Gânduri către politruci și birocrați: Voi sunteţi urmaşii Romei?

Din anumite motive, determinate mai mult sau mai puțin de voința mea, sunt într-o ”pauză de respirație” de la activitatea jurnalistică. Totuși, dorința și capacitatea de a transmite mesaje în spațiul public sunt prezente în adâncul sufletului meu.

Vă propun, prin urmare, spre lectură (și spre distribuire în rețele de socializare) un fragment din ”Scrisoarea a III-a” de Mihai Eminescu, ca mesaj către toți politrucii și birocrații care au nenorocit viața politică, spirituală, culturală și economică a acestei națiuni cu tragic destin.

***

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?

N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?

Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?

Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,

N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi

În aplauzele grele a canaliei de uliţi,

Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,

Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?

Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,

De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?

Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,

Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.

Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,

Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,

Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,

La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;

Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,

Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.

Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,

Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască...

Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!

Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,

În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,

Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.

Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,

Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,

Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri

Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri...

Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire

Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;

Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,

Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!

Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi

Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!

Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,

Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,

Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,

Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,

Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,

Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!

I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!

Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi

Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri

Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,

Îndrăznesc ca să rostească pân' şi numele tău... ţară!

La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,

Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,

Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos...

Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,

Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,

Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,

Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,

Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană...

O, te-admir, progenitură de origine romană!

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,

Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?

Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă

Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,

Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,

Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?

Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,

Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,

Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,

Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!

Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;

Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;

Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.

Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,

Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,

Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,

Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

(Scrisoarea III, de Mihai Eminescu)

BLOGURILE ADEVĂRUL: Mihai Eminescu cel creştin-ortodox, reacţionar şi „incorect politic“

Elemente străine, îmbătrânite şi sterpe, s-au amestecat în poporul nostru şi joacă comedia patriotismului şi a naţionalismului. Neavând tradiţii, patrie hotărâtă ori naţionalitate hotărâtă, au pus, totuşi, mâna pe statul român. Conştiinţa că ele sunt deosebite de neamul românesc nu le-a dispărut încă – ele se privesc ca o oaste biruitoare într-o ţară vrăjmaşe. (Eminescu, Ziarele franceze…, Timpul, 22 martie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 109) 

„De-aceea nu-i de mirare că întreaga noastră dezvoltare mai nouă, n-a avut în vedere conservarea naţionalităţii, ci realizarea unei serii de idei liberale şi egalitare cosmopolite. A fost o fineţe extraordinară de-a debita esenţa cosmopolitismului sub forma naţionalităţii şi de-a face să treacă toate elementele sănătoase şi istorice ale trecutului sub acest jug caudin. Odată egalitarismul cosmopolit introdus în legile politice ale ţării, orice patriot improvizat şi de provenienţă îndoioasă a voit şi a putut să stea alături cu aceia pe care trecutul lor îi lega, cu sute de rădăcini, de ţară şi popor. Dar aceşti oameni noi, aceşti «patrioţi», căutau numai foloasele influenţei politice, nu datoriile. Din cauza acestor elemente, care formează plebea de sus, elementele autohtone ale ţării dau repede îndărat în privire morală şi în privire materială” (Ziarele franceze…, Timpul, 22 martie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 109) 

„Voim şi sperăm o reacţie socială şi economică determinată de rămăşiţele puterilor vii ale poporului, care, dacă nu e preursit să piară, trebuie să-şi vină în fire şi să vadă unde l-a dus direcţia liberală. Prin reacţie nu înţelegem o întoarcere la un sistem feudal, ce nici n-a existat cândva în ţara noastră, ci o mişcare de îndreptare a vieţii noastre publice, o mişcare al cărei punct de vedere să fie ideea de stat şi de naţionalitate, sacrificate până astăzi, sistematic, principiilor abstracte de liberalism american şi de umanitarism cosmopolit. O asemenea mişcare ar pune stavile speculei de principii liberale şi umanitare, ar descărca bugetul statului de cifrele enorme ale sinecurilor «patriotice» şi ar condamna, astfel, pe mulţi «patrioţi» la o muncă onestă, dar grea; ar apăra treptele înalte ale vieţii publice de năvala nulităţilor netrebnice şi triviale, garantând meritului adevărat vaza ce i se cuvine; ar tinde la restabilirea respectului şi autorităţii şi ar da, astfel, guvernului mijloacele, şi morale şi economice, pentru a cârmui bine dezvoltarea normală a puterilor acestui popor. Nu e dar vorba de reacţiune prin răsturnare ci prin înlăturarea elementelor bolnave şi străine din viaţa noastră publică de către elementele sănătoase coalizate” (De când cu începerea…, Timpul, 19 septembrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 319)

