LECŢIA LUI PETR MAMONOV

Articol preluat de pe blogul fratelui Răzvan Codrescu - http://razvan-codrescu.blogspot.com/2010/07/lectia-lui-petr-mamonov.html

Reflecţiile de mai jos datează din anul 2006, cînd, pe o plajă din Soci, actorul şi muzicianul Petr Mamonov, protagonistul filmelor recente „Ostrovul” şi „Ţarul”, i le-a încredinţat publicistei Larisa Maljukova, de la Novaja Gazeta, unde au şi apărut pentru prima oară (nr. 55/24 iulie 2006). În româneşte au fost postate pe numeroase site-uri sau blogg-uri, iar nu demult au apărut şi în revista Lumea credinţei (trad. V. Bulat). Pentru unii dintre cei ce poate n-au ajuns să le parcurgă, le postez şi aici – vorba aceea: „Mai bine să prisosească decît să nu se ajungă”... (R. C.)

„Trebuie să trăim după această lege: nu Dă-mi!, ci Ia de la mine!”

Creştinismul lui „Ia de la mine!”

Cît de pervertite sînt toate în ziua de astăzi! Criticii de film au discutat recent despre „Ostrovul” lui Pavel Lunghin, iar despre Biserică vorbeau ca despre ceva mitic, imemorial, ca despre un Ilya Muromets [personaj din poveştile populare ruseşti]. Dar cum să trăieşti, dacă nu crezi în nimic?! Te agiţi de colo pînă colo. Iar cînd ai credinţă, oricît de obosit ai fi, tot vei ceda locul tău unei bătrînele în transportul public. Ăsta e întregul creştinism. Sari să speli vesela, fără să ţi se ceară. E o faptă creştinească? Fireşte că e. Scoate gunoiul din casă. Şi nu insista pe propria dreptate. Nu perora: „Mîncarea e rece!”. Mai rabdă două minute, să ţi se reîncălzească. Nevastă-ta, sărmana, o va face repede. E şi ea obosită. Fiecare cu ritmul şi grijile sale. De ce tot insişti: „Nevasta e obligată...”, „Soţul trebuie...” etc.? Dragostea nu e floare-verde-pe-cîmpii. Este efortul de a-l duce şi suporta pe cel de lîngă tine.

Iată, vedem un om cu faţa în zăpadă. De ce gîndim imediat că e un beţiv: poate că l-a lăsat inima?! Şi dacă e beat? Ajută-l să se ridice, aşază-l pe un parapet, să nu îngheţe. Dar nu: fugim în drumul nostru! Fugim de noi! Dar cînd faci o faptă bună... stai întins, şi simţi o căldură benefică în suflet. De ce oare îţi este bine? Parcă nici n-ai băut. Aha... ai ajutat o bătrînică să-şi ducă povara zilei, fie şi doar trei trepte...

Îmi spunea aici o tînără: „Nu-mi iubesc părinţii”. Hop aşa! Nu te grăbi! Dar îi ajuţi în toate cele? Mergi la cumpărături? „Da, îmi răspunde fata, fac cum se cuvine cele necesare”. Atunci îi iubeşti, de ce să răscolim sentimentele? Scuipă pe ele, nu se poate trăi după simţiri. Azi e soare, mîine plouă. Ai căzut, ţi-ai fracturat piciorul – un alt simţ ţi se deschide. Trebuie să trăim după această lege: nu "Dă-mi!", ci "Ia de la mine!". Mulţi nu înţeleg cum e să-ţi dai cămaşa de pe tine. Ne-am obişnuit să trăim de-a-ndoaselea. Pe capetele noastre, dacă e să luăm aminte, s-a format un loc plat, pe care se poate şedea confortabil. De aceea, trăim cu capul în jos. Toate cele bineplăcute lui Dumnezeu le respingem. Cel mai tare, nu ezita să-l ajuţi pe cel mai slab. Iar între noi e invers: sugrumă-l! Cel bogat îi ia şi puţinul celui sărac. Fură cît mai mult, şi ascunde în spatele gardurilor, să nu-l prade alţii...

Petr Mamonov în filmul Ostrov

Aproapele, ca o icoană...

