profesionişti care aproape că ating perfecţiunea în mânuirea tehnicilor de consiliere socială ori a subtilităţilor cererilor de finanţare, însă fără a fi încălziţi de iubirea de Dumnezeu şi semeni, de ritmul vieţuirii creştine. Instituţiile Bisericii de la noi din ţară sunt acum cuprinse de febra acumulării de sedii pentru centrele sociale, atragerii de finanţări, semnării de protocoale de colaborare cu Statul ori comunitatea, o febră ce transformă pe semenul nostru într-o simplă cifră.


Preotul paroh trebuie să fie întîiul filantrop

Filantropiei din parohie i se preferă asistenţa socială enclavizată fie în jurul unor proiecte finanţate de Stat ori instituţii din străinătate, fie în jurul unor centre sociale înfiinţate la iniţiativa ierarhului locului ori a unui preot mai doritor de misiune. Asupra acestor enclave sunt exercitate presiuni sporite din partea mediului social, căci săracii şi bolnavii sunt numeroşi, aşa că locul relaţiei personale dintre filantropul creştin şi semenul aflat în suferinţă este luat de liste, tabele şi raportări care înşiruie cifre despre număr de beneficiari, număr de pachete distribuite, număr de seminarii organizate etc. În multe locuri, cu preţul unor sacrificii dureroase din partea celor implicaţi în actul filantropic respectiv, s-a reuşit şi dezvoltarea unei relaţii personale cu cei ajutaţi, dar aceste locuri parcă sunt prea puţine ca să fie definitorii.

Fialntropia se face în parohie, unde preotul şi preoteasa sunt cei dintâi filantropi. Însă, multe parohii, mai ales la sate, sunt pustii, iar prin parohiile bogate mai degrabă întâlnim casele mândre şi semeţe ale preoţilor, afişarea averii acestora în maşini de lux, proprietăţi şi alte însemne ale bogăţiei lumeşti smintitoare, decât centre filantropice. Vremurile în care parohiile ofereau burse de studii pentru copiii săraci şi silitori la învăţătură ori rânduiau trusoul vreunei fete sărace din mahala ori slujeau prin preotul lor la masa săracilor în cantina pentru săraci a parohiei, aceste vremuri au apus şi s-au pierdut în istorie. Astăzi, abia câte o fundaţie a vreunei eparhii mai încearcă firav astfel de gesturi.

Bisericii i se cere de către realităţile sociale actuale să deţină un sistem bine organizat de filantropie, constituit din ONG-uri naţionale ori din centre filantropice puternice, numai că niciodată nu vor exista resursele necesare extinderii acestui sistem în toate colţurile afectate de sărăcie ale ţării. Cât despre a face catehizare prin intermediul unui astfel de sistem, aşa cum se prezintă astăzi, este inutil să mai discutăm.

Soluţia rămâne în parohie, unde preotul este chemat să fie filantropul, modelul manifestării iubirii de aproapele, întâiul slujitor al săracilor şi ostenitor al celor bolnavi, cel care dăruind o pâine sau un medicament dăruieşte simultan şi un cuvânt de învăţătură, aşa cum a făcut Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cât a fost în lume.

Totuşi, această cale pare a fi închisă în zilele noastre, întunericul împietrind sufletele şi smintind minţile oamenilor.

Poate că noi, cei din lume am fost goliţi de puterea de a ne ruga, de a simţi creştineşte şi poate că acum e vremea ca cei din pustie să se roage pentru noi, să vină la noi cu sfat, mustrare şi îndreptare, astfel ca noi să alegem iubirea de Dumnezeu şi de oameni în locul ispitelor cu chip amăgitor.

"Iar îngerului Bisericii din Sardes scrie-i: Acestea zice Cel ce are cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort. Priveghează şi întăreşte ce a mai rămas şi era să moară. Căci n-am găsit faptele tale depline înaintea Dumnezeului Meu. Drept aceea, adu-ţi aminte cum ai primit şi ai auzit şi păstrează şi te pocăieşte.

Iar de nu vei priveghea, voi veni ca un fur şi nu vei şti în care ceas voi veni asupra ta. Dar ai câţiva oameni în Sardes, care nu şi-au mânjit hainele lor, ci ei vor umbla cu Mine îmbrăcaţi în veşminte albe, fiindcă sunt vrednici. Cel ce biruieşte va fi astfel îmbrăcat în veşminte albe şi nu voi şterge deloc numele lui din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea părintelui Meu şi înaintea îngerilor Lui. Cel ce are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor." (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul III, 1-6)

Moştenirea Mitropolitului Bartolomeu Anania

Sursa: Ziare.com

Am lasat sa treaca mai multe zile peste tristetea care m-a cuprins la moartea mitropolitului Anania. Mi-am pastrat puterile pentru rugaciune. Scriu acum cateva randuri intelegand ca plecarea la Dumnezeu a parintelui nostru Anania reprezinta sfarsitul unei epoci.

