Păcatul originar, Sacrificiul fondator

Vă mărturisesc că abia astăzi l-am cunoscut cu adevărat pe Emil Constantinescu, Preşedintele României învins, aşa cum el însuşi recunoaşte, "nu de Securitatea din serviciile de informaţii sau din instituţiile statului, ci de cei din afara administraţiei care, acaparând mijloace de comunicare şi folosind libertăţile democratice, au putut distorsiona faptele, înlocuind cu neruşinare adevărul prin minciună." Am primit acest dar - de a cunoaşte cu adevărat un om - de la bunii mei prieteni, jurnalistul şi poetul Mihai Firică şi liberalul şi omul de afaceri Horaţiu Buzatu pe care i-am însoţit la Bucureşti, la o interesantă dezbatere despre reforma constituţională organizată de Fundaţia "Horia Rusu".

L-am întâlnit pentru întâia oară pe domnul Emil Constantinescu în vremea campaniei electorale, când lupta pentru funcţia de Preşedinte al Republicii. Eram unul dintre tinerii activişti ai societăţii civile care se înfiripa anevoie în fosta Cetate a Băniei, pe atunci Craiova "roşie", un oraş controlat de găştile de ex-comunişti grupaţi în jurul unor macabre figuri, precum primarul Vasile Bulucea - vestitul viceprimar comunist al Capitalei care, la ordinul lui Ceauşescu, a coordonat spălarea sângelui curs din revoluţionarii omorâţi în Decembrie 1989 - sau altor indivizi siniştri care acum, din păcate, deţin funcţii importante în Parlament şi Justiţie.

Alegerea lui Emil Constantinescu ca Preşedinte al Republicii am sărbătorit-o, alături o mare mulţime de craioveni, în Piaţa Prefecturii, o noapte întreagă, până spre dimineaţă. S-a zvonit, mai târziu, prin oraş, că mulţi membri marcanţi ai organizaţiei locale a PDSR şi ex-activişti PCR s-au temut că vor fi arestaţi de noua putere politică şi că unii dintre ei chiar luaseră decizia să se ascundă pentru o vreme. Victoria lui Emil Constantinescu ni se părea atât nouă, tinerii de până în 35 de ani (eu împlinisem 26 de ani), cât şi lor, ex-activiştilor PCR şi ex-securiştilor, o A Doua Revoluţie din Decembrie.

Spre finalul mandatului domnului Emil Constantinescu eram un dezamăgit. Împlineam 30 de ani şi descopeream că în viaţă, de fapt, răul învinge, că un om cu principii este o victimă sigură a lichelelor. Dezamăgirea mea se concentrase asupra persoanei lui Emil Constantinescu. Acum, după 10 ani, recunosc că am greşit grav...

Astăzi am avut şansa de a-l cunoaşte cu adevărat pe domnul Preşedinte Emil Constantinescu. Am descoperit nu politicianul, ci OMUL CREŞTIN. Un interviu a cărui durată o stabilisem, de comun acord, la cel mult 10 minute, s-a transformat într-o discuţie de peste treizeci de minute care m-a fascinat. Niciodată nu am auzit o personalitate a vieţii politice româneşti vorbind atât de simplu şi în acelaşi timp, atât de profund despre A FI CREŞTIN.

Voi difuza interviul în cadrul unei ediţii din această lună a emisiunii TEOLOGIA CUVÂNTULUI pe care o realizez pentru Biserică, difuzată în fiecare sâmbătă seara, de la ora 20.00, la postul de radio Oltenia Craiova şi îl voi posta, ulterior, şi pe blogul meu.

Vă fac cunoscut - din memorie, căci deocamdată nu am audiat şi prelucrat interviul - doar un mic fragment din discuţia noastră, în sinteză. Domnul Preşedinte Emil Constantinescu mi-a vorbit despre martirii din închisorile comuniste, despre a căror suferinţă a aflat încă din tinereţe, chiar de la unii dintre martorii direcţi ai jertfei lor, oameni care au reuşit să supravieţuiască Gulagului românesc. Ţăranii arestaţi, mi-a mărturisit Domnia Sa, au rezistat iniţial la tortură, la bătăi. Erau obişnuiţi cu suferinţa fizică; pentru intelectuali a fost mai greu, căci trăiseră într-un anumit mediu, cu anumite standarde de civilizaţie. Totuşi, într-un final mulţi ţărani au capitulat. De ce? Pentru că li se răpise libertatea exterioară, ogorul, satul, munca lor. Intelectualii creştini au rezistat însă până la capăt şi nu au renunţat la demnitatea lor, chiar dacă de cele mai multe ori cu preţul vieţii. De ce? Pentru că şi-au păstrat libertatea interioară, prin rugăciunea către Hristos rostită în adâncul sufletului, ca răspuns în faţa torturilor şi umilinţelor cumplite la care au fost supuşi...

O zi în care cunoşti cu adevărat un om şi descoperi că dincolo de aparenţe, acel om încearcă să fie mărturisitorul lui Hristos, este o zi a speranţei. Aşa a fost şi această zi...

Mass-media Bisericii între unitate şi diversitate

Cu aproximativ 5 ani în urmă, scriam pentru Revista ROST (numărul 31, septembrie 2005) un articol intitulat Biserica şi managementul informaţiei – o bătălie pierdută? Analizând situaţia posturilor de radio religioase din România acelui moment, concluzionam:

"– Cantitativ şi geografic, cultele eterodoxe deţin o anumită întâietate pe piaţa radioului religios, mesajul creştin eterodox fiind prezent în toate regiunile istorice ale ţării, precum şi în unele oraşe importante. Din partea BOR există o contrapondere doar prin intermediul puternicei reţele a Radio "Trinitas", contrapondere afectată într-o anumită măsură de regionalismul emisiunilor.

– Politica redacţională a posturilor de radio creştine eterodoxe este orientată ofensiv spre atragerea de ascultători, utilizându-se conţinuturi care nu au întotdeauna în mod direct vreo legătură cu mesajul religios al cultelor care deţin controlul posturilor de radio respective. Dezbaterea, problematizarea ori chiar critica elegantă la adresa unor aspecte negative din societate ori din "biserica tradiţională" (adică din BOR) sunt prezente în emisiunile acestor posturi de radio. Redacţiile caută să confere grilelor de programe un caracter "modern", "contemporan", combinând elementele specifice radiourilor de tip "hit-radio" ori "news-radio" cu elementele mesajului religios respectiv. Posturile de radio creştine eterodoxe dovedesc că au ca ţintă clar stabilită atragerea de ascultători şi utilizează pentru aceasta cât mai multe din metodele şi tehnicile mass-media specifice radioului mileniului III.

– Politica redacţională a posturilor de radio creştine ortodoxe este orientată defensiv, tributară unor tipare impuse fie de ierarhi, fie de directori ori şefi de redacţie care au convingerea că radioul nu este altceva decât doar o prelungire a cultului bisericesc, că mesajul promovat pe undele radio trebuie să aibă acelaşi caracter ca şi predica de la altar ori peroraţia de la nivelul catedrei teologice universitare. Posturile de radio creştine ortodoxe par să fi împrumutat şi unele dintre "metehnele" posturilor de radio oficiale guvernamentale. Autonomia diminuată ori chiar inexistentă a activităţii redacţiilor, prezenţa firavă a criteriilor profesionale în relaţia dintre conducerea superioară şi şefii de redacţie, cantitatea şi mai ales calitatea redusă a dimensiunii (auto)critice în abordarea problemelor cu care se confruntă BOR, o neutralitate necreştină ori o reacţie neconcludentă faţă de deciziile mediului politic care afectează direct sănătatea fizică şi spirituală a poporului, suprasaturaţia grilelor de programe cu emisiuni cu caracter strict dogmatic şi cu limbaj "tradiţionalist", inaccesibile marelui public, şi multe alte cauze de natură managerială ori redacţională determină o "împietrire" a mesajului creştin, o golire a cuvântului de învăţătură creştină de viaţa, căldura spirituală şi multivalenţa care-i sunt specifice.

– Se poate presupune că integrarea în Uniunea Europeană va impune BOR să realizeze o strategie naţională cu privire la utilizarea şi dezvoltarea propriilor instituţii mass-media, aceasta cu atât mai mult cu cât dispariţia oricărui fel de graniţe va face posibilă "infuzionarea" cultelor creştine eterodoxe cu resurse materiale, umane şi financiare de o calitate şi în cantităţi superioare celor de până acum.

– Adaptarea legislaţiei româneşti în domeniu la cerinţele U.E. va oferi noi oportunităţi de asociere şi dezvoltare pentru posturile de radio religioase, iar configuraţia religioasă a Uniunii Europene este net în defavoarea BOR. Va fi poate necesară o apropiere de Biserica Ortodoxă a Greciei, chiar dacă abordarea domeniului mass-media de către această biserică nu prezintă foarte mari diferenţe faţă de situaţia din BOR.

– În condiţiile integrării în U.E. este aşteptată şi o puternică reacţie a filonului ecumenist şi pro-catolic din BOR, format fie din ierarhi favorabili ecumenismului, fie mai ales din membri ai tot mai numeroasei "armate" de teologi ortodocşi români care au urmat masterate şi doctorate la instituţii catolice, protestante ori ecumenice din Europa de Vest şi unde mulţi dintre ei şi-au însuşit până la convingere conţinuturile mesajul ecumenist. Cu siguranţă că această grupare cunoaşte foarte bine care sunt beneficiile deţinerii unui sistem mass-media modern şi că va căuta să controleze şi să dezvolte mass-media creştine ortodoxe. Va fi interesant de observat până unde se va merge cu ecumenismul şi apropierea de catolicism şi cum vor reacţiona grupările creştin-ortodoxe tradiţionaliste. Considerăm că aspectul legat de modalitatea de abordare a locului şi rolului BOR în Europa unită este deosebit de important pentru că răspunsul care se va fi oferit de către liderii formali ori informali ai BOR va influenţa puternic activitatea instituţiilor mass-media ale BOR."

