Conflictul ortodoxo-ortodox
din Transilvania
Recenta
decizie a Sinodului Bisericii noastre stârneşte uimire şi, la nu puţini,
indignare. Înainte de Sinod, am scris şi am vorbit pe tema „rearondării” celor două Mitropolii din Transilvania.
Nu doresc să reiau cele deja afirmate. Cu toate acestea, cred că ar
trebui lămurite, la capătul unor săptămâni agitate, două aspecte intens
vehiculate. Primul: hotărârea din 2012 este o corectare a „nedreptăţii”
din 2005. Al doilea: laicatul are o atât de mare importanţă încât
Sinodul s-a văzut nevoit să ia act de decizia acestuia, exprimată în
Adunările Eparhiale. Sigur, dincolo de aceste aspecte, ar fi cazul să ne
întrebăm ce lecţii se pot învăţa din recentele dispute bisericeşti care
au avut şi un puternic ecou social.
Receptarea deciziilor sinodale
Înainte de a
intra în miezul celor două teme, e nevoie de o scurtă precizare legată
de modul cum ar trebui să înţelegem şi astfel să receptăm, în general,
deciziile sinodale. Ei bine, în comunicatul de presă al Patriarhiei
publicat la începutul lui februarie a. c. ca urmare a dezbaterii din
presa locală clujeană, dar nu numai, se menţionează textual că decizia
Sinodului din noiembrie 2005 de a reorganiza jurisdicţia teritorială din
Transilvania a fost „luată în grabă”. Afirmaţia aceasta este de două
ori importantă. Pe de o parte, ea indică involuntar diferenţa de
calitate umană şi morală dintre decizia „grăbită” din 2005, dictată de
ritmul evenimentelor, şi cea evident premeditată din 2012, beneficiarii
ei antepronunţându-se, fapt care a făcut din decizia ulterioară a
Sinodului, de acum câteva zile, o surpriză aşteptată. Pe de altă parte,
afirmaţia ne arată că, la rigoare, Sinodul poate lua decizii dacă nu
greşite, oricum incomplete sau cel puţin discutabile. Că episcopatul ca
atare nu este infailibil, acest lucru îl afirmă ecleziologia şi
dogmatica Ortodoxiei deja de secole, contrazicând astfel mentalităţile
şi practicile curente. Problema în cazul nostru rezidă în absenţa unor
criterii clare în funcţie de care o decizie, precum cea din 2005, poate
fi catalogată drept „grăbită”, iar cea din 2012 drept corectă. Pe baza
căror principii putem distinge? Sau totul se reduce la cei care decid,
azi într-un fel şi mâine în cu totul altul? Este o chestiune de
fundamente sau una de persoane? În lipsa unor răspunsuri clare, iată că
deciziile sinodale, cu voie de la Patriarhie, sunt lansate dezbaterii
publice: un câştig indirect, dar nu mai puţin preţios, al ultimelor
zile. Coresponsabilitatea bisericească la care îndemna comunicatul
Patriarhiei din 1 februarie poate fi, într-adevăr, exercitată în vederea
identificării celor mai bune soluţii pentru comunitatea noastră de
credinţă.
Procedură şi matematică
Acum, revenind
la afirmaţia recurentă că hotărârea din 2012 este o corectare a
„nedreptăţii” din 2005, repet totuşi ceea ce am mai spus: înfiinţarea
Mitropoliei Clujului s-a făcut pe fundalul neclarităţilor încă prezente
din Statutul BOR, unde problematica sinodalităţii mitropolitane, ca
exerciţiu al comuniunii la nivel local, nu este corelată cu aspectul
reprezentativităţii în cazul alegerii mitropoliţilor, care nu sunt doar
eparhioţi, ci prezidează şi un sinod. Cât mai simplu spus, ceea ce s-a
petrecut în noiembrie 2005 a fost o criză tipică de sistem datorată
alienării conştiinţei canonice în Ortodoxiile naţionale moderne.