Avem o viziune stricată despre creştinism. Dar lucrurile sunt simple. Cît sînge poţi da altuia? Căci scris este: „Ce ai făcut unora dintre cei mici, Mie Mi-ai făcut”. Să poţi sta cât mai mult la căpătîiul mamei tale, care şi-a pierdut minţile de atâta bătrâneţe şi boli. Iată unde şi cum trebuie să murim în fiece zi! Precum copiii trimişi în Cecenia. Un cretin aruncă o grenadă, iar un locotenent-colonel, înainte ca aceasta să explodeze, o acoperă cu trupul său. N-a ezitat, s-au ales pulberile de el. Alţi opt ortaci rămîn în viaţă. Era comunist, nebotezat, n-a mers niciodată la biserică, la Dumnezeu nu se gîndea, dar era un adevărat creştin. În Rai! Ca o rachetă! Căci ce folos e să vii la biserică, să baţi mătănii, să pui lumînări multe, dacă inima îţi este goală? O faptă creştinească, ceva? N-ai să vezi! Chiar dacă vei bătători toate Athosurile, şi ai săruta toate moaştele, tot degeaba e. Priveşti pe un amărît şi te gîndeşti: „Aha, e din cei pe care îi arată la TV, mafioţi, escroci...” Dă-i 50 de copeici. Nu vei sărăci. Acceptă să greşeşti. Ce, crezi mai mult cutiei catodice? Adevărata mafie sînt cei care, puţini fiind, vreo 5 să fie, manipulează masele cu televizorul. Să se lingă pe bot! Nu le va reuşi numărul...

Eu de 11 ani trăiesc în provincie. Lumea munceşte pe aici. Se scoală cu noaptea în cap. Ca şi domnişoara taxatoare, care pe gerurile cele mai mari nu pridideşte: „Biletele dumneavoastră, biletele la control!”. Pentru doar 5000 de ruble pe lună. Sînt deputatul lor! Pentru ei muncesc şi eu. Deşi e greu, mă străduiesc să trăiesc după lege. Din zece situaţii, două sînt cu reuşită, mulţumitoare. Îmi ţin gura, ca să nu scape vreun cuvînt spurcat. Nu vorbesc peste alţii, îi ascult. Căci aşa ne învaţă Sfinţii Părinţi: să stăm unii în faţa celorlalţi, precum în faţa unei vechi icoane.
Ce înseamnă să nu judeci? Să nu formulezi sentinţe. Dar păreri sîntem obligaţi să avem. Domnul nostru a încercat să-i lămurească pe farisei, iar mînia Lui era mînie dreaptă. Ai dreptate atunci cînd te înfurii pe tine, că te-ai îmbătat, ca nebunul, aseară. Atunci cînd urăşti păcatul din tine, obişnuinţa păcătoasă, care te macină, şi căreia nu-i găseşti leacul. Numai ajungînd să o urăşti profund vei gusta din parfumul biruinţei.

Petr Mamonov în filmul Ostrov

Urgenţa Adevărului

Încerc să învăţ în fiece zi, deşi am ani destui. Iată, merg cu autobuzul din oraşul Verei... la Moscova. Două ore fără oprire. Locurile sînt numerotate, nu ai cum să te aşezi aleatoriu. Privesc în faţa mea, cu groază, cum se prăbuşesc pe scaune doi tineri demobilizaţi, beţi criţă. Înjură copios, despre muieri... La scară mare. Gîndul îmi dă fiori, pentru două ore sînt un om mort. Apoi îmi zic: „Păi, să vedem, să cugetăm, cu atenţie... liniştit. Cine sînt aceşti flăcăi? Au crescut la ţară, într-o vreme în care nu se simţeau semnele emancipării de azi. Ce au văzut atunci? Tata beţiv, mama le dădea scatoalce, înjurăturile erau o normă. Televizorul urla ca un descreierat. Ăştia sînt „noua generaţie”. Ce să le ceri? Eu personal i-am învăţat ceva? Le-am păşit pragul casei? Le-am citit vreo carte?”. Ies din reveria gîndului, şi constat că am şi ajuns... Toate sînt în mîinile noastre: cum ascultăm, dacă nu ne sînt mînjiţi ochii, dacă urechile nu sînt înfundate, sufletul să ne fie descuiat, conştiinţa curată. Iată lucrurile de care trebuie să ne ocupăm.

Sfinţii ne învaţă: Mîntuieşte-te! – şi e destul pentru o viaţă. Mod de acţiune? Construieşte-te pe tine însuţi! Un minuscul punct. Dar acest punctişor va aduce lumină mai multă. Dar dacă e să ne limităm numai la indicaţii: că asta nu e aşa, că pensiile sînt mici, guvernul e de vină, că americanii sînt capul răutăţilor, că Bin Laden, să-i fie de haram... nu se va schimba nimic. Doar răul se va înmulţi, care şi aşa e destul. Să împuţinăm răutatea. Despre asta este umila noastră încercare, prin filmul „Ostrovul”. Da, sînt de acord cu anumite critici ale filmului. Are acolo destule bîlbe faptice. M-am străduit să le explic. Eram într-o derută, o neputinţă din care ne-am opintit din toate puterile să ieşim. Precum copiii, nu căutam să înţelegem, ci să reţinem ce se întîmplă cu omul care a început să creadă, şi s-a avîntat către Dumnezeu, cum era eroul meu... cît de responsabil şi greoi este păcatul. Deoarece uităm mereu că păcatul e lipsa luminii. Nu are substanţă. Răul ca atare nu există. Noi îl materializăm, îl facem palpabil. Prin iritările noastre. Prin lipsa de respect faţă de celălalt...