De la momentul când au fost scrise aceste rânduri am experimentat înfiinţarea unui post de radio mitropolitan (fostul Radio LOGOS), a unei reviste arhiepiscopale (fostul periodic CETATEA CREŞTINĂ), cât şi dispariţia acestora -prin absorţia în Trustul de presă TRINITAS deţinut de Patriarhia Română - provocată de un determinism administrativ animat de cele mai bune intenţii, dar încă neconfirmat la nivelul practicii.

În prezent, Biserica Ortodoxă Română deţine, prin Patriarhia Română, un sistem integrat de instrumente mass-media: Televiziunea TRINITAS, Radio TRINITAS, Ziarul LUMINA şi Agenţia de ştiri BASILICA. Alături de aceste instituţii de presă, se regăsesc Posturile de radio creştin ortodoxe Radio Dobrogea (Arhiepiscopia Tomisului), Radio Lumina (Episcopia Severinului şi Strehaiei), Radio Reîntregirea (Arhiepiscopia Ortodoxă Română de Alba Iulia), Radio Renaşterea (Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului), precum şi numeroase publicaţii eparhiale lunare sau trimestriale.

Postul de radio TRINITAS al Patriarhiei Române "deţine 34 de frecvenţe terestre funcţionale, acoperind 85% din teritoriul României, la care se adaugă 3 frecvenţe via satelit, prin care programele sale pot fi recepţionate în Europa, Orientul Mijlociu, Africa de Nord, America de Nord" şi are în structura sa "trei redacţii în Bucureşti, Iaşi şi Craiova."

Televiziunea TRINITAS  poate fi recepţionată în prezent de către "aproximativ 75% din publicul de televiziune din România: prin reţeaua RCS&RDS, prin platformele digitale de satelit DIGI, DOLCE şi BOOM, prin reţele medii şi mici de cablu tv din oraşe şi comune în întreaga ţară. TRINITAS TV este preluată de compania UPC în întreaga sa reţea de cablu tv digital, iar în reţeaua de cablu tv analogic doar în unele oraşe. În scurt timp, compania UPC va prelua TRINITAS TV în întreaga sa reţea de cablu tv analogic la nivel naţional. Putem fi recepţionaţi în întreaga Europă prin satelitul AMOS 2".

Ziarul Lumina este "este primul cotidian creştin din România şi, deocamdată, singurul cotidian creştin ortodox din lume".

O analiză a prezenţei celor trei principale şi naţionale instrumente mass-media ale Bisericii Ortodoxe Române este dificil de realizat datorită puţinătăţii datelor statistice:

- În perioada Aprilie - Iunie 2010 (conform datelor oferite de Biroul Român de Audit al Tirajelor), Ziarul Lumina a avut un tiraj brut de 1.571.185 per 73 de apariţii, faţă de 2.080.914 tiraj brut per 75 de apariţii în perioada Ianuarie - Martie 2010. 

- În perioada Aprilie - Iunie 2010 (conform datelor oferite de Biroul Român de Audit al Tirajelor), Ziarul Lumina a avut un număr de 1.548.475 abonamente plătite, 19.150 abonamente gratuite şi 3.560 vânzări cu bucata, totalul difuzat fiind de 1.571.185. Aceste cifre reprezintă o scădere faţă de perioada Ianuarie - Martie 2010, când Ziarul Lumina a avut un număr de 2.023.458 abonamente plătite, 42.216 abonamente gratuite şi 3.240 vânzări cu bucata, cu un total difuzat de 2.080.914.

- Cu privire la Radio TRINITAS nu am reuşit să am acces la statistici sau studii de audienţă. Am rămas surprins să descopăr că în baza de date a Asociaţiei pentru Radio Audienţă nu există informaţii privind audienţa Radio TRINITAS. De exemplu, în ultimul studiu de audienţă accesibil pe site-ul asociaţiei - valul de primăvară al Studiului de Audienţă Radio realizat de către IMAS–Marketing şi Sondaje SA şi Mercury Research SRL, cercetare în cadrul căreia s-a măsurat audienţa posturilor de radio la nivel naţional, urban şi în oraşul Bucureşti - Radio TRINITAS nu este evaluat.

- Nu am reuşit să am acces la statistici privind audienţa, impactul postului de televiziune TRINITAS TV. Într-un studiu privind audienţa TV pentru perioada Ianuarie - Mai 2010, postat pe site-ul Pagina de media nu am găsit vreo informaţie despre postul nostru de televiziune.

- Nu în ultimul rând, trebuie să precizez că nici despre alte posturi de radio deţinute de diferite eparhii ale Bisericii Ortodoxe Române nu am reuşit să obţin acces la statistici, studii de audienţă etc.

Ofensiva mediatică lansată în ultimii ani de Biserica noastră cunoaşte un succes mai degrabă cantitativ, în sensul acoperirii geografice a spaţiului naţional de către Radio Trinitas, TV Trinitas şi Ziarul Lumina. Calitativ însă - şi mă refer aici nu doar la calitatea conţinutului redacţional şi editorial, ci mai ales la impactul asupra publicului şi audienţa atrasă - trebuie să recunoaştem că în activitatea mass-media suntem abia la primii paşi ai unui tânăr care iese stângaci din copilărie şi se avântă mai mult curajos, decât lucid pe drumul ceţos al începutului de adolescenţă.

Este necesar a clarifica un aspect important pentru înţelegerea corectă a rolului instrumentelor mass-media în misiunea de mărturisire a lui Hristos pe care o desfăşoară Biserica noastră. Oricât de finisat, de modern, de alimentat cu resurse materiale, umane şi financiare ar fi un astfel de instrument, el nu poate suplini golurile lăsate de autor în mesajul pe care-l transmite către oameni. Acumularea de resurse materiale şi umane (frecvenţe, studiouri teritoriale, absorţia unor foste redacţii eparhiale de radio şi de presă scrisă autonome etc.), deşi uneori necesară, niciodată nu este suficientă. Un atare demers crează cel mult un trup puternic, dar lipsit de suflet. Apoi, exercitarea unui puternic control administrativ centralizat asupra activităţii redacţiilor, subredacţiilor, deşi oferă beneficiul uniformizării, clarităţii mesajului, anihilează iniţiativa personală, cenzurează uneori nejustificat interacţiunea cu comunitatea şi lipseşte mesajul creştin de însăşi esenţa lui - libertatea în Hristos.

Ce lipseşte din conţinutul mesajului transmis de instituţiile mass-media deţinute de Patriarhia Română şi de eparhiile Bisericii noastre? Eu cred că lipseşte glasul profetic al Bisericii. În mesajul transmis de mass-media Bisericii se evită a se lua atitudine în mod direct faţă de boala sufletească deosebit de gravă care afectează deopotrivă poporul român şi credinţa acestuia, boală ale cărei efecte se văd în situaţia dezastruoasă în care se află societatea românească la 20 de ani de la căderea dictaturii comuniste. Programele radio-tv sau articolele de ziar bisericeşti sunt de multe ori parcă atemporale şi aspaţiale, dar nu într-un sens duhovnicesc, ci dimpotrivă, ca discurs rostit dintr-o lume imaginară paralelă şi perfectă populată de arhetipuri şi nu de oameni reali, un univers artificial construit care de prea multe ori este contrazis de realităţile vieţii de român. Informaţiile oferite despre vizitele pastorale ale ierarhilor noştri, despre sfinţirea de noi biserici sau despre activitatea celor câteva enclave de filantropie centralizată reprezentate de ONG patronate de eparhii, nu sunt informaţii căutate de public şi uneori nu sunt creditate cu valoare de adevăr de către acesta pentru că în comunitate, în parohie nu se regăseşte întotdeauna echivalentul palpabil al informaţiei respective (preotul filantrop, biserica restaurată, activitatea asociaţiei creştine etc.). În plus, cantitatea masivă de emisiuni şi articole informative despre dogmele credinţei noastre creştine şi despre istoria Bisericii nu poate suplini şi nici înlocui activitatea profesorilor de religie în şcoală şi mai ales, activitatea de catehizare realizată de către preoţii parohi prin predică şi şcoala de duminică.

Nu intenţionez să fac aici o analiză completă a conţinutului mesajului transmis de instituţiile mass-media bisericeşti. Îmi exprim doar speranţa că treptat vom depăşi rigiditatea redacţională specifică presei de propagandă şi vom afla cea mai bună cale de a-L mărturisi pe Hristos şi prin instrumentele mass-media moderne, fără însă a transforma acest spaţiu de mărturisire într-o vitrină cu manechine frumos îmbrăcate, dar fără viaţă.

Împreună lucrarea este necesară, dar totodată, este dificil de atins datorită slăbiciunilor noastre. De câteva zile, în presa centrală, un subiect delicat pentru imaginea Bisericii noastre este exploatat cu titlu de "subiect de senzaţie", "dezvăluire". Viziunile diferite pe care Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel şi Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei, le au în legătură cu dezvoltarea reţelei de radio a Bisericii noastre au ajuns să fie exprimate în termeni concreţi prin schimbul de adrese dintre Patriarhie, Mitropolia Moldovei şi Consiliul Naţional al Audiovizualului.

Acest diferend, privit de presă ca "Războiul rece din BOR", ca o "bătălie între Patriarh şi Mitropolit pentru un post de radio" sau ca "Trinitas vs. Doxologia" nu ajută Biserica, mai ales că situaţia actuală este deosebit de nefavorabilă clerului şi ierarhilor. Contextul în care survine acest diferend este unul teribil de dificil: cuantumul salariilor preoţilor, profesorilor de religie şi personalului Bisericii a fost redus cu 25%, agravându-se astfel situaţia preoţilor din parohiile sărace, un puternic curent anti-clerical îşi face tot mai simţită prezenţa prin diverşi lideri de asociaţii "civice", "umaniste" care cer cu insistenţă sistarea totală şi definitivă a ajutorului financiar acordat de stat pentru culte, scandaluri penibile, precum cel al datoriei de 1 milion de euro acumulată de Arhiepiscopia Tomisului pentru neplata contribuţiilor sociale, ne afectează grav imaginea. Românilor li se oferă astfel argumente pentru deznădejdea în care alunecă treptat, spre stingerea flăcării de credinţă care abia mai pâlpâie în sufletele lor. Neprietenii susţinători ai tezei conform căreia Biserica noastră ar fi condusă mai mult de manageri şi mai puţin de oameni înduhovniciţi, primesc un ajutor nesperat de la toate aceste căderi ale noastre.