Istoria primeste in paginile sale faptele celui mai important ierarh ortodox marturisitor al jertfei preotimii ortodoxe romane in inchisorile comuniste, iar in Sfantul Sinod al Bisericii noastre nu se va mai ridica pentru multa vreme un glas atat de ferm si de curajos intru apararea ortodoxiei in manifestarea ei curata, neatinsa de "modernizare" sau "talibanism". (articolul integral aici)

Radu Preda: „ÎPS Bartolomeu îşi dorea o Biserică liberă de corupţie”

Un interviu realizat de jurnalistul Mihnea Măruţă şi publicat pe Impactnews.ro

Sursa: Blogul scriitorului creştin Răzvan Codrescu - aici -

"Ştia să asculte, să fie fermecător, să vibreze la soarta celor năpăstuiţi, să încurajeze pe cei de valoare, să iubească şi să respecte omul”, astfel îl descrie teologul Radu Preda pe cel căruia a avut şansa de a-i fi ucenic şi prieten – Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu Anania. L-am rugat pe Radu Preda, director al Institutului Român de Studii Inter-ortodoxe, Inter-confesionale şi Inter-religioase, să analizeze moştenirea spirituală şi instituţională a mentorului său, precum şi speculaţiile privind viitorul Mitropoliei Clujului pe care le-a stârnit trecerea ÎPS Bartolomeu la cele veşnice. (Mihnea Măruţă)

Mihnea Măruţă: Care sunt principalele modificări pastorale şi administrative introduse de ÎPS Bartolomeu în cei 18 ani în care a fost Arhiepiscop al Clujului?

Radu Preda: Venirea, la începutul anului 1993, a Arhiepiscopului Bartolomeu la Cluj a coincis, la propriu, unui capitol cu totul nou în viaţa eparhiei. Acest lucru are mai multe cauze. Înainte de toate, să nu uităm că, urmându-i vrednicului Arhiepiscop Teofil – cel care a îndurat cu stoicism creştin deceniile de ingerinţe şi grosolănii ale comunismului, reprezentat în teritoriu de personaje abjecte, gata să se folosească de slăbiciunile slujitorilor Bisericii pentru a întinde mai bine plasa controlului de stat asupra societăţii –, Arhiepiscopul Bartolomeu era, practic, primul ierarh post-comunist al eparhiei. Altfel spus, pastoraţia lui a fost pusă explicit sub semnul libertăţii regăsite după căderea dictaturii.

Apoi, tocmai datorită acestei libertăţi, Arhiepiscopul Bartolomeu a avut posibilitatea de a deschide noi canale de comunicare ale Bisericii cu lumea: a refondat practic revista Renaşterea, întemeiată de Episcopul Nicolae Ivan imediat după unirea din 1918 şi înfiinţarea episcopiei ortodoxe de la Cluj, a dat un suflu nou editurii şi a organizat postul de radio omonime. Tot ca pe un fruct al libertăţii am putea interpreta deschiderea către dialogul inter-confesional cu Biserica Evanghelică din Wuerttemberg (Germania), dar şi către dialogul, nu mereu acceptat ca atare, cu fraţii greco-catolici.

Legat de acest ultim aspect, să ţinem cont de temperatura emoţională foarte ridicată a primilor ani după 1990, de formula fără compromisuri a lui restitutio in integrum, de retorica exclusiv acuzatoare a greco-catolicilor la adresa ortodocşilor, a căror jertfă în comunism era pur şi simplu negată în numele unui bizar şi necreştin monopol asupra suferinţei, de puseurile naţionaliste, mai ales la nivel politic, de amestecul de planuri şi, de ce nu, de lipsa de soluţii a Bisericii Ortodoxe ca atare în faţa unei astfel de situaţii. 

Orice se poate spune, dar, în acele vremuri tulburi, Arhiepiscopul Bartolomeu nu a incitat la violenţă, nu a încurajat extremele, de orice fel. Mai mult, tot legat de fraţii greco-catolici, a restituit de bunăvoie biserica “Bob”, tocmai pentru că nu putea sluji în Catedrală în timp ce ei stăteau afară, în piaţa de lângă “Sfântul Mihail” [biserică romano-catolică situată în centrul Clujului – n. M.M.]. Sigur, ar mai fi multe de spus doar despre acest capitol. Ce doresc să semnalez aici este tocmai existenţa unor nuanţe care interzic oricărui om de bună credinţă să facă apel la imagini caricaturale, să simplifice realităţi complicate oricum de la sine. 