***

În aceste câteva fragmente din scrierile cu caracter politic ale genialului român Mihai Eminescu, regăsim cuprinse toate fantomele care bântuie societatea românească a anului 2016 d.Hr.: politicianul corupt şi trădător, administraţia locală şi de stat ineficientă şi sinecură pentru funcţionarul corupt, incompetent, slugă la partidul care-i dă, pe nemerit, o pâine albă de mâncat, alegătorul minţit, înşelat, sedus cu vorbe mari, dar goale, iar apoi, părăsit şi batjocorit.... 

Aflăm acelaşi tablou trist al unei Naţiuni risipite, jefuite de străini, lepădată de credinţă şi rătăcită în Istorie, fotografia unui Stat corupt, golit de elementul naţional şi transformat în instrument de exploatare a Naţiunii în folosul străinilor şi spre paguba generaţiilor viitoare de români. 

Totuşi, în aceste câteva fragmente scrise de genialul român Mihai Eminescu regăsim şi speranţa, nădejdea în Biserica Neamului, în puterea Poporului Român de a renaşte, de a rupe lanţurile ruşinii şi falimentului istoric cu care, venetici, cosmopoliţi (multiculturaliştii de azi!) şi trădători cocoţaţi în fruntea Statului şi comunităţii româneşti, l-au legat pe moşia intereselor străine de Neam, Credinţă şi Ţară. 

Dacă românii noştri ar citi măcar o pagină, măcar la câteva săptâmâni, din gândirea politică a lui Mihai Eminescu, am certitudinea că România noastră ar afla cu mult mai repede şi mai bine calea cea dreaptă în călătoria prin Istorie şi către Dumnezeu. 

Români, citiţi-l pe Eminescu! (articol integral BLOGURILE ADEVĂRUL)

Abecedarul votantului la Alegerile Prezidenţiale 2014 - Ultimul episod: Gânduri de la Mihai Eminescu pentru alegătorul român

Spectacolul grotesc şi dezolant al luptei electorale postdecembriste mă determină, mereu şi mereu, să recitesc din scrierile politice ale genialului Mihai Eminescu. Duminică, 2 noiembrie 2014 vom merge să alegem Preşedintele Republicii România. Poate că-l vom desemna din primul tur de scrutin, poate în cel de-al doilea.

Important este că românii republicani vor aşeza în mâinile unui om destinul Naţiunii şi Statului Român pentru cinci ani. Ani care pot să fie închinaţi progresului, prosperităţii şi renaşterii spirituale sau dimpotrivă, regresului, sărăciei şi descompunerii morale.

Doresc să vă ofer, la sfârşitul uneia dintre cele mai urâte, murdare şi total nefolositoare campanii electorale din istoria de până acum democraţiei româneşti postdecembriste, ca temă de meditaţie, câteva fragmente din gândirea politică a Marelui Mihai Eminescu.

*** 

”Cine are urechi de auzit să audă!” (Sfânta Evanghelie după Matei XIII, 9)

Sistemul politic românesc este „un sistem reprezentativ, întins ca o reţea asupra întregii ţări, influenţat însă, întotdeauna, în mod absolut, de guvernul central, şi-a format în fiecare părticică organele sale, sub formă de consilii judeţene, consilii comunale, consilii de instrucţiune, consilii de sus şi de jos, care nici nu ştiu ce să consilieze, nici nu au ce reprezenta decât pe persoanele din care sunt compuse.” (Timpul, 27 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 259) 