Desigur, etapele înfiinţării de noi eparhii sau mitropolii nu au fost
urmate în 2005 cu stricteţe, dar au fost completate ulterior. Concret,
chiar dacă s-a pornit de sus în jos, cum am atenţionat în epocă, au avut
loc apoi şedintele anuale ale Adunărilor Eparhiale care s-au pronunţat,
acoperind astfel golul dintre decizia Sinodului şi cea a Adunării
Naţionale Bisericeşti, competentă atunci în materie. Repet şi faptul că,
în Sinodul din 4 noiembrie 2005, a votat pentru noua Mitropolie de la
Cluj inclusiv mitropolitul ales al Sibiului. „Grăbit”, întreg Sinodul a
votat pentru, doar două voturi fiind împotrivă. Măcar şi diferenţa
evidentă a raportului de voturi dintre decizia din 2005 şi cea din 2012
exprimă adevărata voinţă a Sinodului. Şi pentru că tot suntem la
capitolul de matematică sinodală, decizia din 17 februarie 2012 a fost
luată de 41 de votanţi, 6 fiind împotrivă, 8 abţinându-se şi 27 fiind
pentru. Cum art. 14, litera k a Statutului BOR (modificat la început de
2011) prevede, la atribuţiile Sinodului, că acesta „aprobă, cu o
majoritate de două treimi din numărul membrilor prezenţi, înfiinţarea,
desfiinţarea, modificarea teritorială şi schimbarea titulaturii
mitropoliilor, arhiepiscopiilor şi episcopiilor din cadrul Patriarhiei
Române”, rezultă că recenta decizie este statutară la limită. În funcţie
de regula de calcul folosită, ea poate fi chiar contestată. Rezultatul
strâns, pe muchie, este uimitor pentru un demers care s-a vrut corectiv
în raport cu o decizie anterioară considerată de unii eronată. Cu alte
cuvinte, reparând o „nedreptate”, Sinodul riscă să comită o ilegalitate.
Tot în logica
abuzului terminologic trebuie considerată şi referinţa repetată,
inclusiv în comunicatul din 1 februarie 2012, la „hotărârea comună a
Sinoadelor mitropolitane ale Mitropoliei Ardealului şi Mitropoliei
Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, reunite în şedinţă comună de
lucru la mănăstirea Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov, din 16 decembrie
2011”. Or, în vreme ce fiecare Sinod mitropolitan în parte şi Adunările
Eparhiale sunt organisme statutare, şedinţele reunite ale unor Sinoade
mitropolitane nu au acest statut şi ca atare nu pot hotărî nimic. Chiar
dacă nu sunt lipsite de utilitate, dimpotrivă, reuniunile de acest fel
au un caracter pur informal, pentru a folosi un cuvânt intrat recent în
vocabularul românesc. Fără a dori să găsim cu orice preţ nod în papură
şi pete în soare, cert este că în toată polemica aceasta
ortodoxo-ortodoxă, pe cât de inutilă, pe atât de tristă, abuzul a fost
comis constant, motiv să ne întrebăm iarăşi, deloc retoric, dacă
principiile sunt slabe, sau slabi sunt cei chemaţi să le interpreteze şi
să le aplice. Din orice unghi am privi, calitatea umană a celor
implicaţi este decisivă.
Pentru
a nu lungi lista aspectelor procedurale discutabile, să menţionăm şi
lipsa de ecou în Sinodul mare a poziţiei Sinodului mitropolitan clujean
din 7 februarie 2012. Aducând argumentele bunului simţ, Sinodul local
s-a exprimat pentru întregirea teritorială a Mitropoliei de la Sibiu
prin trecerea eparhiei de Alba, dar a contestat desprinderea Bihorului.
Atât comunicatul de presă, cât şi procesul verbal al Sinodului
mitropolitan trec în revistă principiile canonice, pastorale şi sociale
care contrazic dorinţa total inexplicabilă ca în numele echilibrării să
se producă un dezechilibru şi mai mare. Procedural, nu doar că ierarhii
sufragrani de Alba şi Oradea au absentat de la Sinodul mitropolitan, dar
nu au înaintat Clujului nici măcar hotărârile Adunărilor Eparhiale. Am
asistat la o sfidare personală şi instituţională a autorităţii
mitropolitane simetrică, ar spune unii, cu situaţia în care s-a aflat
mitropolitul ales al Sibiului, în 2005. Dacă aceasta este starea de
spirit în 2012, atunci nu mai există nici un dubiu asupra dorinţei de
răzbunare, străină de duhul bisericesc, a iniţiatorilor şi
susţinătorilor „rearondării”. În fine, punerea în Sinodul de la
Bucureşti a cererii de trecere a Devei şi de revenire a Albei şi Oradiei
la Sibiu a avut o sintaxă deficitară, la pachet, fără minimele
distincţii de ordin geografic şi pastoral.
Ce vor, de fapt, laicii?