Am fost tulburat de lipsa de comunicare şi mai ales, de discreţie în abordarea problemei extinderii reţelei de radio a Bisericii prin intermediul iniţiativelor locale ale eparhiilor. Nu ştiu dacă Părintele Mitropolit Teofan s-a consultat cu Părintele Patriarh Daniel în chestiunea înfiinţării Postului de Radio DOXOLOGIA. Nu ştiu - pentru că Statutul BOR nu-mi oferă elemente de clarificare - dacă era obligat să se consulte sau să obţină vreo aprobare de la Patriarhie. Nu ştiu iarăşi dacă solicitarea adresată de Patriarhie către CNA, ca în dosarele pentru obţinerea de licenţe radio pe care le depun eparhiile Bisericii să existe obligatoriu avizul (aprobarea?) Patriarhiei, este în litera şi spiritul Statutului BOR şi mai ales, în duhul Canoanelor Bisericii noastre.

Ştiu doar că o neînţelegere între doi importanţi ierarhi ai Bisericii noastre, care putea fi rezolvată fără a implica persoane străine şi mai ales, potrivnice Bisericii, a tulburat pe creştini şi ne-a aşezat într-o lumină întunecată în faţa oamenilor.

Eu sunt convins că reţeaua naţională a Radio TRINITAS şi posturile de radio înfiinţate de eparhii pot coexista. Unde am argumentul la această convingere? Îl am în felul în care noi, creştinii ortodocşi, atât cât ne este îngăduit, ne explicăm Sfânta Treime. Acolo, la Dumnezeu Unul în fiinţă şi întreit în persoane vom afla răspunsul pentru toate problemele noastre. Să ne reamintim, deci, ce ne mărturiseşte Sfântul Ioan Damaschin în "Dogmatica" sa:

"Tatăl este necauzat şi nenãscut, căci nu este din cineva: El îşi are existenţa de la El însuşi şi nici nu are de la altul ceva din ceea ce are, ba, mai mult, El este în chip firesc principiul şi cauza modului de existenţă a tuturor. Fiul este din Tatăl prin naştere. Duhul Sfînt şi El este din Tatăl, dar nu prin naştere, ci prin purcedere. Noi cunoaştem că există deosebire între naştere şi purcedere, dar care este felul deosebirii nu ştim deloc. Naşterea Fiului din Tatăl şi purcederea Sfântului Duh sunt simultane. Aşadar, toate câte le are Fiul şi Duhul, le are de la Tatăl, şi însăşi existenţa. Dacă nu este Tatãl nu este nici Fiul şi nici Duhul. Şi dacă Tatăl nu are ceva, nu are nici Fiul, nici Duhul. Şi din cauza Tatălui, adică din cauză că există Tatăl, există şi Fiul şi Duhul. Şi din cauza Tatălui, şi Fiul şi Duhul au pe toate câte le au, adică din pricină că Tatăl le are pe acestea, afară de nenaştere, de naştere şi de purcedere. Căci cele trei sfinte ipostase se deosebesc unele de altele numai în aceste însuşiri ipostatice. Ele nu se deosebesc prin fiinţă, ci se deosebesc fără despărţire prin caracteristica propriei ipostase. 

Spunem că fiecare din cele trei ipostase are o ipostasă desăvârşită, ca să nu admitem o fire compusă desăvârşită din trei ipostase nedesăvârşite, ci o singură fiinţă, în trei ipostase desăvârşite, simplă, mai presus de desăvârşire şi mai înainte de desăvârşire. Căci tot ceea ce este format din lucruri nedesăvârşite este negreşit compus. Dar din ipostase desăvârşite este cu neputinţă să avem ceva compus. Pentru aceea nici nu spunem că specia este din ipostase, ci în ipostase. Spunem că sunt nedesăvârşite acelea care nu păstrează specia lucrului săvârşit din ele. Piatra, lemnul şi fierul fiecare în sine, potrivit naturii lor proprii, sunt desăvârşite; dar raportate la clădirea făcutã din ele, fiecare este nedesăvârşită, căci nu este fiecare din ele în sine clădire".

+ IN HOC SIGNO VINCES +

Catedrala din oameni şi Templul din pietre...

Slujesc în Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă din Craiova de un an. Am fost în acest an lângă zeci de oameni, bătrâni, maturi sau tineri - parcă prea mulţi tineri - în clipa adevărului, desprinderea sufletului de trup, începutul etapei finale a călătoriei noastre către Hristos. Am botezat prunci bolnavi, nevinovaţi purtători ai păcatelor neamului în care s-au născut după trup. Am spovedit părinţii acestor prunci. Am spovedit bolnavi, am împărtăşit oameni aflaţi în luptă cu boala. Chiar am şi cununat pe patul de suferinţă. Am slujit după puterile mele, având harul preoţiei din mila lui Dumnezeu şi mai puţin pentru vreo virtute personală. Milă am primit, milă încerc să dăruiesc...

Un demon puternic s-a alăturat demonilor slăbiciunilor şi patimilor mele. Este demonul credinţei rătăcite care macină sufletele creştinilor mei. Un demon care îmi rânjeşte prin zeci de chipuri. Chipurile celor care se numesc pe sine creştini, dar care şi-au închinat sufletul unui spurcat idol - idolul ignoranţei şi al superstiţiei. Catedrala zidită de Hristos, la Sfântul Botez, în adâncul acestor oameni este murdărită, pervertită de un teribil analfabetism religios.

De prea multe ori am fost întrebat de rudele celor bolnavi: "Părinte, ce zice grijania? A plutit sau s-a scufundat? Mai trăieşte sau moare? Spuneţi-ne!" De prea multe ori dojana mea a primit ca răspuns "Părinte, aşa am moştenit la noi în parohie, să "citim" în grijanie dacă scapă cu viaţă cel bolnav!"

De prea multe ori "creştinii" care m-au chemat la căpătâiul bolnavului căzut în comă profundă nu au înţeles că, după rânduiala Bisericii, cel nespovedit şi mai ales, căzut în leşin nu poate fi împărtăşit. Au tăcut supăraţi, "creştinii" mei, au ascultat rugăciunile mele şi apoi, au căutat cu insistenţă, până ce au reuşit să afle, un preot rătăcit care a acceptat să le "grijească" pe cel bolnav, căzut în comă, între cele două lumi...

De prea multe ori femeile "creştine" au ridicat din umeri - atunci când le-am dojenit la Spovedanie pentru avorturile comise - şi mi-au răspuns răspicat, aproape supărate, că "Nu aveam ce să fac, părinte, că mai am doi copii, cu ce să-i cresc pe toţi? D'aia am făcut avorturi, ce să fac?" Aşa au ajuns femeile românce să fie pe locul 3, în Uniunea Europeană, la numărul de avorturi comise...

De prea multe ori mi s-au plâns bolnavii de căderile noastre, ale preoţilor. De prea multe ori aud nu despre faptele de milostenie, ci despre "negoţul cu Hristos". 

Catedrala din oameni se surpă, se clatină şi lacrimi de durere întristează chipul lui Hristos, aşezat în adâncul nostru din clipa în care Dumnezeu a dăruit viaţă fiecăruia dintre noi, în pântecul mamei noastre. Un Templu ridicat de duhurile Întunericului, zidit din pietrele păcatelor noastre, se ridică plin de mândrie şi orgoliu, păgână jertfă închinată Răzvrătitului, Mincinosului, Antihristului. Ridicăm Templul făcut din mâini păgâne, iar cărămizile zidului cel întunecat sunt păcatele noastre. Ne va salva Templul făcut din piatra urâciunii pustiului? Ne va salva viţelul de aur al necredinţei noastre?

Creştinul meu, sufletul meu, unde te-ai rătăcit? "Te-ai ridicat împotriva Stăpânului cerului şi ai adus vasele templului Său înaintea ta, şi ai băut vin din ele, tu şi dregătorii tăi, femeile tale şi ţiitoarele tale, şi ai preamărit dumnezei de argint, de aur, de aramă, de fier, de lemn şi de piatră, dumnezei care nu văd, nici nu aud şi nici nu cunosc nimic, iar pe Dumnezeul în mâna Căruia este suflarea ta şi toate căile tale, nu L-ai cinstit. Atunci a trimis El vârful mâinii care a scris aceste cuvinte. Iată inscripţia care a fost scrisă: Mene, mene, techel ufarsin!" Daniel 5, 23-25  

Peste milenii, Sfântul Apostol Pavel ne mărturiseşte, ne învaţă, spre mântuirea sufletelor noastre: "Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi. Nimeni să nu se amăgească. Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept. Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu, pentru că scris este: "El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor". Şi iarăşi: "Domnul cunoaşte gândurile înţelepţilor, că sunt deşarte". Aşa că nimeni să nu se laude cu oameni. Căci toate sunt ale voastre: Fie Pavel, fie Apollo, fie Chefa, fie lumea, fie viaţa, fie moartea, fie cele de faţă, fie cele viitoare, toate sunt ale voastre. Iar voi sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos al lui Dumnezeu." Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 3, 16-23 

Creştinul meu, sufletul meu, trezeşte-te!

Evadare din spital...

Acum câteva zile am "evadat" din spital împreună cu copiii internaţi în Secţia de Oncopediatrie, însoţit fiind de un grup de susţinători. O membră a grupului este reporter la cotidianul regional Gazeta de Sud şi a hotărât să împărtăşească cititorilor câteva dintre momentele acestei evadări. Vă ofer articolul scris de prietena noastră, completând cu următoarea erată: în parc am fost 10 copii şi ziua "evadării" noastre a fost o însorită sâmbătă.