Referitor la suflul pastoral nou adus de Arhiepiscopul Bartolomeu la Cluj, aş mai aminti de ordinea şi transparenţa introduse în procesul de selectare şi promovare a clerului, de înfiinţarea şi reînfiinţarea mânăstirilor, de articularea unei impresionante reţele de instituţii filantropice, de procesul (nu lipsit de dramatism) de ridicare a Arhiepiscopiei la rangul unei Mitropolii, de grija faţă de elevii şi studenţii merituoşi, dar fără resurse materiale, fapt vizibil în zecile de burse date până acum de Fundaţia “Mitropolitul Bartolomeu” etc.

M.M.: Care dintre proiectele lansate de ÎPS Bartolomeu în Mitropolia Clujului e imperios să fie continuate de succesorul său? 

R. P.: Toate! De la revista Tabor la proiectul artistic-teologic de la biserica parohială “Schimbarea la Faţă”, de la aşezămintele filantropice la corectitudinea administrativă de zi cu zi.

M.M.: În perspectiva reunirii Sfântului Sinod, se vorbeşte inclusiv despre eventualitatea refacerii Mitropoliei Ardealului, adică desfiinţarea actualei Mitropolii clujene. Ce şanse acordaţi acestei posibilităţi şi ce reacţii locale credeţi că ar stârni o asemenea decizie a Sfântului Sinod? 

R. P.: Chiar dacă geneza Mitropoliei Clujului cuprinde şi elemente dramatice, aşa cum am amintit, a pune problema desfiinţării sau reducerii ei la o formă fără fond (de genul unui titlu ad personam) trădează nu doar lipsa unei minime sensibilităţi pastorale, cât mai ales o plăcere suspectă de “răzbunare”. Gestul înfiinţării Mitropoliei la Cluj, după alegerile pentru scaunul mitropolitan de la Sibiu, s-a dorit un semnal de alarmă, niciu nul dintre ierarhii ardeleni nevotând pentru cel care ar fi trebuit să le fie mitropolit, adică superior direct [Radu Preda se referă la ÎPS Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului – n. M.M.]. Adică este o chestiune de reprezentativitate şi comuniune pe care nici Statutul actual al BOR, revizuit din temelii, nu a rezolvat-o. 

Se poate discuta eventual despre o reaşezare echilibrată a graniţelor canonice, dar în nici un caz despre desfiinţare. Ar fi un gest care ar ofensa pe clujeni şi ar demonstra că duhul politicianist, al puterii de dragul puterii, fără grija faţă de binele comun, începe să pună stapânire şi peste slujitorii Bisericii noastre majoritare. La urma urmelor, nu numărul de kilometri pătraţi dă importanţă unei eparhii sau unui ierarh. Arhiepiscopul Bartolomeu a fost o voce de autoritate şi înainte de a fi mitropolit, ba, aş spune, cu mult înainte de a fi hirotonit episcop. Ceea ce contează este măreţia, nu mărimea, calitatea, nu cantitatea!
 

M.M.: Moartea ÎPS Bartolomeu redeschide separaţia dintre tradiţionalişti şi ecumenişti? 

R. P.: Cine sunt aceştia? Recursul insistent la astfel de categorii în mass-media de la noi este cel puţin problematic, dacă nu chiar profund inadecvat pentru viaţa eclezială. Legat de opera pastorală a Mitropolitului Bartolomeu, în ce categorie intră el? A avut relaţii ecumenice excelente cu protestanţii germani, a deschis drumul unui artist catolic de talia lui Marko Rupnik, artistul papilor Ioan Paul II şi Benedict XVI, s-a înţeles admirabil cu episcopul greco-catolic Florentin, a întreţinut un exemplar dialog cu laicatul, cu oamenii de litere şi de cultură, a continuat şi amplificat tradiţia concertelor inter-confesionale de colinde, a pledat pentru o Ortodoxie pe cât de deschisă, pe atât de fermă, a condamnat decăderea morală, activitatea necinstită sufleteşte a sectelor profitând de naivitatea sau sărăcia oamenilor, a ţinut clasa politică la o distanţă respectuoasă – în care dintre cele două categorii intră toate acestea? Tradiţionalism? Ecumenism? Sau în amândouă şi, de fapt, în nici una?