Actorii
involuntari ai recentei theodrame au fost laicii. În numele lor se pare
că s-a făcut totul. Un studiu sociologic a arătat însă o altă imagine şi
a devoalat o înţelegere radical diferită a vieţii bisericeşti. Sigur,
nu trebuie să ne conducem în Biserică după sondaje, dar măcar să ţinem
cont de tendinţele pe care acestea le scot în evidenţă. În cazul de
faţă, pentru prima dată în România post-comunistă, o decizie sinodală a
fost precedată de un astfel de studiu sociologic, realizat de IRES, care
indica refuzul covârşitor al credincioşilor de a se lăsa antrenaţi
într-un război la nivelul ierarhiei ecleziale. În ceea ce îi priveşte pe
laicii din Adunările Eparhiale, venerabilul vlădică al Maramureşului,
Justinian, a precizat foarte clar că, în fond, contează voinţa
episcopului. Aceasta este decisivă. Altminteri spus, episcopii nu se pot
ascunde în spatele Adunărilor Eparhiale, invocând „poporul” precum
invocă opoziţia politică pe demonstranţii din stradă. Mai mult, potrivit
actualului Statut al BOR, în repetate rânduri modificat, laicilor
le este rezervat un rol pur decorativ. Într-un astfel de context, a-i
pune în faţă pe credincioşi este nu doar un abuz semantic, dar şi o
paradoxală dovadă de slăbiciune. Nu poţi conduce autoritar şi să te
declari democrat. Un asemenea joc de imagine nu are cum să ţină. Mai
ales că, în cazul ecumenismului confuz al ierarhilor de la Timişoara şi
Oradea, de pildă, din urmă cu doar câţiva ani, vocea aceluiaşi laicat a
fost ignorată suveran.
Cum
se întâmplă în momente de criză, tema laicatului a fost indirect adusă
în actualitate şi merită să o fructificăm pe măsura importanţei pe care o
are. Or, dacă tot este vorba despre ortodocşii ardeleni şi de
tradiţiile lor, a invoca moştenirea şaguniană şi a trata laicatul cu
dezinteres este cea mai flagrantă formă de a contorsiona istoria. La
fel, cât de sincer poate fi cultul pentru Şaguna dacă artizanii
„rearondării” transilvane sunt şi cei care par să fi abandonat lupta
pentru recuperarea patrimoniului Fundaţiei lui Gojdu, prietenul marelui
ierarh? Dacă tot sunt interesaţi să asculte laicatul, ar trebui să
răspundă la această întrebare: de ce Biserica nu a dat în judecată, după
1989, statul român şi pe cel maghiar pentru maniera în care au lăsat să
se piardă milioane de euro care ar fi putut ajuta decisiv la formarea
unei elite româneşti în post-comunism capabile să ofere acestei ţări o
şansă reală, alta decât cea otrăvită a copiilor de securişti ajunşi
astăzi miniştri? Ce au făcut Mitropolia de la Sibiu sau Episcopia de la
Gyula pentru salvarea moştenirii Şaguna-Gojdu? Iată o temă bună, pentru
început, în dialogul dintre ierarhie şi laicat.
De ce, totuşi, o Mitropolie la Cluj?
Faptul că
Mitropolia Clujului nu este rezultatul exclusiv al ambiţiei fondatorului
ei îl arată ataşamentul spontan al clujenilor, indiferent de vârstă sau
treaptă socială. Dacă ar fi fost o simplă construcţie orgolioasă, o
proiecţie geografică a unei peisaj sufletesc denivelat sau doar un
exerciţiu de putere, atentatul la centrul mitropolitan clujean nu ar fi
stârnit atâtea reacţii. Or, comună acestora le este lipsa oricărui
sentiment de dispreţ faţă de Sibiu. Importanţa Clujului este resimţită
ca aparţinându-i, ca fiindu-i proprie, iar nu luată altcuiva. Ridicarea
metropolei din inima Transilvaniei în rang bisericesc semnifică în
ultimă instanţă împlinirea unui parcurs istoric de luare în posesie a
unui teritoriu în care românii erau toleraţi până acum aproape un secol
doar la periferie. Nu trebuie să apelăm la retorica naţionalistă, atât
de păguboasă tocmai la Cluj, imediat după 1989, pentru a înţelege că
recunoaşterea bisericească a unei realităţi mult mai complexe face parte
din ceea ce, folosind cuvinte aparent mari, reprezintă proiectul
naţional al României moderne. Orbirea decidenţilor ecleziali de acum,
exprimată în recentele decizii, este cu atât mai dureroasă cu cât
Biserica noastră, autonomă şi autocefală, a fost motorul emancipării
naţionale, inclusiv prin cultivarea sistemului mitropolitan care a
permis menţinerea unităţii de credinţă în ciuda dezbinării politice.
