Societatea contemporană se află într-o criză profundă. Vectorul politic insistă asupra cauzelor economice ale acestei crize. Legile economiei de piaţă ar funcţiona mecanic, peste voinţa fiinţelor umane care compun „miezul” societăţii capitaliste globale şi globalizante. Un fel de „fatalism economic” încearcă să explice mecanismele care au generat criza. Individul nu este liber şi deci, nici responsabil. Muncitorul exploatat, funcţionarul încorsetat de birocraţia căreia îi slujeşte sau micul patron aflat în concurenţă cu marile corporaţii nu sunt liberi să-şi transforme viaţa, depăşindu-şi condiţia socială. Ei pot face aceasta doar în măsura în care pot înţelege şi utiliza – manipula? – legile „obiective” ale economiei de piaţă în folosul propriu. Altfel – şi de cele mai multe ori – proletarul, micul proprietar rămân neputincioşi. Marele capitalist, bancherul, industriaşul, arendaşul, politicianul nu sunt răspunzători de crizele ciclice provocate în sistem. Aceleaşi legi „obiective” au provocat criza. Marele capitalist, deşi aflat în vârful piramidei sistemului, este condiţionat de sistem în manifestările sale de „actor economic” şi astfel, lipsa lui de libertate se va traduce prin lipsa lui de responsabilitate pentru faptele comise în plan economic.
Totuşi, aşa cum afirma Matei Dobrovie în articolul „Criza emoţională globală” publicat în „Dilema Veche” nr.300 / 2009 „puţini sînt cei care înţeleg că în spatele cauzelor economico-financiare ale crizei actuale se află motivaţii umane. Palierul economico-financiar nu poate fi privit în abstract, fără a lua în calcul motivaţiile şi acţiunile actorilor individuali. (...) Criza emoţională este o reflecţie a unor populaţii, a unor indivizi în căutare, în căutare de nici ei nu mai ştiu ce. Societatea de consum nu mai poate să le ofere şi nu le-a oferit niciodată decît o fericire iluzorie. Puterea lui „a avea” sau de a acumula cît mai mult a pălit în faţa aceleia de „a fi”. Acum oamenii se caută şi se redescoperă pe ei înşişi şi relaţia cu ceilalţi, în vreme de criză”.
Criza unei societăţi – economică, politică, socială, culturală sau spirituală – este de fapt o criză a libertăţii individului sau mai exact, a modului cum individul îşi foloseşte libertatea cu care Dumnezeu l-a înzestrat. Istoria omului este o permanentă căutare a libertăţii. Putem spune deci că dintotdeauna, de la căderea omului din harul lui Dumnezeu şi până în prezent, societatea umană a fost în criză.
Cum se poate manifesta creştinul într-o societate aflată într-o criză continuă, indiferent de natura acesteia? Devine creştinul, prin mărturisirea lui Hristos, un „revoluţionar de profesie” prin faptul că în cele mai multe situaţii, se află într-un conflict cu societatea provocat de tensiunea interioară şi exterioară dintre valorile creştine pe care şi le asumă şi valorile necreştine / anticreştine ale societăţii în care trăieşte? Renunţă creştinul la mărturisirea lui Hristos, prin izolare, fugă din faţa răului social sau prin diluarea mesajului hristic într-o aşa-zisă „adaptare” la societate, aşezând „ce este al Cezarului” mai presus de „ce este al lui Dumnezeu”?
Creştinul ştie că nu este din lumea aceasta. Creştinul ştie şi că doar pentru o vreme, trăieşte în lumea aceasta decăzută, afectată de păcat. El este trimis în lume de către Hristos pentru a dobândi mântuirea personală în Hristos şi de a restaura lumea în Hristos, în împreună lucrare cu Hristos. Creştinul are deci, un rost în această lume. O misiune. Lumea este importantă tocmai prin prisma acestui rost. „Dispreţuirea maniheică a vieţii lumii înconjurătoare nu este permisă. Participarea creştină la ea trebuie să fie întemeiată pe conştiinţa faptului că lumea, socium-ul, statul sunt obiecte ale iubirii lui Dumnezeu, fiindcă ele trebuie transformate şi curăţite după principiile iubirii poruncite de Dumnezeu. Creştinul trebuie să vadă lumea şi societatea în lumina scopului lor ultim, în lumina eshatologică a Împărăţiei lui Dumnezeu.” (Fundamentele concepţiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse, SINODUL EPISCOPAL JUBILIAR AL BISERICII ORTODOXE RUSE Moscova, 13–16 august 2000)
Trăind în lume, în societate, creştinul îşi trăieşte călătoria spre Parusie şi învierea morţilor. Parusia nu are loc într-un „regat fantastic” aflat departe, într-un „univers paralel”, ci aici, pe pământul transfigurat de Lumina lui Hristos. Învierea morţilor în noile trupuri de lumină – „Căci la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer.” (Matei 22, 30) – are loc tot aici, pe pământul devenit „cer nou şi pământ nou” – „Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este” (Apocalipsa 21, 1). Lupta creştinului cu răul din societate este deci, superioară oricărei alteia deoarece pe de o parte, finalitatea luptei depăşeşte limitările vieţii pământeşti, aceasta fiind dobândirea vieţii veşnice în Hristos, iar pe de altă parte, metoda de eliminare a răului este întemeiată pe iubirea de semeni, fapt care face imposibilă acceptarea sau comiterea de către creştin a vreunui atentat cât de mic împotriva „chipului şi asemănării lui Dumnezeu” regăsite în individul „generator” de rău social.
