Icoană, gânduri şi colind...

Am călătorit printre bolnavii Spitalului unde slujesc, vestindu-le Naşterea Pruncului Iisus şi dăruindu-le Icoana Lui spre închinare... a şasea mea călătorie spre sufletele celor bolnavi ca preot creştin şi mărturisitor al Naşterii lui Hristos.

Călătorie pe care o mărturisesc în faţa sufletelor voastre, gând de pace, lecţie de viaţă, îndemn la faptă bună şi la rugăciune... îndemn să vă reîntoarceţi acasă, la Hristos.

Călătoria mea cu Icoana Naşterii către cei bolnavi, mereu şi mereu începe din adâncul cel aproape de cer al etajului 10 din Spital, acel tărâm al suferinţei cumplite unde sunt îngrijiţi copiii bolnavi de cancer. Simt cum în mine picură lacrimi, deşi chipul meu zâmbeşte cu blândeţe acestor îngeri chinuiţi de păcatele neamului în care s-au născut. Buzele lor firave de copii, petale de flori uscate de boală, sărută Icoana Naşterii lui Hristos, gustând veşnicia. Mergând pe holul Oncopediatriei îl caut din priviri pe Mihăiţă, ţigănuşul mereu vesel şi optimist, pui de om, cu suflet curat şi trupul chinuit de cancer. Îi văd umbra şi parcă îi aud glasul...

...este doar gândul meu, dorul meu după Mihăiţă. L-am găsit internat în Oncopediatrie în 2009. Era adus periodic la tratament, din centrul de plasament unde era găzduit. După mult chin, copilul a renunţat să mai lupte în această lume. În vară, de 1 Iunie, când împreună cu voluntarii mei i-am bucurat pe copiii din Oncopediatrie cu tradiţionala noastră ieşire în Parcul Romanescu din Craiova, la joacă şi agapă, Mihăiţă a rămas la pat, în salon. Se simţea rău, foarte rău... Mi-a şoptit doamna doctor Polixenia să nu uităm de el, să-i luăm un balon frumos colorat. Îşi dorea mult Mihăiţă să-i aducem şi lui ceva din parc... În aceeaşi zi, când încă ne aflam cu copiii în parc, am fost anunţaţi prin telefon că Mihăiţă a murit. 

A plecat de la noi Mihăiţă, copilul abandonat şi uitat de părinţii lui fără de inimă, a plecat la Dumnezeu... şi totuşi îl văd, îl simt şi sufletul meu îl îmbrăţişează şi-l binecuvintează în rugăciune...

În Secţiile de Pediatrie ale Spitalului am aflat alţi copii în suferinţă, chinuiţi de boli mai grave ori mai puţin grave. Prea mulţi copii bolnavi sunt prin spitalele noastre, rătăcirea din noi aduce asupra copiilor noştri boala, întunericul, durerea...

Privesc la lumina din ochii acestor copii, la inocenţa lor, la bunătatea lor. Un copil suferă cu un curaj infinit mai mare decât un adult. Nu, nu este neştiinţa lui despre viaţă şi moarte, ci este puterea lui îngerească, de suflet curat, nevinovat. Privesc la suferinţa copiiilor de prin saloanele celor două secţii de Pediatrie ale Spitalului şi dăruindu-le Icoana Naşterii spre închinare, simt iarăşi cum lacrimi aduc revărsare de milă şi durere în sufletul meu. Ajută, Doamne, necredinţei mele!

Însă durerea cea mare loveşte adâncul fiinţei mele în salonul pentru copii din Secţia de Terapie Intensivă, de la etajul 4 al Spitalului. Acolo, întinsă pe un pat, parcă dormind, cu trupul asistat de aparate, Maria, fetiţă blândă şi frumoasă, îşi picură, secundă de secundă sufletul spre cer. Părinţii ei sunt pentru mine nişte eroi. Se luptă de câţiva ani să-şi salveze unicul copil. Nu s-au revoltat, nu s-au certat cu Dumnezeu. Ei doar au luptat... Da, acum ei ştiu că Maria, copilul lor, începe să se nască în cer. Cu câteva zile în urmă, mama Mariei mi-a răspun, cînd am întrebat-o despre starea fetiţei: "Părinte, încă nu s-a hotărât Maria... nu s-a hotărât să plece!" O mamă şi un tată la căpătâiul fetiţei lor, aşteptând clipa care va cuprinde veşnicia, clipa în care Maria se va naşte în ceruri, părăsind această lume întunecată pentru lumina veşnică a păcii lui Dumnezeu... Ajută, Doamne, necredinţei mele!