CLIPE DE BUCURIE PENTRU COPIII ÎN SUFERINŢĂ

Sorina STAICULESCU

Au venit doar opt. Patru au rămas în saloane, netransportabili: un copilaş cu tumoră craniană, altul cu tumoră non-Hodgkin, iar doi cu anemie severă. Nici ceilalţi nu se simt prea bine. De dimineaţă au primit porţia amară de perfuzii cu citostatice, iar peste numai o oră, va trebui să fie înapoi în spital, pentru tratamentul cu antibiotice. Nu au, aşadar, prea mult timp la dispoziţie, se gândesc copilaşii, uitându-se la halatul scrobit al asistentei Janeta Yazji, „cerberul“ lor în această zi. Trebuie să profite de orice secundă. Iar întrebarea-cheie a părintelui Marcel Răduţ, „Cine vrea baloane?“, îi înviorează pe loc.

Intră pe poarta parcului în şir indian. Cu baticuţe pe cap ori cu flexurile învelite în bandaje, majoritatea palizi şi slăbiţi, purtaţi de mame de mână sau în braţe. Par obosiţi, nedormiţi, nesiguri. Şi, totuşi, ochii le strălucesc. Sunt departe de saloanele mirosind a boală, de pereţii - altădată albi - scrijeliţi la infinit de mânuţele înţepate de ace, departe de aerul greu, încins de căldură şi suferinţă. Departe de spital, de halatele albe, de locul acela care, de luni sau ani, le-a devenit casă: Secţia de hematologie şi oncologie pediatrică a Spitalului de Urgenţă.

Acum, aici, în parc, agăţaţi de baloane colorate, cu petice de soare urmărindu-i pe alei, cei opt copii bolnavi de cancer pot deveni, pentru o oră, aşa cum îşi doresc în fiecare ceas: copii obişnuiţi.

Pentru că sunt copii

Grupul de suport a fost ideea părintelui capelan din Spitalul de Urgenţă, Marcel Răduţ. Nu sunt puţini cei care au avut ocazia să intre în Secţia de oncologie pediatrică sau cei care au aflat că există acolo suflete mari, prizoniere în trupuri mici, firave, măcinate de boală. Impulsul a fost firesc: au vrut să ajute, să aline, să mângâie. La îndemnul părintelui - „pentru că am vrut să îi determin cumva să vadă suferinţa şi, mai ales, ce înseamnă pentru suflet facerea de bine“, mărturiseşte preotul capelan - cei interesaţi au început să vină, voluntar, să-i viziteze pe micuţii pacienţi, să împartă orele cu ei, citindu-le poveşti sau arătându-le cum să deseneze un copac. Sau mergând, acum, în parc, cu ei, oferindu-le atât cât poate un om obişnuit: un suc, baloane, acadele.

"Am venit aici din motive simple, deloc complicate“, zâmbeşte cu blândeţe doamna Ionescu, îmbrăţişând dintr-o privire copilaşii strânşi în jurul a două mese de la debarcader. 

Plimbarea s-a terminat, iar acum micuţii se bucură de porţii uriaşe de mititei cu muştar şi sucuri din belşug. „Pentru că ştiam că au nevoie de ajutor; pentru că şi eu am primit ajutor când am avut nevoie; pentru că e păcat să sufere nişte copii fără vină; pentru că nu am copii şi îi iubesc pe toţi din jurul meu; pentru că ştiam de mai multă vreme situaţia lor şi am găsit în sfârşit curajul să urc până la ei, pe secţie; pentru că îmi dau seama de lipsurile din spital. Şi pentru că sunt copii, iar orice om cu suflet iubeşte copiii“.

Ionela - leucemie, Vlăduţ - leucemie, Radu - ...

Au terminat de mâncat. Acum se joacă liniştiţi cu baloanele şi alte jucării primite în dar, sub privirile atente ale adulţilor - mămici şi voluntari. Gemenii Alexandru şi Andrei, de doi ani şi opt luni, supăraţi că au ajuns din nou în spital, cu hemofilie. Ben, de 11 ani, recunoscut de toţi micuţii de pe secţie ca lider de grup - cu leucemie acută limfoblastică. Dragoş, de numai doi ani şi cinci luni, cu ochii incredibil de mari şi negri şi diagnostic prezumtiv de leucemie. Octavian, de cinci ani şi jumătate, iar de doi ani luptându-se chinuitor cu leucemia. Vlăduţ, în vârstă de patru anişori şi nouă luni, ai cărui ochi ard de febră, aşa cum i se întâmplă de fiecare dată după citostatice. Radu, care, din cei 11 ani de viaţă, pe ultimii cinci i-a petrecut în spitale, între cure de chimioterapie. Şi Ionela, de doar 12 ani, chipul perfect desprins din icoană, de preafrumoasă tristeţe, a cărei copilărie a fost umbrită brusc, acum zece luni, de aceeaşi cumplită sentinţă: leucemie limfoblastică.

De dragul lor au mers vineri în parc părintele Răduţ, Cristi, coordonatorul grupului de voluntari, doamna Ionescu, Floriana, Carla, Sorin şi Remus, de la Clubul Pro Democraţia. Şi domnul Nicolae Buzatu, care, emoţionat şi încă îndurerat, a mărturisit că, până acum un an, când i-a murit fiul de 19 ani, nu s-a gândit niciodată că ar putea fi capabil de astfel de gesturi. Tragedia însă l-a schimbat. Iar de atunci nu trece săptămână să nu „comită“ un act de caritate. În special pentru copii.

Dorinţa lui Auraş

Ochii lui Vlăduţ sunt congestionaţi - febra e în creştere. Asistenta nu mai rabdă: îl ia cu mamă cu tot, înapoi la spital. La fel şi pe gemenii Alexandru şi Andrei, destul de slăbiţi de la efort. Alina Bratu, studentă la medicină şi voluntară la Secţia de oncopediatrie de câţiva ani, îi priveşte din urmă, îngrijorată. Îi cunoaşte pe micuţi încă din primele zile de când au ajuns pe secţia de la etajul zece. S-a lipit de ei imediat, aşa cum a făcut-o şi cu ceilalţi copii. A fost acolo să le aline durerea, atunci când s-au simţit rău. Sau să se joace împreună, când lacrimile li s-au uscat. Şi totuşi, uneori, atunci când soarta a vrut să fie altfel, sufletul ei a hohotit, nemaiputând cuprinde tristeţea.

„N-am să-l uit niciodată pe Auraş“, zâmbeşte Alina blând, la amintirea trupşorului firav, pe care îl purta adesea în braţe, atunci când nu mai era capabil să stea pe picioare. „Avea doar 12 ani, dar am învăţat de la el mai multe decât în toată viaţa mea... Era un copil extraordinar de bun, de generos, îşi împărţea fiecare bucăţică de pâine cu copiii de aici. Nu venea nimeni din familie să-l vadă decât sora lui. Iar pentru ea, strângea bănuţii pe care îi dădeam eu să-şi ia jucării, pentru a-i face mici cadouri...“. Alina se uită dincolo de perdeaua de copaci, în gând revenindu-i chipul chinuit al băiatului. „Nu l-am auzit niciodată plângându-se de dureri, absolut niciodată. Iar în ultimele zile când l-am văzut, zicea că singura lui dorinţă era să îşi vadă mama, să vină la el măcar o dată. Din păcate, a murit fără să i se împlinească dorinţa“, încheie Alina povestea.

Vineri, în Parcul „Romanescu“, o mână de oameni şi-au potolit dogoarea sufletului. Întâi copilaşii chinuiţi de boală, evadând o oră dintre zidurile încinse de suferinţă ale spitalului. Apoi, oamenii de suflet, care au simţit că le pot face plăpândelor fiinţe o bucurie. Puţini aceştia din urmă, deocamdată. Dar, cine ştie, poate, cu vremea, tot mai mulţi vor învăţa, cum spune părintele Răduţ, cât cântăreşte facerea de bine.

***

Articol salvat de pe www.gds.ro, ediţia din 21 Iulie 2010. Acest articol este proprietatea Gazeta de Sud si nu poate fi reprodus fără acord scris.

Finanţarea Catedralei Mântuirii Neamului - o dezbatere necesară, dar în duh creştin

Importanţa şi necesitatea ridicării unei Catedrale cu valoare de simbol naţional sunt susţinute de cvasi-totalitatea creştinilor ortodocşi din România. Există totuşi destule voci care contestă fie momentul ales (acuzându-se că nu s-ar ţine seama de faptul că poporul român este afectat de o gravă criză economică şi morală), fie valoarea financiară a proiectului (se afirmă că suma de 400 milioane de euro ar putea fi folosită pentru relansarea activităţii de filantropie a Bisericii, cu exemple de genul 400 mil. euro = zeci de cămine pentru bătrâni, cantine pentru săraci etc.).

Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a răspuns într-o anumită măsură temerilor că Biserica nu s-ar implica în contracararea efectelor crizei economice. Sinodul a adoptat un "Program social şi pastoral în vremuri de criză economică", program care prevede ajutorarea familiilor de vârstnici cu pensii mici, a familiilor sărace cu mulţi copii, dar cu venituri mici, precum şi a bolnavilor săraci şi urmează să se deruleze la nivel de parohie, mănăstire, protopopiat şi centre eparhiale prin organizarea de noi cantine filantropice, colecte de alimente, îmbrăcăminte.

 

Totuşi, această iniţiativă este prea puţin promovată şi mai ales, insuficient prezentată opiniei publice. Mass-media laică a reacţionat critic în câteva rânduri la diferitele apeluri lansate de Biserică pentru organizarea de colecte la nivel naţional şi în cuprinsul eparhiilor pentru ajutorarea celor afectaţi de inundaţii. Principala acuzaţie adusă de mass-media este că Biserica nu-şi utilizează fondurile proprii şi se limitează doar la a organiza colecte, adică la a folosi banii şi bunurile donate de credincioşi. 