Ignorarea sistematică a faptului că prin două mitropolii prezenţa
românilor şi a ortodocşilor în Transilvania se exprimă mai puternic duce
în cele din urmă la o absurdă şi blasfemiatoare „concurenţă” între
moştenirea lui Ştefan cel Mare, ctitorul episcopiei din Feleac,
precursoarea directă a celei din Cluj, şi moştenirea lui Andrei Şaguna,
ambii canonizaţi de Biserica noastră.
În loc de concluzii: etica sinodală
Ceea ce a scos
cel mai bine în evidenţă recentul conflict ortodoxo-ortodox este
deficitul etic al unora dintre membrii Sinodului BOR. Abandonând
schimbul de idei şi opinii, nedorind să facă opoziţie preşedintelui
Sinodului, singurul abilitat să aibă o părere, unii membri sinodali au
transformat consensualitatea în complicitate. Riscul este însă şi mai
mare. Din exterior văzând comportamentul sinodal, transformarea
ierarhiei în oligarhie este cel mai nociv lucru care se poate produce.
Aşa cum în partidele politice, viciate de corupţie şi amatorism, singura
„virtute” este loialitatea tribală („Cum doriţi, şefu’!”), la fel,
păstrând proporţiile şi mai ales diferenţele stilistice, par să se
petreacă lucrurile şi în Sinod. Invazia duhului politicianist este, în
esenţă, marea ispită căreia trebuie să îi reziste ierarhii noştri. În
ciuda comodităţii pe care o asigură folosirea clişeelor, fronturile din
ierarhia Bisericii noastre nu sunt nici pe departe între „ecumenişti” şi
„tradiţionalişti”, cum se crede. După ultimele evenimente, este cert că
lupta se dă, de fapt, între bun simţ şi mitocănie, între cei cu frică
de Dumnezeu şi cei „neînfricaţi”. Trebuie, în faţa acestui tablou, să ne
smintim sau să ne pierdem credinţa? Nicidecum. Slăbiciunile
slujitorilor Bisericii sunt cea mai mare dovadă că adevăratul cap al ei
rămâne Hristos. Amin!
Radu PREDA
UBB/INTER
***
Text preluat de pe blogul prietenului meu jurnalistul și scriitorul Răzvan Codrescu.
2 comentarii:
Cum se face că acest Radu Preda are nişte amnezii interesant? De exemplu, uită că înfiinţarea "Mitropoliei Ardealului de Nord" (aşa cum era cât pe ce să fie denumită construcţia ecleziastică) dusese la crearea unei SCHISME în sânul Bisericii noastre. IPS Laurenţiu şi IPS bartolomeu NU SE MAI POMENEAU la Liturghie! Chiar aşa de scurtă memorie să avem?!
Şi chiar nu apare anormal nimănui dintre "tradiţionalişti" ca jurisdicţia noii mitropolii să fie mai întinsă decât a Mitropoliei-mamă?
Să ne aruncăm privirea în urmă şi asupra manipulărilor cu care am fost intoxicaţi:
- inventarea existenţei a două tabere: atradiţionaliştilor şi a ecumeniştilor;
- minciuni despre precedente canonice care ar legitima sfâşierea Mitropoliei Transilvaniei;
- aruncarea cu lături asupra Statutului şagunian (ceea ce a dus la schimbarea Statutului BOR, pentru ca apoi tot aceiaşi oameni să se mire de aberaţiile care apar între timp)
- vânturarea a false impedimente la alegerea în scaunul de mitropolit ("văduvoi", după cum ţipa un anume Ciachir)
Şi să nu uităm de "cultul personalităţii" cu care unii s-au obişnuit peste poate. Pentru că Bartolomeu Anania avea nişte merite certe dar avea şi nişte hibe...
Şi nu mă feresc să o spun: acest Radu Preda a fost REACTIVAT imediat ce BOR a scos în faţă problema episcopiilor basarabene. Sunt nişte intervenţii absolut năucitoare pe care "marele canonist" ce se revendică le-a avut în presa basarabeană. Semn că lucrează la ordin.
Mă repet: am avut o schismă în Biserică. Şi iarăşi mă repet: domnul Preda este agent al unei puteri străine.
Foate interesante argumentele dvs. M-ar bucura sa le dezvoltati (si cred ca ar fi de folos pentru crestini) sub forma unui articol postat pe blogul personal. Sa auzim numai de bine!
Trimiteți un comentariu