RADU PREDA: POLITICIANISMUL BISERICESC

 

Conflictul ortodoxo-ortodox

din Transilvania

Recenta decizie a Sinodului Bisericii noastre stârneşte uimire şi, la nu puţini, indignare. Înainte de Sinod, am scris şi am vorbit pe tema „rearondării” celor două Mitropolii din Transilvania. Nu doresc să reiau cele deja afirmate. Cu toate acestea, cred că ar trebui lămurite, la capătul unor săptămâni agitate, două aspecte intens vehiculate. Primul: hotărârea din 2012 este o corectare a „nedreptăţii” din 2005. Al doilea: laicatul are o atât de mare importanţă încât Sinodul s-a văzut nevoit să ia act de decizia acestuia, exprimată în Adunările Eparhiale. Sigur, dincolo de aceste aspecte, ar fi cazul să ne întrebăm ce lecţii se pot învăţa din recentele dispute bisericeşti care au avut şi un puternic ecou social.

Receptarea deciziilor sinodale

Înainte de a intra în miezul celor două teme, e nevoie de o scurtă precizare legată de modul cum ar trebui să înţelegem şi astfel să receptăm, în general, deciziile sinodale. Ei bine, în comunicatul de presă al Patriarhiei publicat la începutul lui februarie a. c. ca urmare a dezbaterii din presa locală clujeană, dar nu numai, se menţionează textual că decizia Sinodului din noiembrie 2005 de a reorganiza jurisdicţia teritorială din Transilvania a fost „luată în grabă”. Afirmaţia aceasta este de două ori importantă. Pe de o parte, ea indică involuntar diferenţa de calitate umană şi morală dintre decizia „grăbită” din 2005, dictată de ritmul evenimentelor, şi cea evident premeditată din 2012, beneficiarii ei antepronunţându-se, fapt care a făcut din decizia ulterioară a Sinodului, de acum câteva zile, o surpriză aşteptată. Pe de altă parte, afirmaţia ne arată că, la rigoare, Sinodul poate lua decizii dacă nu greşite, oricum incomplete sau cel puţin discutabile. Că episcopatul ca atare nu este infailibil, acest lucru îl afirmă ecleziologia şi dogmatica Ortodoxiei deja de secole, contrazicând astfel mentalităţile şi practicile curente. Problema în cazul nostru rezidă în absenţa unor criterii clare în funcţie de care o decizie, precum cea din 2005, poate fi catalogată drept „grăbită”, iar cea din 2012 drept corectă. Pe baza căror principii putem distinge? Sau totul se reduce la cei care decid, azi într-un fel şi mâine în cu totul altul? Este o chestiune de fundamente sau una de persoane? În lipsa unor răspunsuri clare, iată că deciziile sinodale, cu voie de la Patriarhie, sunt lansate dezbaterii publice: un câştig indirect, dar nu mai puţin preţios, al ultimelor zile. Coresponsabilitatea bisericească la care îndemna comunicatul Patriarhiei din 1 februarie poate fi, într-adevăr, exercitată în vederea identificării celor mai bune soluţii pentru comunitatea noastră de credinţă. 

 

 