Patriarhia are acum şansa de a prezenta în detaliu "Programul social şi pastoral în vremuri de criză economică" şi astfel să anuleze orice acuzaţie nefondată. Prezentarea Programului ar presupune să fie oferite mass-media anumite detalii: 

• bugetul alocat de Biserică din fondurile proprii şi din fondurile atrase prin colecte
• calendarul de activităţi la nivel naţional
• coordonatorii şi echipele de implementare a Programului la nivelul eparhiilor
• calendarul de activităţi la nivelul eparhiilor
• metodologia de selectare a beneficiarilor programului
• centrele de informare (protopopiate, episcopii, mitropolii etc.)
• modul prin care beneficiarii pot solicita şi pot primi ajutoarele oferite de Biserică, la nivelul parohiilor

Am certitudinea că publicarea acestor detalii va anula orice critică nefondată şi va demonstra societăţii româneşti că Biserica este capabilă să se implice într-un mod profesionist în contracararea efectelor pe care le are criza economică asupra credincioşilor. Şi nu este vorba doar de "a demonstra", ci mai ales de a oferi credibilitate!

 

În acest context, era de aşteptat să apară reacţii în legătură cu soluţia adoptată de Patriarhie pentru finanţarea iniţială şi parţială a lucrărilor de construcţie la Catedrala Mântuirii Neamului (prin contractarea unui credit bancar). Într-o ţară în care majoritatea populaţiei active are credite la bănci şi se află în dificultate atunci când trebuie să achite ratele (datorită concedierilor, reducerii cu 25% a salariilor bugetarilor, creşterii TVA etc.), într-o economie în care băncile practică una dintre cele mai agresive, limitative şi scumpe politici de acordare de credite din Europa, faptul că băncile nu sunt iubite nu trebuie să ne uimească.

Într-un articol publicat în ziarul sucevean CRAI NOU, Preotul prof. dr. MIHAI VALICĂ afirmă că: "Soluţia hristică de excepţie propusă de Patriarhia Română (de a obţine fondurile pentru Catedrală prin colectă publică de la preoţi şi credincioşi - n.n.) s-a spulberat în parte la vestea că Patriarhia va împrumuta în primă fază suma de 200 de milioane de euro de la o bancă, pentru începerea construcţiei. Credincioşii din Vatra Dornei şi din împrejurimi, cu vocaţie de ctitori de biserici în Bucovina, Transilvania, Maramureş şi nu numai, aşteptau cu mare nerăbdare semnalul începerii Catedralei patriarhale pentru a contribui cu bani, masă lemnoasă şi alte donaţii, însă şocul lor a fost atât de mare la anunţul făcut despre împrumut, încât unii nu doresc să mai facă nici măcar o donaţie de un leu".

Nu ştiu dacă atitudinea credincioşilor din Vatra Dornei este împărtăşită de alţi credincioşi. Mai degrabă, creştinul "prin botez" (identificând prin această noţiune pe românul care îşi aduce aminte de preot şi de Dumnezeu fie la necaz, fie la ceremoniile către care îl poartă inerţia tradiţiei - botez, cununie, înmormântare, praznice) manifestă indiferenţă faţă de iniţiativa construirii Catedralei sau chiar o iritare ("Noi murim de foame şi ăştia fac catedrale!") provocată de viziunea îngustă pe care o are despre misiunea Bisericii noastre în societate. Totuşi, trebuie să acceptăm că ideea contractării unui mega-credit (100 de milioane de euro reprezintă o sumă importantă chiar şi pentru o instituţie de mărimea şi importanţa Bisericii!) poate fi generatoare de discuţii tensionate.

Personal nu sunt adeptul "demonizării" sistemului bancar, chiar dacă acest sistem a provocat criza economică în care se află omenirea în prezent. Orice sistem este constituit din oameni, deci oamenii poartă responsabilitatea. Lăcomia, egoismul, răutatea se manifestă în orice om lipsit de credinţa în Dumnezeu, indiferent de profesiunea acestuia (bancher, politician, agricultor, jurnalist, preot etc.). Nu sistemul este problema, ci oamenii care îl formează şi îl folosesc. Sistemul bancar nu este "mai imoral" decât societatea capitalistă pe care o susţine şi din care îşi trage seva. 

Nu cred că metoda colectei publice poate asigura în timp util suma de 100 de mil. euro şi cu atât mai puţin restul până la 400 de mil. Ascultam pe unul dintre reprezentanţii Patriarhiei cum, utilizând o aritmetică simplistă, calcula că milioanele de români care s-au declarat creştini ortodocşi la ultimul recensământ ar achita, donând 10 euro de fiecare, suma necesară pentru construirea Catedralei. Se uită faptul că în România, relaţia reală dintre credincioşi şi preoţi este guvernată de cele mai multe ori, de zicala "Să faci ce zice popa şi nu ce face popa!". Nu intru în detalii, dar un creştin sincer ştie care sunt cauzele acestei degradări a relaţiei dintre cler şi popor. Nu cred, deci, că ne-ar fi de folos să susţinem un "examen" prin care să testăm, în mod real, concret, nivelul de încredere şi susţinere pe care îl avem din partea credincioşilor, încercând să finanţăm Catedrala sau să achităm creditul bancar contractat pentru construirea ei, exclusiv din colectă publică.

Nu cred că valorificarea bunurilor pe care le deţine Biserica ar asigura procurarea imediată a sumei de 400 de mil. euro. Dificultăţile financiare de care s-a lovit generoasa iniţiativă de constituire şi susţinere a consorţiului media al Patriarhiei (Radio Trinitas, Tv Trinitas, Ziarul Lumina, Agenţia Basilica) reprezintă un argument important în sprijinul afirmaţiei că deocamdată, administraţia bisericească nu a dobândit capacitatea necesară de a utiliza eficient proprietăţile Bisericii. Chiar şi adoptarea unei soluţii simpliste şi imediate, de a se vinde din proprietăţi pentru procurarea sumei necesare, este riscantă. În vremuri de criză preţul de vânzare al proprietăţilor este foarte scăzut şi oricum, nu este în obiceiul Bisericii noastre să-şi înstrăineze avuţia.

Ne aflăm în faţa a două opţiuni: contractarea unui credit (cum îl vom achita, vom vedea) sau amânarea începerii activităţilor pe şantierul Catedralei. Amânarea ar provoca mari prejudicii de imagine Bisericii şi mai ales Patriarhului Bisericii noastre. Rămâne, din păcate, ca soluţie unică, contractarea creditului.

Procesul de selectare a unei bănci pentru acordarea creditului de 100 de mil. euro trebuie să fie însă unul de maximă transparenţă. Dacă procedura de selectare a firmei care va proiecta Catedrala (printr-un "concurs de proiecte" cel puţin inovativ prin metodologia utilizată) a fost acceptată şi prea puţin comentată de cler şi credincioşi, selectarea băncii fără proceduri transparente şi criterii clare poate afecta grav imaginea Bisericii noastre. Am convingerea că orice bancă din România va fi gata să folosească orice mijloace de presiune specifice activităţii de marketing bancar asupra persoanelor (Sinod, Patriarh, Comisie sinodală etc.) care vor fi împuternicite să decidă banca ce va acorda creditul.

Finanţarea Catedralei Mântuirii Neamului este un subiect de serioasă şi necesară dezbatere, dar nu în duhul cel rău al dezbinării, ci în duh creştin de împreună lucrare. În Biserica noastră Ortodoxă comuniunea presupune şi comunicare, iar comunicarea nu se poate face în afara comuniunii. Este necesară deci, o ajustare a modului în care comunicăm între noi (credincioşi, preoţi, monahi, reprezentanţi ai administraţiei bisericeşti, ierarhi), "ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis". (Sfânta Evanghelie după Ioan 17, 21)

http://www.catedralaneamului.ro/

Bazilica „Sfântul Petru” din Roma – lumini şi umbre

Bazilica „Sfântul Petru” (în italiană: „Basilica di San Pietro in Vaticano”) din Roma se găseşte în Cetatea Vaticanului, pe teritoriul Statului Pontifical, în monumentala Piazza San Pietro. Imensul edificiu – lung de 186 metri, înălţimea cupolei de 119 metri, cu o suprafaţă totală de peste 15.000 m² – este ca mărime al doilea lăcaş sacru al creştinătăţii (după biserica „Notre-Dame de la Paix” din Yamoussouko, în Coasta de Fildeş – Africa, cu o suprafaţă de ca. 30.000 m²). Bazilica „Sfântul Petru” nu are rang de catedrală, pentru că sediul Papei este bazilica „San Giovanni in Laterano”.

În tradiţia catolică, se consideră că bazilica „Sfântul Petru” a fost ridicată pe locul unde s-ar afla mormântul Sfântului Petru, unul din cei doisprezece apostoli lui Iisus şi primul episcop al Romei, cel care a deschis linia de succesiune papală. Conform istoricilor catolici ar exista unele dovezi care ar confirma că mormântul Sfântului Petru este chiar sub altarul bazilicii. Din acest motiv, mulţi papi din perioada creştină timpurie au fost înmormântaţi în bazilica „Sfântu Petru”. Construcţia bazilicii „Sfântul Petru”, peste vechea bazilica a Împăratului Constantin cel Mare, a început la 18 aprilie 1506 şi a fost finalizată la data de 18 noiembrie 1626.

Bazilica „Sfântul Petru” a fost proiectată iniţial de Donato Bramante. Planul bazilicii este în formă de cruce, cu o cupolă inspirată din arhitectura templului păgân roman Pantheon. Principala diferenta dintre stilul lui Bramante şi cel al Panteonului este modul în care este susţinută cupola. În cazul Pantheonului, cupola este sprijinită de un zid continuu, pe când cuploa bazilicii „Sfântul Petru” este susţinută doar pe patru piloni mari, o soluţie arhitecturală inovativă în epocă.