În aceste structuri, „toate numirile în funcţiuni nu se fac după merit, ci după cum ordonă parlamentarii care, la rândul lor, atârnă de comitetele de politicieni de profesie, formate în fiece centru de judeţ. Aceste comitete îşi împart toate în familie. Ele creează, din banii judeţelor, burse pentru copiii «patrioţilor» trimişi în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri judeţene pe unde «patrioţii» au câte un petec de moşie, încât toată munca publică, fie sub forma de contribuţie, fie sub cea de prestaţiune, se scurge, direct ori indirect, în buzunarul unui «patriot»” (Timpul, 20-21 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 14) 

”În această luptă (politică), nu învinge cine-i tare, nobil, sau eroic; învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun, cel fără scrupul faţă de concetăţenii săi, cel pentru care orice apărare a muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna, pe cale legiuită sau pe cale piezişă” (Timpul, 20 februarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 191, 192) 

„Capitalul, care ar trebui să fie şi să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii şi, totodată, un instrument al ei, este, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării publicului prin întreprinderi hazardate şi fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii. Elemente economice nesănătoase, uzurari şi jucători la bursă, cavaleri de industrie şi întreprinzători şarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti, în locurile care, înainte, erau rezervate naşterii ilustre, averii seculare, inteligenţei celei mai dezvoltate, caracterului celui mai drept şi mai statornic. 

Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor” (Timpul, 5 aprilie 1879, în Opere, vol. X, pag. 214)

„Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii. (articol integral -ADEVĂRUL-)

 

România lui Eminescu şi România noastră – Mizeria vieţii noastre publice

Jurnalistul Mihai Eminescu dăruieşte românilor săi, peste veacuri, o lecţie de civism şi de asumare a luptei pentru reformarea societăţii şi statului. Acceptând necesitatea modernizării statului român, dar promovând valorile şi tradiţiile româneşti împotriva unor împrumuturi de modele străine care să fie implementate forţat şi nenatural sufletului românesc, jurnalistul Mihai Eminescu rămâne actual şi folositor, prin editorialele şi analizele făcute asupra evenimentelor sociale şi politice din timpurile sale. 

Asemănările dintre starea României lui Eminescu şi starea României noastre sunt multe şi generează în mintea oricărui om, cu sinceritate preocupat de destinul naţiunii noastre, întrebări care trebuie să-şi afle grabnic răspunsul: 

Există în sufletul românesc o anume slăbiciune sufletească ori o puţinătate a voinţei care îngăduie elitelor româneşti să se rătăcească şi să-şi trădeze menirea creştinească, aceea de a sluji cu dragoste şi loialitate Naţiunea şi Statul? Care sunt cauzele teribile ce au provocat apariţia acestei slăbiciuni şi mai ales, au transformat-o aproape într-o caracteristică sufletească a Naţiunii Române, determinând drama rătăcirii noastre prin mahalaua Europei? 

Vă îndemn să citiţi editorialele şi analizele jurnalistului Mihai Eminescu – un alt fragment vă ofer şi eu, în rândurile următoare – şi să căutaţi răspunsurile atât de necesare pentru reaşezarea vieţii societăţii şi statului nostru pe un făgaş al normalităţii şi moralităţii. 

Mărturiseşte Mihai Eminescu, în articolul scris în Timpul (IV) 1879, 23 Iunie, într-o perioada în care societatea românească era cuprinsă de frământări puternice provocate de revizuirea art. 7 din Constituţie, conform unor condiţiile impuse de Tratatul de la Berlin, tot aşa cum şi noi, anul acesta, vom fi şi deja suntem tulburaţi de revizuirea Constituţiei, de reforma administrativă, de alegerile europarlamentare şi prezidenţiale: 