Procedură şi matematică

Acum, revenind la afirmaţia recurentă că hotărârea din 2012 este o corectare a „nedreptăţii” din 2005, repet totuşi ceea ce am mai spus: înfiinţarea Mitropoliei Clujului s-a făcut pe fundalul neclarităţilor încă prezente din Statutul BOR, unde problematica sinodalităţii mitropolitane, ca exerciţiu al comuniunii la nivel local, nu este corelată cu aspectul reprezentativităţii în cazul alegerii mitropoliţilor, care nu sunt doar eparhioţi, ci prezidează şi un sinod. Cât mai simplu spus, ceea ce s-a petrecut în noiembrie 2005 a fost o criză tipică de sistem datorată alienării conştiinţei canonice în Ortodoxiile naţionale moderne. Desigur, etapele înfiinţării de noi eparhii sau mitropolii nu au fost urmate în 2005 cu stricteţe, dar au fost completate ulterior. Concret, chiar dacă s-a pornit de sus în jos, cum am atenţionat în epocă, au avut loc apoi şedintele anuale ale Adunărilor Eparhiale care s-au pronunţat, acoperind astfel golul dintre decizia Sinodului şi cea a Adunării Naţionale Bisericeşti, competentă atunci în materie. Repet şi faptul că, în Sinodul din 4 noiembrie 2005, a votat pentru noua Mitropolie de la Cluj inclusiv mitropolitul ales al Sibiului. „Grăbit”, întreg Sinodul a votat pentru, doar două voturi fiind împotrivă. Măcar şi diferenţa evidentă a  raportului de voturi dintre decizia din 2005 şi cea din 2012 exprimă adevărata voinţă a Sinodului. Şi pentru că tot suntem la capitolul de matematică sinodală, decizia din 17 februarie 2012 a fost luată de 41 de votanţi, 6 fiind împotrivă, 8 abţinându-se şi 27 fiind pentru. Cum art. 14, litera k a Statutului BOR (modificat la început de 2011) prevede, la atribuţiile Sinodului, că acesta „aprobă, cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor prezenţi, înfiinţarea, desfiinţarea, modificarea teritorială şi schimbarea titulaturii mitropoliilor, arhiepiscopiilor şi episcopiilor din cadrul Patriarhiei Române”, rezultă că recenta decizie este statutară la limită. În funcţie de regula de calcul folosită, ea poate fi chiar contestată. Rezultatul strâns, pe muchie, este uimitor pentru un demers care s-a vrut corectiv în raport cu o decizie anterioară considerată de unii eronată. Cu alte cuvinte, reparând o „nedreptate”, Sinodul riscă să comită o ilegalitate. 

 

Tot în logica abuzului terminologic trebuie considerată şi referinţa repetată, inclusiv în comunicatul din 1 februarie 2012, la „hotărârea comună a Sinoadelor mitropolitane ale Mitropoliei Ardealului şi Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, reunite în şedinţă comună de lucru la mănăstirea Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov, din 16 decembrie 2011”. Or, în vreme ce fiecare Sinod mitropolitan în parte şi Adunările Eparhiale sunt organisme statutare, şedinţele reunite ale unor Sinoade mitropolitane nu au acest statut şi ca atare nu pot hotărî nimic. Chiar dacă nu sunt lipsite de utilitate, dimpotrivă, reuniunile de acest fel au un caracter pur informal, pentru a folosi un cuvânt intrat recent în vocabularul românesc. Fără a dori să găsim cu orice preţ nod în papură şi pete în soare, cert este că în toată polemica aceasta ortodoxo-ortodoxă, pe cât de inutilă, pe atât de tristă, abuzul a fost comis constant, motiv să ne întrebăm iarăşi, deloc retoric, dacă principiile sunt slabe, sau slabi sunt cei chemaţi să le interpreteze şi să le aplice. Din orice unghi am privi, calitatea umană a celor implicaţi este decisivă. 

 