 

La frumuseţea şi unicitatea bazilicii „Sfântul Petru” din Roma şi-a adus contribuţia şi marele artist Michelangelo Buonarroti. În ianuarie 1547, în timpul domniei Papei Paul III, Michelangelo l-a înlocuit pe Sangallo cel Tânăr în funcţia de „Capomaestro”, adică de chestor al programului de construcţii de pe şantierul bazilicii. Michelangelo poate fi considerat ca fiind principalul arhitect al bazilicii în forma actuală. Contemporanii relatează că Michelangelo nu a acceptat cu prea multă plăcere noul loc de muncă, ci mai degrabă s-a conformat ordinului primit de la Papa Paul III, acesta fiind frustrat de moartea candidatului pe care îl alesese pentru a coordona lucrările, arhitectul Giulio Romano, precum şi de refuzul lui Jacopo Sansovino de a accepta dificila misiune. Michelangelo scria în însemnările sale: „Mă angajez la această muncă numai pentru dragostea faţă de Dumnezeu şi în cinstea Sfântului Apostol Petru”. Michelangelo a acceptat sarcina primită de la papă cu condiţia ca el să aibă mână liberă pentru a atinge obiectivul final prin orice mijloace ar crede de cuviinţă. Papa a acceptat condiţiile artistului.

Michelangelo a preluat un şantier de construcţie şi a moştenit numeroase scheme de proiect realizate de unii dintre cei mai mari de arhitecţi şi ingineri ai secolul al XVI-lea. Chiar dacă lucrările au progresat cu greutate vreme de 40 ani, Michelangelo a preluat multe dintre ideile arhitecţilor anteriori. Michelangelo a recunoscut calitatea esenţială a arhitecturii originale concepute de Bramante. A revenit la forma de Cruce şi „fără a distruge caracteristicile centralismului din planurile lui Bramante, Michelangelo, cu cîteva trăsături de condei, a convertit complexitatea de fulg de zăpadă a bazilicii într-o entitate masivă, dar unitară şi armonioasă” (Helen Gardner).

  

La 7 decembrie 2007, a fost descoperit în arhivele Vaticanului, un fragment dintr-o schiţă în cretă roşie care reprezintă planul unei secţiuni a Domului Bazilicii „Sf. Petru”, autorul fiind Michelangelo. Desenul prezintă o mică secţiune precis elaborat a unui plan în zona a două dintre coloanele tamburului cupolei. Se ştie faptul că Michelangelo a distrus mii dintre desenele sale, înainte să moară.

Domul Bazilicii „Sf. Petru” se ridică la o înălţime totală de 136,57 de metri şi este cel mai înalt dom din lume. Diametrul său interior este de 41,47 de metri, fiind cu doar puţin mai mic decât două dintre cele trei cupole uriaşe care l-au precedat, domul Pantheonului din Roma antică şi domul Catedralei din Florenţa. Domul are un diametru mai mare cu aproximativ 9,1 m decât cea a domul cel mare al Bisericii Hagia Sophia, din Constantinopole, finalizată în 537. 

Istoria construirii Bazilicii „Sfântul Petru” prezintă şi o zonă ceva mai întunecată. Fondurile imense necesare construirii edificiului au fost procurate prin diferite metode mai mult sau mai puţin morale. Una dintre metodele utilizate, de fapt cea mai importantă, a fost vânzarea de indulgenţe. Indulgenţele erau legate de sacramentul catolic şi reprezentau „iertarea totală sau parţială a pedepselor pe care, în urma păcatelor, trebuia să le îndure fiecare om pe pământ sau în purgatoriu. Pentru a dobândi această iertare, este indispensabilă starea de graţie, iar operele pioase, rugăciunile, posturile, pelerinajele, frecventarea bisericilor şi pomenile sunt ocazii sau ajutor” pentru a dobândi această stare de graţie. 

Predicatorul Johann Tetzel, din Ordinul Dominicanilor, a fost trimis de Vatican în Germania, pentru a vinde indulgenţe şi a obţine astfel, o parte din fondurile necesare construirii Bazilicii „Sfântul Petru” din Roma. Călugărul dominican a lansat o adevărat „campanie de fundraising” făcând o intensă publicitate indulgenţelor, dar a relativizat prin demersul său pocăinţa. În epocă era cunoscut şi ironizat un fel de cuplet atribuit lui Johann Tetzel: „Îndată ce banul sună în cutie, sufletul zboară din purgatoriu la cer”. 

Propaganda lui Tetzel avea însă şi un alt substrat, mai puţin cunoscut de credincioşi. Arhiepiscopul Albert de Brandenburg (1490-1545), un prinţ din Casa de Hohenzollern, care deja avea două provincii romane sub control, a hotărât să cumpere Arhiepiscopia vacantă de Mainz, în anul 1514. Deoarece Prinţul Albert avea numai 23 de ani, iar Legea Canonică Catolică interzicea unui om să deţină mai multe funcţii, el a fost obligat să plătească papei Leon al X-lea o sumă importantă pentru obţinerea dispenselor necesare ocupării celor două posturi clericale. Dorinţa prinţului de a deţine Arhiepiscopia de Mainz şi dorinţa Papei de a procura bani pentru construirea Bazilicii „Sf. Petru” din Roma au coincis. Prinţul Albert urma să primească dispensa de a deveni Arhiepiscop de Mainz, dacă plătea Papei o sumă considerabilă de bani, aproximativ 14.000 de ducaţi, ca un supliment la taxele obişnuite achitate pentru un astfel de post clerical. 

Deoarece suma era foarte mare, Papa i-a sugerat Prinţului Albert să împrumute banii de la bogata familie de bancheri Fugger, din Augsburg. O bulă papală, care autoriza vânzarea indulgenţelor în anumite state germane, era dată ca asigurare că Prinţul Albert va achita familiei Fugger împrumutul. Papa a primit jumătate din suma strânsă de pe urma vânzării indulgenţelor şi cealaltă jumătate a fost folosită pentru plata datoriei Prinţului la familia Fugger. Principalul agent al lui Albert era predicatorul dominican Johann Tetzel, care primea o indemnizaţie lunară în aur, echivalentul a peste 1.100 USD pe lună, plus cheltuielile aferente, pentru a vinde indulgenţele. Împreună cu Tetzel, dar şi cu alţi vânzători de indulgenţe, călătorea un agent bancar al familiei Fugger, pentru a se asigura că jumătate din banii plătiţi pentru fiecare indulgenţă intrau în visteria băncii Fugger, pentru achitarea împrumutului pe care îl primise Prinţul Albert.

În acest context, predicatorul dominican Johann Tetzel a folosit metode agresive de promovare şi vânzare a indulgenţelor, făcând publicitate şi promiţând credincioşilor iertarea de pedepsele temporare din Purgatoriu chiar şi pentru cele mai grave păcate, dacă penitentul cumpăra indulgenţe plătind o sumă de bani cât mai mare cu putinţă. „Negoţul sfânt” practicat de vânzătorii de indulgenţe era de fapt o deviere de la învăţătura Bisericii, iar indulgenţa nu mai implica pocăinţa, ci dobândea o conotaţie păgână, de act magic, situaţie agravată şi de faptul că „mulţi predicatori învăţau că indulgenţa poseda, în sine, o putere oarecum magică”.

   Negoţul cu indulgenţe al lui Johann Tetzel, care vindea indulgenţe în imediata vecinătate a Wittenberg-ului, la Juterbock, a provocat hotărârea lui Martin Luther de a lua atitudine în public împotriva acestui demers imoral iniţiat de papalitate. Martin Luther a profitat de faptul că pe 1 noiembrie, sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, după calendarul apusean, la Wittenberg avea loc un pelerinaj masiv al credincioşilor din regiune, pentru a se închina relicvelor pe care le poseda principele elector de Saxa. De aceea, la 31 octombrie 1517, el a afişat cele 95 de teze, în care condamna abuzurile sistemului cu indulgenţe şi invita toată lumea să dezbată subiectul. După moda timpului, tezele afişate de Luther se impunea să fie discutate, dar nu s-a întâmplat aşa, căci nimeni nu s-a prezentat a doua zi, pentru a-l înfrunta pe reformator. 

În demersul său, reformatorul a fost ajutat de tipar, căci tezele sale au fost multiplicate şi răspândite în întreaga Germanie şi chiar în afară, provocând, astfel, vii reacţii. Predicatorul dominican Johann Tetzel a luat atitudine împotriva lui Luther şi a publicat „Antitezele”, care au fost repede sancţionate de studenţii din Wittenberg. Se contura o dispută, ce nu se putea opri la doi călugări sau la teologi, căci Prinţul Albert, Arhiepiscop de Mainz, vizat direct de reformator, s-a adresat Papei, trimiţându-i şi Tezele lui Luther. Papa Leon al X-lea a crezut că este vorba doar de o ceartă între călugări. În luna decembrie a anului 1517, cardinalul Thomas Vio de Gaete, supranumit şi „Cajetan”, studiind dosarul cu o luciditate remarcabilă, a atenţionat pe Papă că este vorba de o învăţătură contrară celei oficiale, o învăţătură nouă care instituia teza mântuirii prin credinţă şi o contestare a noţiunii de merit şi a magisteriului infailibil al Bisericii. Reforma începuse, cu toate consecinţele pozitive şi negative pe care le-a avut în Istoria Bisericii Universale şi a Umanităţii. 

Bazilica „Sfântul Petru” din Roma, din perspectiva evenimentelor sociale, religioase, economice şi politice care i-au marcat istoria construirii, dobândeşte o valoare simbolică deosebit de complexă. Bazilica „Sfântul Petru” rămâne unul dintre monumentele arhitectonice grandioase, de o inestimabilă valoare artistică, pe care Biserica Romano-Catolică le-a dăruit civilizaţiei umane. Bazilica „Sfântul Petru” reprezintă şi un simbol al epocii de glorie a puterii papale care începe să decadă, odată cu declanşarea Reformei lui Martin Luther. Nu în ultimul rând, Bazilica „Sfântul Petru” este "picătura" care a umplut paharul nemulţumirii pentru mulţi dintre preoţii, călugării şi credincioşii catolici, martori neputincioşi, până la momentul publicării celor 95 de Teze ale lui Luther, ai crizei morale din Biserica Catolică, interesată în acele vremuri mai mult de dobândirea puterii politice, a averilor lumeşti şi a unui loc în istoria lumii prin construirea de edificii măreţe, decât de mărturisirea lui Hristos.