În acelaşi salon se luptă pentru viaţa lor două surori, două ţigăncuşe frumoase. Un unchi de-al lor le-a luat la plimbare cu maşina, pe ele şi pe un băieţel. Era beat, unchiul... a lovit maşina, a făcut-o praf. Unchiul a murit, a primit plata pentru fapta lui. A murit însă şi băieţelul, copil nevinovat, avea doar 10 ani. O dramă provocată de patima şi nepăsarea criminală a unui rătăcit... Fetiţele au ieşit din comă, după multă luptă, prin mila lui Dumnezeu şi priceperea medicilor, vor scăpa cu viaţă.

Călătoria mea cu Icoana Naşterii către cei bolnavi din Spital este o călătorie spre Dumnezeu. Trecând din secţie în secţie, prin sute de saloane, de fapt, călătoresc prin vieţile a sute de oameni. Chipurile celor bolnavi se transformă, treptat, într-un singur chip, acela al fiinţei umane aflată la ceasul adevărului, când sănătatea nu mai este şi trebuie recâştigată, când tihna de ieri este pusă sub semnul întrebării şi conştiinţa te îndeamnă să cauţi o altă tihnă, nu a trupului sătul de dulceaţa lumii, ci a sufletului însetat de veşnicie, de Adevăr, de Dumnezeu...

Puţini au fost bolnavii din Spital care au refuzat binecuvântarea Icoanei Naşterii lui Hristos. Pe cei de altă credinţă i-am respectat şi le-am dăruit sfatul rugăciunii. Într-un salon, un bolnav a sărutat cu evlavie Icoana Naşterii, s-a lăsat miruit cu untdelemn sfinţit la Sfântul Maslu, ca toţi ceilalţi bolnavi, însă apoi mi-a zis: "Părinte, eu sunt musulman, mă iertaţi, vă spun ca să ştiţi!" Avea în glas blândeţe şi nici umbră de reproş ori de mândrie, doar îşi mărturisea credinţa lui. "Dumnezeu să-ţi dăruiască pace şi binecuvântare, frate!", i-am răspuns bucuros că am avut ocazia să cunosc un musulman adevărat. Pe bolnavii cei revoltaţi pe Dumnezeu, i-am privit cu milă şi i-am îndemnat la meditaţie, la căutarea sensului acestei vieţi şi la pacea cunoaşterii care să le risipească revolta inutilă...

Ziua călătoriei mele cu Icoana Naşterii către cei bolnavi s-a săvârşit, la ceas de seară, cu pacea colindelor cântate de grupul de colindători ai ASCOR-Craiova, tinerii noştri frumoşi care mă însoţesc în slujirea copiilor din Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Nr.1 Craiova şi a bătrânilor din Căminul pentru Persoane Vârstnice Craiova.

Tinerii creştini au picurat bucuria smerită a colindelor noastre creştin-ortodoxe în casa mea şi în sufletele soţiei mele, Diana, ale celor trei copii ai mei, Casiana Gabriela, Andrei Vladimir şi Mihai Nectarie, şi ale mamei şi soacrei mele, mamele noastre dragi care ne ajută să ne creştem copiii.

Sufletul meu şi-a regăsit pacea ascultând glasurile curate, îngereşti, ale acestor tineri... şi la ceas de colind am deschis uşile sufletului meu în calea lui Dumnezeu. Chipurile tuturor copiilor însoţiţi de mine, ca preot de spital, în rugăciune şi slujire, spre vindecare în această lume ori spre odihna în Împărăţia lui Dumnezeu, s-au aşezat în adâncul sufletului meu, ca nişte picături de rouă, îmbrăţişând şi vindecând rănile adâncului meu. Hristos se naşte, slăviţi-L!