„Creştinii trebuie să fie preocupaţi de aspectele sociale ale vieţii. Divorţul dintre etică şi practicile individuale sociale este de negăsit în Evanghelie sau în iudaismul precursor. Acest divorţ apare doar atunci când se acceptă un compromis din partea creştinului, a Bisericii în faţa societăţii corupte, o societate ale cărei norme, uneori, nu provin din revelaţia biblică şi chiar sunt contrare acesteia”. (André Trocmé – Iisus şi revoluţia non-violentă, pag. 62) Creştinul nu se poate dedubla. Evanghelia este urmată, mărturisită atât în spaţiul liturgic, cât şi în comunitate – familie, agora, activitatea economică, culturală sau politică a creştinului. Hristos este mărturisit mereu în Biserică, Biserica este mereu cu creştinul fie şi măcar pentru faptul că acesta îi aparţine prin Botez, iar creştinul este întotdeauna chemat să-L mărturisească pe Hristos, chiar şi în situaţiile aparent cele mai banale ale vieţii.
„Ori de câte ori Duhul Sfânt vorbeşte în Biserică, El face un apel la pocăinţă, adică la o transformare a obiceiurilor şi practicilor atât la nivelul indivizilor, cât şi al societăţii, în ansamblu. Convertirea individuală nu poate fi disociată de efectul ei în societate, anume pocăinţă socială, reaşezarea societăţii pe principiile creştine. Etica Evangheliilor este una a reînnoirii fiinţei umane în Hristos. Orice limitare a aceastei renaşteri a fiinţei umane în Hristos are ca efect reducerea sau chiar anularea roadelor sale în plan social şi politic la nivelul societăţii. Nu ne este îngăduit să limităm domeniul de aplicare a puterii lui Dumnezeu”. (André Trocmé – Iisus şi revoluţia non-violentă, pag. 62) Din perspectiva dobândirii mântuirii şi a restaurării lumii în Hristos, lupta creştinului cu răul social dobândeşte valenţe superioare unei activităţi revoluţionare. „Ura de clasă” este înlocuită de „iubirea de vrăjmaşi”, fără a fi anulată necesitatea înlăturării cauzelor sociale, politice, economice ale răului. Această eliminare a răului nu se face însă, prin lichidarea fizică a individului care generează răul (capitalist, exploatator etc.), ci prin reaşezarea, modificarea mecanismelor societăţii pe o temelie creştină, tocmai datorită convertirii individului care formează şi pune în mişcare mecanismele respective.
Mărturisirea lui Hristos se face atât la nivelul indivizilor, cât şi la nivelul grupului de indivizi privit ca sistem de organizare – familie, comunitate, instituţie economică, instituţie culturală, instituţie socială, instituţie statală. A-L mărturisi pe Hristos doar individului, fără a fi încreştinat şi modul – sistemul – în care acesta interacţionează în grupul de indivizi unde se manifestă, reprezintă un efort lipsit de eficienţă. A încerca să „reformăm” în Hristos instituţiile sociale, privite abstract, ignorând faptul că acestea sunt formate din indivizi, este inutil.
„Biserica nu trebuie şi nu poate lua locul statului. Evanghelia lui Hristos nu leagă pe oameni cu legi pământeşti, trecătoare. Evanghelia îl eliberează pe om, din perspectiva veşniciei, de orice fel de servitute a păcatului. Evanghelia trebuie asumată de creştin, de Biserică într-un spirit de pocăinţă şi rugăciune. Statul modern, chiar şi în situaţia unor programe generatoare de mari beneficii sociale, nu are vocaţie evanghelică. Statul nu poate nici a se ruga şi nici să se pocăiască. Deci, numai Biserica poate fi pe deplin purtătoarea Evangheliei.” (André Trocmé – Iisus şi revoluţia non-violentă, pag. 62)
„Revoluţia” creştinului nu este a maselor, dar nici a individului. „Revoluţia” creştinului, lupta creştinului împotriva răului social se poartă pe cel puţin două „fronturi”. „Frontul sufletesc” intim al neputinţelor personale, slăbiciunilor, patimilor, păcatelor care tulbură şi încearcă sufletul creştinului şi deopotrivă, al semenului care generează şi multiplică răul social. „Frontul sufletesc” al obştei, al comunităţii, acolo unde răul provocat de individ dobândeşte dimensiunea de fenomen social – sărăcia, exploatarea, nedreptatea, opresiunea, inegalitatea etc. „Revoluţia” pe care creştinul mărturisitor o declanşează în om şi umanitate este tocmai această dualitate a luptei cu răul – lupta cu răul din individ, spre convertirea la Hristos a individului, fără însă a ignora lupta cu efectele generate în societate de acest „rău subiectiv” şi lupta cu răul social, „răul obiectiv”, spre eliminarea acestui rău, fără a accepta însă ca individul sau indivizii care au comis răul să fie lezaţi în calitatea lor de „chip şi asemănare a lui Dumnezeu”.
O astfel de atitudine în lupta cu răul social înseamnă, de fapt, asumarea Evangheliei lui Hristos, iar „asumarea de către Biserică a Evangheliei lui Hristos în relaţia sa cu societatea, cu statul poate fi privită ca un fel de stare în care nu există tensiuni ireconciliabile între „Împărăţia lui Dumnezeu ce va să vină”, cu a sa aşa-numită „etică absolută” şi lumea „aşa cum este”, societatea, statul cu ale lor „necesităţi relative”. (...) Sufletul creştinului nu mai este sfâşiat între îndatoririle pe care i le cere conştiinţa sa creştină şi exigenţele apartenenţei la stat, ca cetăţean. Singura tensiunea care rămâne este doar cea care izvorăşte din separarea Bisericii de stat, în sensul respingerii acelor valori promovate de stat aflate în incompatibilitate cu Evanghelia lui Hristos.” (André Trocmé – Iisus şi revoluţia non-violentă, pag. 62)
--- VA URMA ---
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu