Statul român, politica şi cultele religioase – Despre disonanţele „simfoniei bizantine” româneşti

Candidaţii la funcţia de Preşedinte al Republicii s-au apucat să-şi dea în cap cu credinţa şi să amestece Biserica într-o dezbatere cu subiect nepotrivit şi anacronic – apartenenţa religioasă a respectivilor candidaţi. Dacă ne păstrăm luciditatea, vom înţelege că această dezbatere îşi are originea mai degrabă în zona manipulării politice, decât în universul subiectelor serioase şi importante pentru viitorul imediat al statului român.

Îmi doream să nu mai scriu despre acest subiect. Mi-am exprimat opinia în articolul meu precedent - Despre zâmbetul lui Iuda la umbra Crucii. Nu am nimic mai mult de spus. Totuşi, în această dezbatere politică reapare o temă care nu a fost suficient lămurită în societatea românească a celor peste două decenii de democraţie post-decembristă, anume: au cultele creştine dreptul de a susţine un candidat/lider politic/partid care şi-a asumat o platformă politică de inspiraţie creştină? Şi dacă da, în ce context poate fi exercitat acest drept şi cu ce foloase pentru cultele religioase, stat şi societate?

Administraţia bisericească a BOR, Biserica pe care o slujesc ca preot, a abordat chestiunea conform cu exigenţele timpului care cereau Bisericii să interacţioneze într-un fel sau altul cu politicul. În anii `90 a existat o anumită îngăduinţă care a oferit clerului posibilitatea să se implice în viaţa politică. Se dorea, mai mult sau mai puţin lucid, de către unii susţinători ai implicării preoţilor în politică, să se obţină un fel de reîncreştinare a vieţii politice româneşti post-decembriste şi de ce nu, o reconstrucţie a statului român pe o temelie creştină. 

Treptat, ierarhia Bisericii a înţeles însă că implicarea partinică a preoţilor în politică aduce Bisericii mari prejudicii de imagine şi diminuează, chiar anulează valoarea unor eventuale avantaje de natură economică, financiară. Prin Hotărârea Sfântului Sinod al BOR din anul 2004 a fost interzisă implicarea preoţilor în politică, iar prin Hotărârea Sfântului Sinod al BOR din martie 2008, se hotărăşte că: „arhiereului, preotului, diaconului şi monahului îi este interzis să facă politică partinică, să fie membru al unui partid politic, să participe la campanii electorale, să candideze şi să devină membru al parlamentului sau consiliilor locale, primar, viceprimar sau să ocupe funcţii în administraţia publică centrală şi locală.” Aceeaşi hotărâre sinodală îngăduie, totuşi, ca, „de la caz la caz, preoţii care îşi exprimă, în scris, dorinţa de a candida numai ca independenţi şi numai pentru consiliile locale şi consiliile judeţene să primească aprobarea chiriarhilor lor. Aprobarea va fi acordată în urma analizei solicitărilor preoţilor respectivi, într-o şedinţă a Permanenţei Consiliului Eparhial şi numai acelora consideraţi capabili să promoveze interesele comunităţii în consiliile locale şi în consiliile judeţene.”

 

Administraţia bisericească a ales şi promovează totuşi o a treia cale de interacţiune cu mediul politic, anume colaborarea de la egal la egal, parteneriatul, atât prin relaţiile oficiale reglementate de legile statului şi rânduielile bisericeşti, cât şi prin contacte neoficiale, discrete şi mai puţin publice. O astfel de abordare a relaţiei cu politicul permite pe de o parte, evitarea implicării publice a Bisericii în politică, însă fără înstrăinarea Bisericii faţă de problemele cetăţii, iar pe de altă parte, pune la adăpost eventuale sensibilităţi ale politicienilor, dregătorii cetăţii, oferindu-le un suficient spaţiu de manevră pentru a dezvolta relaţii reciproc avantajoase cu membri ai ierarhiei cultelor religioase.

De fapt, administraţia bisericească se foloseşte de celebra simfonie bizantină care cheamă Biserica şi cetatea (Imperiul bizantin, apoi Otoman, voievodatul, Regatul, iar astăzi, Republica) la o împreună lucrare pentru realizarea binelui public. Pe scurt, în vremurile noastre, această simfonie bizantină s-ar descrie astfel: cetatea îşi asumă atât susţinerea materială, financiară şi ocrotirea cultelor religioase, cât şi parteneriatul cu acestea în rezolvarea unor probleme de natură socială, culturală etc., iar cultele religioase oferă în schimb atât călăuzirea morală a poporului, cât şi parteneriatul cu cetatea, sprijinind dregătorii în eforturile de asigurare a prosperităţii materiale şi dreptăţii sociale pentru locuitorii cetăţii. 

După Decembrie 1989, simfonia bizantină dintre Biserică şi Statul român s-a manifestat în conţinuturi modelate de evoluţia statului şi societăţii româneşti de la chipul neo-comunist al epocii mineriadelor şi partidului-stat, până la cel al aderării şi integrării României în NATO şi Uniunea Europeană, proces politic, economic, social şi militar care a generat mari transformări în structura valorilor civice şi spirituale general acceptate de societatea românească. (articol integral -AICI-)

CUM A FOST ŞI CUM POATE FI CONDUSĂ ROMÂNIA

Fratele meu întru Hristos, jurnalistul creștin-ortodox Claudiu Târziu, mi-a dăruit bucuria și onoarea de a mă reașeza printre jurnaliștii care scriu pentru ROST ONLINE. Vă ofer spre lectură recentul articol de analiză politică pe care l-am scris pentru această importantă și curajoasă publicație online a comunității jurnalistice creștin-ortodoxe din România.