A treia cale este, după mine, răspunsul adecvat. Măcar şi pentru simplu fapt că nu poţi fi ecumenic, deschis dialogului, dacă nu îţi cunoşti Tradiţia. Demnitatea nu exclude dialogul aşa cum grija faţă de propria turmă duhovnicească nu exclude solidaritatea cu alţi creştini. Tradiţionalismul, aşa cum îl înţelegea Mitropolitul Bartolomeu, nu se confundă cu bădărănia extremiştilor, aşa cum nici ecumenismul nu este sinonim cu relativismul confuzilor. În acest sens, sunt cât se poate de sugestive cazurile Nicolae Corneanu şi Sofronie Drincec [Mitropolitul Banatului, care s-a împărtăşit la o liturghie greco-catolică, respectiv Episcopul Oradiei, care a concelebrat alături de un ierarh greco-catolic – n. M.M.]. 

M.M.: Care consideraţi că este moştenirea majoră pe care o lasă ÎPS Bartolomeu Bisericii şi României? 

R. P.: A fost un iubitor ardent al libertăţii, trăind-o din plin şi plătind enorm pentru ea. În plină epocă interbelică, în Frăţiile de Cruce fiind, nu a putut ignora faţa cealaltă a legionarilor maturi, a celor din Garda de Fier, violenţa şi rasismul pe care le practicau. Apoi, în comunism, a fost deţinut politic pentru un ideal politic pe care nu l-a împărtăşit în întregime niciodată. A suferit pentru prezumţia de legionarism, pentru ca, plecat apoi în America, să plătească pentru prezumţia de comunism, de colaborare cu Securitatea. După 1989, a plătit, ca pe o “încununare”, pentru amândouă! 

Lecţia personală a libertăţii, atât de preţioasă şi atât de greu de obţinut, şi apoi de păstrat, a încercat să o traducă în viaţa bisericească. Îşi dorea o Biserică, referindu-ne aici mai ales la colegii lui sinodali, liberă de corupţie, de complicităţi, de angajamente subterane, adică o ierarhie capabilă să înveţe poporul credincios această lecţie a libertăţii după aproape un secol de dictaturi şi două decenii de tranziţie confuză. Îşi dorea o Biserică, ierarhie şi laicat la un loc, în stare să fie “sarea pământului”, să foreze în adâncuri, cât mai adânc, prin Liturghie şi cuvânt de învăţătură, să ajungă în cele din urmă la “apa cea vie a Ortodoxiei”. Adică să nu se mulţumească atât de uşor cu mâlul sau apa tulbure, ci să aibă curajul de a dori ceva mai mult, ceva autentic. 

M.M.: Ce v-a învăţat Mitropolitul şi numai el? 

R. P.: Multe. De la asumarea până la capăt a propriilor decizii, cu riscurile de rigoare, la dorinţa de a fi înconjurat de oameni mai buni de la care să poţi învăţa, din a căror existenţă să iei imbolduri pentru propria ta viaţă. Îmi rămâne sentimentul de a fi trăit o prietenie (ce cuvânt straniu pentru mediile noastre bisericeşti obşnuite doar cu raporturi ierarhice, de forţă!), inegală ca vârstă şi anvergură, cu un om care ştia să asculte, să fie critic, dar să şi primească (mai greu, dar primind!) criticile, mai ales pe cele întemeiate, să îşi ceară scuze pentru eventualele excese de autoritate sau pentru procesele de intenţie, să fie fermecător, amfitrion perfect, fără să monopolizeze discuţia şi fără să îşi domine musafirii, să vibreze la soarta celor năpăstuiţi, să facă gesturi discrete de filantropie personală, să încurajeze pe cei de valoare, să se distanţeze de mediocri sau de cei lipsiţi de caracter (e adevărat, nu de toţi!), să se mire de frumuseţile naturii, să guste fără exces bucuria vieţii, să iubească şi să respecte omul. 

M.M.: Puteţi să-mi povestiţi, pe scurt, o amintire dragă care vă leagă de ÎPS Bartolomeu?

R. P: Poate şi datorită apropierii în timp, ultima amintire, chiar dacă nu este şi cea mai plăcută în întregime, este şi cea mai pregnantă. Zilele petrecute în spitalul din Viena au fost presărate de dialoguri şi mai ales de câteva replici memorabile, dintre care cea că se simte fără teamă în faţa morţii, sau îndemnul adresat celor de faţă de a continua, de a merge mai departe, îmi răsună cu putere.