* * *

Surse: The Catholic Encyclopedia  /  Wikipedia  /  Statul Vatican

CONFERINŢA DE PRESĂ A FOR ŞI AFR - 19 MAI 2010

 
În conferinţa de presă organizată astăzi de Forul Ortodox Român şi Alianţa Familiilor din România a fost criticată sever clasa politică românească pentru lipsa ei de preocupare pentru viitorul românilor. Viitorul o reprezintă familia cu copii, or la noi familia este agresată din toate părţile. Clasa politică poartă principala responsabilitate, pentru că nu asigură un cadru legislativ potrivit şi pentru că dirijează fondurile greşit.

Prof. univ. dr. Pavel Chirilă a sintetizat excelent situaţia în care ne aflăm. “În istoriei, crizele economice au fost precedate de crize morale şi urmate, uneori, de disoluţii ale societăţilor respective. Pînă să trăim criza economică, la noi s-a instalat o gravă criză morală, ignorată, din păcate de politicieni şi nu numai.

Puterea politică, oricare a fost ea, a avut un aport substanţial la adîncirea crizei morale. De pildă, la începutul anilor 90, printre primele hotărîri ale guvernului a fost cea privind liberalizarea avoturilor. De atunci, în România se înregistrează, ca nicăieri în Europa, un raport de un avort la un nou-născut, iar în anumiţi ani un raport de 1,6 la 1.

Potrivit unui studiu făcut în clinicile de stat, preţul unui avort este mai mic decît cel real, deci preţul avortului este subvenţionat de la buget. România este ţara cu cea mai mică rată medie de viaţă din Europa. Iar rata mortalităţii infantile este cea mai mare.

Categoria persoanelor de la 0 la 14 ani este foarte redusă, din acest punct de vedere plasîndu-ne pe penultimul loc din Europa, înaintea Sloveniei. Asta ne arată că rata de îmbătrînire este foarte mare şi că în curînd nu va mai avea cine să plătească pensiile, dacă vor fi suficienţi români care să ajungă la vârsta de pensionare.

Nu în cele din urmă, guvernul a avut mai multe tentative de a legaliza prostituţia şi concubinajul.”

Bogdan Mateciuc, reprezentantul Alianţei Familiilor din România, şi Iulian Capsali, purtătorul de cuvînt al Forului Ortodox Român şi tatăl a şapte copii, au arătat că motivele de mai sus şi încă multe altele – cum sînt pornografia sau sexualitatea explicită răspîndite în publicaţii de mare tiraj şi emisiuni de televiziune, precum şi o propagandă asiduă pentru manifestările anti-familie – determină cele două organizaţii să facă un marş de protest vineri, 21 mai, începînd cu ora 17.30, pe traseul Biserica Kretzulescu – Calea Victoriei – Spaliul Dîmboviţei - Piaţa Unirii.

Partea optimistă a conferinţei a aparţinut Lianei Stanciu, mamă creştină şi om de presă, care a declarat că, în ciuda tuturor agresiunilor contra familiei, putem izbîndi cu puterea pe care ne-a sădit-o Dumnezeu în fiecare din noi. Ea a fost susţinută de soţul său, Mihai Georgescu, solistul trupei “Bere Gratis”, care a spus că fiecare om care crede în Dumnezeu are familie. Deci, credinţa va duce familia mai departe.

Creştinul – revoluţionar sau mărturisitor? (1)

Societatea contemporană se află într-o criză profundă. Vectorul politic insistă asupra cauzelor economice ale acestei crize. Legile economiei de piaţă ar funcţiona mecanic, peste voinţa fiinţelor umane care compun „miezul” societăţii capitaliste globale şi globalizante. Un fel de „fatalism economic” încearcă să explice mecanismele care au generat criza. Individul nu este liber şi deci, nici responsabil. Muncitorul exploatat, funcţionarul încorsetat de birocraţia căreia îi slujeşte sau micul patron aflat în concurenţă cu marile corporaţii nu sunt liberi să-şi transforme viaţa, depăşindu-şi condiţia socială. Ei pot face aceasta doar în măsura în care pot înţelege şi utiliza – manipula? – legile „obiective” ale economiei de piaţă în folosul propriu. Altfel – şi de cele mai multe ori – proletarul, micul proprietar rămân neputincioşi. Marele capitalist, bancherul, industriaşul, arendaşul, politicianul nu sunt răspunzători de crizele ciclice provocate în sistem. Aceleaşi legi „obiective” au provocat criza. Marele capitalist, deşi aflat în vârful piramidei sistemului, este condiţionat de sistem în manifestările sale de „actor economic” şi astfel, lipsa lui de libertate se va traduce prin lipsa lui de responsabilitate pentru faptele comise în plan economic.

 

Totuşi, aşa cum afirma Matei Dobrovie în articolul „Criza emoţională globală” publicat în „Dilema Veche” nr.300 / 2009 „puţini sînt cei care înţeleg că în spatele cauzelor economico-financiare ale crizei actuale se află motivaţii umane. Palierul economico-financiar nu poate fi privit în abstract, fără a lua în calcul motivaţiile şi acţiunile actorilor individuali. (...) Criza emoţională este o reflecţie a unor populaţii, a unor indivizi în căutare, în căutare de nici ei nu mai ştiu ce. Societatea de consum nu mai poate să le ofere şi nu le-a oferit niciodată decît o fericire iluzorie. Puterea lui „a avea” sau de a acumula cît mai mult a pălit în faţa aceleia de „a fi”. Acum oamenii se caută şi se redescoperă pe ei înşişi şi relaţia cu ceilalţi, în vreme de criză”.

 

Criza unei societăţi – economică, politică, socială, culturală sau spirituală – este de fapt o criză a libertăţii individului sau mai exact, a modului cum individul îşi foloseşte libertatea cu care Dumnezeu l-a înzestrat. Istoria omului este o permanentă căutare a libertăţii. Putem spune deci că dintotdeauna, de la căderea omului din harul lui Dumnezeu şi până în prezent, societatea umană a fost în criză.

Cum se poate manifesta creştinul într-o societate aflată într-o criză continuă, indiferent de natura acesteia? Devine creştinul, prin mărturisirea lui Hristos, un „revoluţionar de profesie” prin faptul că în cele mai multe situaţii, se află într-un conflict cu societatea provocat de tensiunea interioară şi exterioară dintre valorile creştine pe care şi le asumă şi valorile necreştine / anticreştine ale societăţii în care trăieşte? Renunţă creştinul la mărturisirea lui Hristos, prin izolare, fugă din faţa răului social sau prin diluarea mesajului hristic într-o aşa-zisă „adaptare” la societate, aşezând „ce este al Cezarului” mai presus de „ce este al lui Dumnezeu”?

 

Creştinul ştie că nu este din lumea aceasta. Creştinul ştie şi că doar pentru o vreme, trăieşte în lumea aceasta decăzută, afectată de păcat. El este trimis în lume de către Hristos pentru a dobândi mântuirea personală în Hristos şi de a restaura lumea în Hristos, în împreună lucrare cu Hristos. Creştinul are deci, un rost în această lume. O misiune. Lumea este importantă tocmai prin prisma acestui rost. „Dispreţuirea maniheică a vieţii lumii înconjurătoare nu este permisă. Participarea creştină la ea trebuie să fie întemeiată pe conştiinţa faptului că lumea, socium-ul, statul sunt obiecte ale iubirii lui Dumnezeu, fiindcă ele trebuie transformate şi curăţite după principiile iubirii poruncite de Dumnezeu. Creştinul trebuie să vadă lumea şi societatea în lumina scopului lor ultim, în lumina eshatologică a Împărăţiei lui Dumnezeu.” (Fundamentele concepţiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse, SINODUL EPISCOPAL JUBILIAR AL BISERICII ORTODOXE RUSE Moscova, 13–16 august 2000)

 

Trăind în lume, în societate, creştinul îşi trăieşte călătoria spre Parusie şi învierea morţilor. Parusia nu are loc într-un „regat fantastic” aflat departe, într-un „univers paralel”, ci aici, pe pământul transfigurat de Lumina lui Hristos. Învierea morţilor în noile trupuri de lumină – „Căci la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer.” (Matei 22, 30) – are loc tot aici, pe pământul devenit „cer nou şi pământ nou” – „Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este” (Apocalipsa 21, 1). Lupta creştinului cu răul din societate este deci, superioară oricărei alteia deoarece pe de o parte, finalitatea luptei depăşeşte limitările vieţii pământeşti, aceasta fiind dobândirea vieţii veşnice în Hristos, iar pe de altă parte, metoda de eliminare a răului este întemeiată pe iubirea de semeni, fapt care face imposibilă acceptarea sau comiterea de către creştin a vreunui atentat cât de mic împotriva „chipului şi asemănării lui Dumnezeu” regăsite în individul „generator” de rău social.

 

„Creştinii trebuie să fie preocupaţi de aspectele sociale ale vieţii. Divorţul dintre etică şi practicile individuale sociale este de negăsit în Evanghelie sau în iudaismul precursor. Acest divorţ apare doar atunci când se acceptă un compromis din partea creştinului, a Bisericii în faţa societăţii corupte, o societate ale cărei norme, uneori, nu provin din revelaţia biblică şi chiar sunt contrare acesteia”. (André Trocmé – Iisus şi revoluţia non-violentă, pag. 62) Creştinul nu se poate dedubla. Evanghelia este urmată, mărturisită atât în spaţiul liturgic, cât şi în comunitate – familie, agora, activitatea economică, culturală sau politică a creştinului. Hristos este mărturisit mereu în Biserică, Biserica este mereu cu creştinul fie şi măcar pentru faptul că acesta îi aparţine prin Botez, iar creştinul este întotdeauna chemat să-L mărturisească pe Hristos, chiar şi în situaţiile aparent cele mai banale ale vieţii.