„Trecem prin nişte zile în adevăr foarte grele şi trebuie în sfîrşit să ne dăm seama că aceasta este plata, foarte scumpă poate, a greşelilor şi rătăcirilor noastre politice săvîrşite de treizeci de ani încoace. De la mişcarea din 48 şi pînă astăzi naţiunea românească, pe tărîmul politic, n-a făcut alta decît a se lepăda sistematic de orice tradiţie, a răsturna orice autoritate, a arunca departe orice s-ar fi putut numi original în viaţa ei naţională, şi-n acelaşi timp a adopta, cu mai multă ardoare decît cuartalurile de coloni din America de miazănoapte şi pe o scară tot atît de înaltă, toate reformele, toate teoriile cosmopolite, toate calapoadele internaţionale, în viaţa politică şi intelectuală, în limbă, în moravuri, în tot. (articol integral AICI)

România lui Eminescu şi România noastră – Icoane vechi şi icoane nouă

În cele şase articole apărute sub titlul „Icoane vechi şi icoane nouă” şi publicate în „Timpul”, la anul 1877, Mihai Eminescu realizează cu acurateţe genială o analiză politică şi sociologică a stării României acelor vremuri. În preajma zilei de 15 ianuarie, când vom aniversa naşterea marelui nostru poet naţional, vă ofer câteva fragmente din aceste articole şi vă invit să mărturisiţi despre întristătoarele asemănări existente între România lui Eminescu şi România noastră.

Mărturiseşte Eminescu despre starea de rătăcire a așa-ziselor elite ”românești” ale timpului său:

„E o zicală veche că, de-ai sta sa numeri foile din plăcintă, nu mai ajungi s-o mănânci. Drept că e aşa, dar cu toate acestea acele foi există. Şi dacă n-ar exista n-ar fi plăcinta. Asemănarea e cam vulgară, dar are meritul de a fi potrivitî. Condiţiile placintei noastre constituţionale, a libertăţilor publice (…) sunt economice; temelia liberalismului adevărat este o clasă de mijloc care produce ceva, care, puind mâna pe o bucată de piatră, îi dă o valoare înzecită şi însutită de cum o avea, care face din marmură statuă, din in pânzătura fină, din fier maşine, din lână postavuri. Este clasa noastră de mijloc în aceste condiţii? Poate ea vorbi de interesele ei?

Clasa noastră de mijloc consistă (mai ales n.n.) din dascăli şi din ceva mai rău, din advocaţi.

Dl.X bunaoara e plătit de stat ca să învete pe studenții de la universitate limba româna din punct de vedere filologic și istoria românilor, două obiecte pe care nu le cunoaște deloc. (…) În împrejurari normale, acest domn ajuns din întâmplare profesor s-ar fi pus pe-nvățat carte și, fiindcă nu este cu totului tot mărginit, încât să aibă nevoie de a fi instalat într-un spital de nevolnici, ar fi ajuns să poată împărtăși studenților ceea ce au aflat alții, de ex. învățații străini, despre limba română, le-ar fi arătat calea bună și bătută de oameni mai cuminți. (…) Dar împrejurarile nefiind normale, dl.X nu învață nimic, ci face politică. Drepturile imprescriptibile, libertatea alegerilor, responsabilitatea ministerială, suveranitatea poporului sunt cuvinte care se-nvață pe de rost într-un sfert de ceas și care-l ridică pe om la noi în țară, făcând de prisos orice muncă intelectuală. Căci natura comună nu muncește decât de sila. Silit de împrejurări normale, dl. X ar fi devenit un profesor mediocru; nesilit de nimenea, se simte în sat fără câini și umblă cu mâinile în șolduri, lasă școala pustie și vine la București ca să-și facă mendrele și să-și deie o importanță pe care natura n-a voit să i-o deie. (…)

Tot astfel e dl. Y și bună parte din cumularzii universităților. Am luat profesori de universitate pentru că un institut înalt de cultură poate ilustra mai clar starea noastră de decadență. Și cine plătește oare pe acești domni din clasa de mijloc a căror mâini și inteligențe nu produc valori de un ban roșu măcar? În linia din urmă munca țăranului care, ca dorobanț moare pe câmpul de război, ca muncitor se spetește plătind dări, pentru a ținea pe umerii lui o clasă de trântori netrebnici. (articol integral AICI)