Pentru a nu lungi lista aspectelor procedurale discutabile, să menţionăm şi lipsa de ecou în Sinodul mare a poziţiei Sinodului mitropolitan clujean din 7 februarie 2012. Aducând argumentele bunului simţ, Sinodul local s-a exprimat pentru întregirea teritorială a Mitropoliei de la Sibiu prin trecerea eparhiei de Alba, dar a contestat desprinderea Bihorului. Atât comunicatul de presă, cât şi procesul verbal al Sinodului mitropolitan trec în revistă principiile canonice, pastorale şi sociale care contrazic dorinţa total inexplicabilă ca în numele echilibrării să se producă un dezechilibru şi mai mare. Procedural, nu doar că ierarhii sufragrani de Alba şi Oradea au absentat de la Sinodul mitropolitan, dar nu au înaintat Clujului nici măcar hotărârile Adunărilor Eparhiale. Am asistat la o sfidare personală şi instituţională a autorităţii mitropolitane simetrică, ar spune unii, cu situaţia în care s-a aflat mitropolitul ales al Sibiului, în 2005. Dacă aceasta este starea de spirit în 2012, atunci nu mai există nici un dubiu asupra dorinţei de răzbunare, străină de duhul bisericesc, a iniţiatorilor şi susţinătorilor „rearondării”. În fine, punerea în Sinodul de la Bucureşti a cererii de trecere a Devei şi de revenire a Albei şi Oradiei la Sibiu a avut o sintaxă deficitară, la pachet, fără minimele distincţii de ordin geografic şi pastoral.

Ce vor, de fapt, laicii?

Actorii involuntari ai recentei theodrame au fost laicii. În numele lor se pare că s-a făcut totul. Un studiu sociologic a arătat însă o altă imagine şi a devoalat o înţelegere radical diferită a vieţii bisericeşti. Sigur, nu trebuie să ne conducem în Biserică după sondaje, dar măcar să ţinem cont de tendinţele pe care acestea le scot în evidenţă. În cazul de faţă, pentru prima dată în România post-comunistă, o decizie sinodală a fost precedată de un astfel de studiu sociologic, realizat de IRES, care indica refuzul covârşitor al credincioşilor de a se lăsa antrenaţi într-un război la nivelul ierarhiei ecleziale. În ceea ce îi priveşte pe laicii din Adunările Eparhiale, venerabilul vlădică al Maramureşului, Justinian, a precizat foarte clar că, în fond, contează voinţa episcopului. Aceasta este decisivă. Altminteri spus, episcopii nu se pot ascunde în spatele Adunărilor Eparhiale, invocând „poporul” precum invocă opoziţia politică pe demonstranţii din stradă. Mai mult, potrivit actualului Statut al BOR, în repetate rânduri modificat, laicilor le este rezervat un rol pur decorativ. Într-un astfel de context, a-i pune în faţă pe credincioşi este nu doar un abuz semantic, dar şi o paradoxală dovadă de slăbiciune. Nu poţi conduce autoritar şi să te declari democrat. Un asemenea joc de imagine nu are cum să ţină. Mai ales că, în cazul ecumenismului confuz al ierarhilor de la Timişoara şi Oradea, de pildă, din urmă cu doar câţiva ani, vocea aceluiaşi laicat a fost ignorată suveran.

 

Cum se întâmplă în momente de criză, tema laicatului a fost indirect adusă în actualitate şi merită să o fructificăm pe măsura importanţei pe care o are. Or, dacă tot este vorba despre ortodocşii ardeleni şi de tradiţiile lor, a invoca moştenirea şaguniană şi a trata laicatul cu dezinteres este cea mai flagrantă formă de a contorsiona istoria. La fel, cât de sincer poate fi cultul pentru Şaguna dacă artizanii „rearondării” transilvane sunt şi cei care par să fi abandonat lupta pentru recuperarea patrimoniului Fundaţiei lui Gojdu, prietenul marelui ierarh? Dacă tot sunt interesaţi să asculte laicatul, ar trebui să răspundă la această întrebare: de ce Biserica nu a dat în judecată, după 1989, statul român şi pe cel maghiar pentru maniera în care au lăsat să se piardă milioane de euro care ar fi putut ajuta decisiv la formarea unei elite româneşti în post-comunism capabile să ofere acestei ţări o şansă reală, alta decât cea otrăvită a copiilor de securişti ajunşi astăzi miniştri? Ce au făcut Mitropolia de la Sibiu sau Episcopia de la Gyula pentru salvarea moştenirii Şaguna-Gojdu? Iată o temă bună, pentru început, în dialogul dintre ierarhie şi laicat.