 

„Ori de câte ori Duhul Sfânt vorbeşte în Biserică, El face un apel la pocăinţă, adică la o transformare a obiceiurilor şi practicilor atât la nivelul indivizilor, cât şi al societăţii, în ansamblu. Convertirea individuală nu poate fi disociată de efectul ei în societate, anume pocăinţă socială, reaşezarea societăţii pe principiile creştine. Etica Evangheliilor este una a reînnoirii fiinţei umane în Hristos. Orice limitare a aceastei renaşteri a fiinţei umane în Hristos are ca efect reducerea sau chiar anularea roadelor sale în plan social şi politic la nivelul societăţii. Nu ne este îngăduit să limităm domeniul de aplicare a puterii lui Dumnezeu”. (André Trocmé – Iisus şi revoluţia non-violentă, pag. 62) Din perspectiva dobândirii mântuirii şi a restaurării lumii în Hristos, lupta creştinului cu răul social dobândeşte valenţe superioare unei activităţi revoluţionare. „Ura de clasă” este înlocuită de „iubirea de vrăjmaşi”, fără a fi anulată necesitatea înlăturării cauzelor sociale, politice, economice ale răului. Această eliminare a răului nu se face însă, prin lichidarea fizică a individului care generează răul (capitalist, exploatator etc.), ci prin reaşezarea, modificarea mecanismelor societăţii pe o temelie creştină, tocmai datorită convertirii individului care formează şi pune în mişcare mecanismele respective.

 

Mărturisirea lui Hristos se face atât la nivelul indivizilor, cât şi la nivelul grupului de indivizi privit ca sistem de organizare – familie, comunitate, instituţie economică, instituţie culturală, instituţie socială, instituţie statală. A-L mărturisi pe Hristos doar individului, fără a fi încreştinat şi modul – sistemul – în care acesta interacţionează în grupul de indivizi unde se manifestă, reprezintă un efort lipsit de eficienţă. A încerca să „reformăm” în Hristos instituţiile sociale, privite abstract, ignorând faptul că acestea sunt formate din indivizi, este inutil.

 

„Biserica nu trebuie şi nu poate lua locul statului. Evanghelia lui Hristos nu leagă pe oameni cu legi pământeşti, trecătoare. Evanghelia îl eliberează pe om, din perspectiva veşniciei, de orice fel de servitute a păcatului. Evanghelia trebuie asumată de creştin, de Biserică într-un spirit de pocăinţă şi rugăciune. Statul modern, chiar şi în situaţia unor programe generatoare de mari beneficii sociale, nu are vocaţie evanghelică. Statul nu poate nici a se ruga şi nici să se pocăiască. Deci, numai Biserica poate fi pe deplin purtătoarea Evangheliei.” (André Trocmé – Iisus şi revoluţia non-violentă, pag. 62)

 

„Revoluţia” creştinului nu este a maselor, dar nici a individului. „Revoluţia” creştinului, lupta creştinului împotriva răului social se poartă pe cel puţin două „fronturi”. „Frontul sufletesc” intim al neputinţelor personale, slăbiciunilor, patimilor, păcatelor care tulbură şi încearcă sufletul creştinului şi deopotrivă, al semenului care generează şi multiplică răul social. „Frontul sufletesc” al obştei, al comunităţii, acolo unde răul provocat de individ dobândeşte dimensiunea de fenomen social – sărăcia, exploatarea, nedreptatea, opresiunea, inegalitatea etc. „Revoluţia” pe care creştinul mărturisitor o declanşează în om şi umanitate este tocmai această dualitate a luptei cu răul – lupta cu răul din individ, spre convertirea la Hristos a individului, fără însă a ignora lupta cu efectele generate în societate de acest „rău subiectiv” şi lupta cu răul social, „răul obiectiv”, spre eliminarea acestui rău, fără a accepta însă ca individul sau indivizii care au comis răul să fie lezaţi în calitatea lor de „chip şi asemănare a lui Dumnezeu”.

 

O astfel de atitudine în lupta cu răul social înseamnă, de fapt, asumarea Evangheliei lui Hristos, iar „asumarea de către Biserică a Evangheliei lui Hristos în relaţia sa cu societatea, cu statul poate fi privită ca un fel de stare în care nu există tensiuni ireconciliabile între „Împărăţia lui Dumnezeu ce va să vină”, cu a sa aşa-numită „etică absolută” şi lumea „aşa cum este”, societatea, statul cu ale lor „necesităţi relative”. (...) Sufletul creştinului nu mai este sfâşiat între îndatoririle pe care i le cere conştiinţa sa creştină şi exigenţele apartenenţei la stat, ca cetăţean. Singura tensiunea care rămâne este doar cea care izvorăşte din separarea Bisericii de stat, în sensul respingerii acelor valori promovate de stat aflate în incompatibilitate cu Evanghelia lui Hristos.” (André Trocmé – Iisus şi revoluţia non-violentă, pag. 62)

 

--- VA URMA ---

Tinerii noştri între tradiţie şi modernitate

Acum mai bine de 20 de ani participam, ca tânăr utecist, la conferinţa organizaţiei UTC a liceului dedicată Zilei Muncii! Tovarăşul secretar de partid ne-a vorbit nouă, tineri elevi de liceu scoşi de la ore de tovarăşii diriginţi şi înghesuiţi în sala de festivităţi, despre grija partidului pentru educaţia tinerei generaţii. Vreme de o oră am ascultat cuvântarea tovarăşului împănată cu citate din “geniala gândire a celui mai iubit fiu al ţării, secretarul general al partidului tovarăşul Nicolae Ceauşescu”! După discurs, corul liceului a oferit un program de cântece patriotice. “Partidul – Ceauşescu – România”! Câţiva dintre rebelii liceului, ocrotiţi de premiile pe care le obţinuseră la diferite concursuri naţionale şi internaţionale de interpretare muzicală, articulau numele Tovarăşului şi modificau lozincile din cântece, spre disperarea dirijorului pe al cărui chip se putea citi un amestec de disperare şi râs cu greu stăpânit. „Partidul, Ceauşescul şi Toporul” a fost concluzia ultimului cântec revoluţionar.

 

Era anul 1988. Falimentul dictaturii se contura tot mai clar. Tovarăşii din activul de partid nu s-au formalizat, ba chiar am observat că se amuzau de poantele colegilor mei. A venit Decembrie 1989. Au murit tineri. Am obţinut, cu preţul vieţii lor, o libertate chinuită şi bolnavă. Tinerii au devenit subiect de discursuri şi predici electorale. Toată lumea îi iubeşte pe tineri. Domnul candidat pentru fotoliul de primar, consilier, parlamentar îi aminteşte cu insistenţă pe tineri în platforma electorală. A vorbi despre tineri este o componentă obligatorie a oricărei politici de public-relations pentru instituţiile care îşi au sursa succesului în controlul maselor. Totuşi, mai este cineva cu adevărat interesat de tineri?

 

Să observăm câteva date. Tinerii şi locurile de muncă: conform unui studiu realizat de Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, peste 100.000 de tineri români, între 15 şi 25 de ani, nu au loc de muncă. Numărul tinerilor afectaţi de şomaj creşte într-un ritm îngrijorător. 

 

Elevii şi violenţa: conform unui studiu internaţional realizat acum doi ani de Organizaţia Mondială a Sănătăţii în 37 de ţări, România se afla pe primul loc privind numărul de profesori care au raportat acte de violenţă ale elevilor în timpul orelor. Un sondaj realizat de SIVECO-România în 2007 arată că responsabilitatea pentru propagarea violenţei, sub toate formele ei, în rândurile tinerilor este împărţită între: stradă (75%), mediul familial (54%), mass-media (23%) şi şcoală (21%). Situaţia nu s-a schimbat, dimpotrivă, se agravează.

 

Tinerii şi infracţionalitatea: 28% din totalul infracţiunilor comise în ţara noastră în anul 2007 au avut ca autori tineri cu vârstele între 18 şi 30 ani. În anul 2008 s-au produs 59 de omoruri în rândul tinerilor cu vârstele cuprinse între 14 şi 29 ani, reprezentând peste 16% din totalul omuciderilor înregistrate în România ca urmare a actelor de violenţă. 20% din totalul persoanelor condamnate în anul 2008 au fost tineri, respectiv 3.625 minori şi 3.666 tineri cu vârstele între 18-20 ani.

 

Tinerii şi consumul de droguri: în România, dintre tinerii cu studii superioare 34% consumă cannabis. Tinerii care urmează studii primare/gimnaziale consumă  amphetamine (6,5%) şi tranchilizante (7,8%), iar tinerii liceeni consumă ecstasy (13,3%), cocaină (7,9%) şi heroină (2,7%). În ultimii 4 ani consumul de droguri în şcolile şi universităţile din România s-a dublat.

 

Sunt date oferite de infernul în care trăiesc mulţi, prea mulţi dintre tinerii noştri. Dacă ne dorim cu adevărat să-i ajutăm, suntem obligaţi la sinceritate şi pragmatism. Întoarcerea tinerilor noştri la tradiţia vieţii creştine şi instruirea lor pentru a trăi moral şi cu demnitate în jungla modernităţii nu pot fi obţinute prin discursuri ipocrite, prin programe „de tineret” politizate şi birocratizate sau prin atitudini fariseice. Indiferenţa criminală cu care instituţiile poporului nostru tratează viaţa şi educaţia tinerilor noştri ne poate condamna la dispariţie. Acum 20 de ani cântam osanale unui dictator. Astăzi suntem pe cale să cântăm prohodul la înmormântarea viitorului neamului nostru. „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!” (Luca 7, 14)