Rememorări de istorie politică post-decembristă şi gânduri despre un catehism politic naţional-creştin

I. Partidele politice post-decembriste şi falsa democraţie: politica de clan şi trădarea României

Momentul Decembrie 1989 a reprezentat nu atât descătuşarea unor energii populare, izvorâte din dorinţa cvasi-generală de a termina definitiv cu mizeria şi teroarea instaurate de dictatura lui Ceauşescu, cât a fost prilejul (după unii martori şi analişti, un prilej pregătit în cheie conspirativă, de lovitură de stat) pentru eşaloanele II şi III din PCR şi Securitate de a prelua controlul asupra statului şi societăţii româneşti. Să rememorăm, fără pretenţia de a cuprinde întreg adevărul trist al acestor mai mult de două decenii de trădare naţională, principalele etape ale procesului post-decembrist de disoluţie a Naţiunii Române şi Statului Român.

La începutul anilor 90, în ceea ce putem numi ”Epoca de Aur a regimului Ion Iliescu” (”de aur” pentru el şi acoliţii acestuia, bineînţeles!), în marele marasm al minciunii şi manipulării iniţiat, controlat cu abilitate de foşti înalţi activişti PCR, ex-ofiţeri şi agenţi ai Securităţii (răspândiţi în toate structurile statului şi societăţii, în ministere, companii economice de stat, Armată, culte religioase etc.), regrupaţi oficial în Frontul Salvării Naţionale, s-a purtat o mare şi decisivă bătălie pe care, din nefericire pentru Naţiunea Română, a câştigat-o tabăra partizanilor aservirii interesului naţional (oricum, pervertit, putem spune chiar trădat de Ceauşescu) în beneficiul unor grupuri oculte de interese controlate în ţară de mafia politico-economică formată din cei mai sus amintiţi, iar din exterior, de mari puteri politice, economice şi militare cu insterese geostrategice în România.

Bătălia a fost purtată împotriva susţinătorilor renaşterii partidelor istorice şi revenirii Majestăţii Sale Regele Mihai I în fruntea ţării – studenţi, intelectuali, preoţi, foşti deţinuţi politici etc. Regele a fost umilit de aparatul de securitate al lui Ion Iliescu, a fost alungat pentru a doua oară din ţară, cu o duritate specifică doar dictaturilor sud-americane. Influenţa monarhiştilor a scăzut permanent, în isteria anti-monarhistă lansată de oficine de presă subvenţionate de FSN (”Vine Regele cu moşierii şi patronii să ne ia pământurile şi fabricile!”) şi în condiţiile în care, prin 91-94, dacă te declarai monarhist sau susţinător al vreunui partid istoric, riscai o bătaie proletară soră cu moartea de la muncitorii nespălaţi la trup, dar spălaţi la creier ai lui ”Noi muncim, noi nu gândim!”. Teritoriul de luptă cel mai important nu a fost Piaţa Universităţii (a cărei imagine apare în memorie atunci când ne gândim la mineriade şi la excesele anti-româneşti şi anti-democratice comise de regimul Iliescu), deşi este un loc cu putere de simbol pentru eforturile de instaurare a unei democraţii reale în ţară depuse de partidele istorice, de societatea civilă şi mişcarea monarhistă în anii 90, loc stropit cu sângele studenţilor şi intelectualilor bătuţi până la mutilare de minerii lui Miron Cozma.

Bătălia pentru (re)naşterea unei clase politice româneşti liberă de influenţele ex-PCR şi ale ex-Securităţii a fost pierdută în interiorul partidelor politice istorice, al societăţii civile şi în cabinetele ministeriale. (articol integral AICI)

Blogul Adevărul.ro - Creştinismul din statistici şi eşecul ”simfoniei bizantine”

Vă ofer spre lectură articolul pe care l-am publicat pe blogul Adevărul.ro. Lectură cu folos!

Creştinismul din statistici şi eşecul ”simfoniei byzantine”

Criza morală profundă în care cei mai mulţi dintre noi, românii, clerici şi mireni, rătăcim de peste două decenii, invalidează teza aşa-zisei benefice ”simfonii bizantine” între Biserică şi statul român post-decembrist, în varianta lui democratică şi unional-europeană. În cetatea românească, apartenenţa la creştinism şi apetenţa pentru democraţia europeană se afirmă des, parcă prea des pentru a le considera o pornire conştientă, naturală. De multe ori însă aceasta se face cu o ipocrizie incompatibilă cu însăşi valoarea spirituală astfel mărturisită, căci, prin fapte, cele două repere ale normalităţii specifice pentru o mult dorită, nouă şi europeană ”Republica Christiana”, se confirmă extrem de rar.

 

Atitudinile creştine şi pro-europene sunt de multe ori prezentate opiniei publice prin intermediul unor date statistice care informează superficial şi limitativ. Nu întotdeauna o statistică descrie cu adevărat, o stare de fapt. Valoarea de adevăr a unui procent este foarte uşor de infirmat, atât prin contactul direct cu realitatea, cât şi printr-un alt procent, care ne descrie un detaliu relevant pentru respectiva stare de fapt. De exemplu, la recensământul din 2011, peste 98% dintre români s-au declarat creştini, 85,9% asumându-şi apartenenţa la credinţa creştin-ortodoxă. Sunt persoane şi chiar instituţii care interpretează acest procent într-un mod festivist, declamând că, iată, avem dovada cât de loiali sunt românii credinţei în Hristos.

 

Am spune că trăim într-o naţiune creştină, dar există şi alte cifre... (articol integral AICI)