De ce, totuşi, o Mitropolie la Cluj?

Faptul că Mitropolia Clujului nu este rezultatul exclusiv al ambiţiei fondatorului ei îl arată ataşamentul spontan al clujenilor, indiferent de vârstă sau treaptă socială. Dacă ar fi fost o simplă construcţie orgolioasă, o proiecţie geografică a unei peisaj sufletesc denivelat sau doar un exerciţiu de putere, atentatul la centrul mitropolitan clujean nu ar fi stârnit atâtea reacţii. Or, comună acestora le este lipsa oricărui sentiment de dispreţ faţă de Sibiu. Importanţa Clujului este resimţită ca aparţinându-i, ca fiindu-i proprie, iar nu luată altcuiva. Ridicarea metropolei din inima Transilvaniei în rang bisericesc semnifică în ultimă instanţă împlinirea unui parcurs istoric de luare în posesie a unui teritoriu în care românii erau toleraţi până acum aproape un secol doar la periferie. Nu trebuie să apelăm la retorica naţionalistă, atât de păguboasă tocmai la Cluj, imediat după 1989, pentru a înţelege că recunoaşterea bisericească a unei realităţi mult mai complexe face parte din ceea ce, folosind cuvinte aparent mari, reprezintă proiectul naţional al României moderne. Orbirea decidenţilor ecleziali de acum, exprimată în recentele decizii, este cu atât mai dureroasă cu cât Biserica noastră, autonomă şi autocefală, a fost motorul emancipării naţionale, inclusiv prin cultivarea sistemului mitropolitan care a permis menţinerea unităţii de credinţă în ciuda dezbinării politice. Ignorarea sistematică a faptului că prin două mitropolii prezenţa românilor şi a ortodocşilor în Transilvania se exprimă mai puternic duce în cele din urmă la o absurdă şi blasfemiatoare „concurenţă” între moştenirea lui Ştefan cel Mare, ctitorul episcopiei din Feleac, precursoarea directă a celei din Cluj, şi moştenirea lui Andrei Şaguna, ambii canonizaţi de Biserica noastră. 

 

 

 În loc de concluzii: etica sinodală

Ceea ce a scos cel mai bine în evidenţă recentul conflict ortodoxo-ortodox este deficitul etic al unora dintre membrii Sinodului BOR. Abandonând schimbul de idei şi opinii, nedorind să facă opoziţie preşedintelui Sinodului, singurul abilitat să aibă o părere, unii membri sinodali au transformat consensualitatea în complicitate. Riscul este însă şi mai mare. Din exterior văzând comportamentul sinodal, transformarea ierarhiei în oligarhie este cel mai nociv lucru care se poate produce. Aşa cum în partidele politice, viciate de corupţie şi amatorism, singura „virtute” este loialitatea tribală („Cum doriţi, şefu’!”), la fel, păstrând proporţiile şi mai ales diferenţele stilistice, par să se petreacă lucrurile şi în Sinod. Invazia duhului politicianist este, în esenţă, marea ispită căreia trebuie să îi reziste ierarhii noştri. În ciuda comodităţii pe care o asigură folosirea clişeelor, fronturile din ierarhia Bisericii noastre nu sunt nici pe departe între „ecumenişti” şi „tradiţionalişti”, cum se crede. După ultimele evenimente, este cert că lupta se dă, de fapt, între bun simţ şi mitocănie, între cei cu frică de Dumnezeu şi cei „neînfricaţi”. Trebuie, în faţa acestui tablou, să ne smintim sau să ne pierdem credinţa? Nicidecum. Slăbiciunile slujitorilor Bisericii sunt cea mai mare dovadă că adevăratul cap al ei rămâne Hristos. Amin!

Radu PREDA

UBB/INTER

 

***

Text preluat de pe blogul prietenului meu jurnalistul și scriitorul Răzvan Codrescu.

http://razvan-codrescu.blogspot.com/