Ce este raiul, dar iadul? Părinţii ne învaţă că peste tot e doar un ocean de iubire dumnezeiască. Pe cei greşiţi îi pedepseşte cu biciul iubirii. Imaginaţi-vă doar: un ocean al dragostei, unde toată lumea se iubeşte. În viaţa acesta nu am învăţat să iubim. O ţineţi una şi bună: ce să facem acolo? Iată iadul! Chinuri neîncetate. Şi dacă întunericul e lipsa luminii, sufletul cel tenebros, cînd iese la lumină, se topeşte. [...] Nu transmit nimic, doar împărtăşesc din experienţa proprie. Sînt ca toţi ceilaţi: slab, neputincios. La fel de oarecare. Dar mi-a apărut o nevoie. Simt urgenţa Adevărului, ca un nod în gît. Unul dintre numele lui Hristos este Soarele Adevărului. Către acest soare mă şi îndrept, cu toate puterile mele ţînţăreşti. Citesc: „Nu trăim niciodată în această clipă. Chiar şi atunci cînd stăm la masă, gîndurile ne zboară, ba la castraveţi, ba la bragă, ba la supă. Încercaţi măcar un minut pe zi, cînd nu aveţi nimic de făcut... să vă adunaţi sub propria piele, spre a trăi acum. În acest minut. Este deosebit de greu. Urmarea acestui efort exterior va fi că veţi resimţi prezenţa lui Dumnezeu”.

Petr Mamonov în filmul Ţarul 

All the best...

Mă simt un actor? Eu sînt – Mamonov Petr Nikolaevici. În munca mea toate le fac pe bune, pentru asta mă respect. Merg pînă la capăt. În fiecare clipă, din toate puterile, all the best. Peste vreo 5 ani priveşti şi te gîndeşti: „Cum ai putut să joci în halul ăsta?”. Dar inima mea e împăcată, pentru că în acel moment am făcut totul cum a trebuit. Aşa a fost şi cu filmul „Ostrovul”. Ne-a reuşit? Nu? Va impresiona? M-am străduit să-i ajut pe cei din jur, implicit pe mine. Cînd Mîntuitorul intra în Ierusalim, pe mînzul asinei, i se aruncau flori în cale, crengi de palmier, precum şi cuvinte de întîmpinare. Animalul credea că lui i se adresează urările de bun venit. Astfel sîntem şi noi: mînjii asinei, pe care merge Domnul. Talentele mele sînt nenumărate, dar care e meritul meu? O mînă generoasă le-a semnănat...Trăiesc cu astea. Fac efortul să nu le dezmint, să nu le trădez. Să nu mă prostituez. Nu am orgasme de la propriul "eu". Înţeleg prea bine că eu, Petr Mamonov, nu am vreun merit. Mi-am băut minţile, şi vreo 500 de cîntece ar fi ajutat nişte oameni, dar nu le-am scris... Le-am diluat în vodcă, tăvălit în noroi... Am cu ce mă mîndri? Cică se spune că noi, artiştii, putem vesti adevărul şi din glodul cel mai de jos. Prostii! Taman celor care li se dă, li se cere. Trebuie să trăim cît mai curat, în curăţie supremă. Căci totul e aşa fragil, aşa lipsit de apărare. Vedeţi cum buruienile podidesc răzoarele cu flori...

Petr Mamonov în filmul Ţarul

Gânduri...

Măreţia Universului fizic, mulţimea infinită a galaxiilor, comorile neştiute ascunse în sclipirea stelelor m-au fascinat din copilărie. Când merg la munte, am obiceiul să mă întind în iarbă şi să privesc cerul înstelat al nopţii de vară. Întotdeauna am avut senzaţia că mă scufund într-o mare de stele, că mă desprind de pământ şi călătoresc printre stele ca prin apele unui ocean nesfârşit. În clipele mele de extaz provocat de grandioasa privelişte a cerului înstelat, simt parcă trupul galaxiei noastre, imensa creatură care binevoieşte, prin mila lui Dumnezeu, să găzduiască mica noastră lume, o creatură care cuprinde în trupul ei aproape 200 de miliarde de stele. Iubesc mult acest Univers pe care Dumnezeu l-a zidit prin cuvântul său... "Şi a zis Dumnezeu: "Să fie lumină!" Şi a fost lumină." (Facerea 1,3)

De câteva zile însă, am început să înţeleg că Universul rămâne, totuşi, doar o mică minune, dacă îl aşezăm lângă o Taină minunată pe care o putem atinge, o putem gusta mereu şi mereu, cu simpla condiţie de a rămâne Fii ai Luminii. Universul acesta minunat şi grandios îmi pare doar o picătură de ploaie pierdută într-un imens ocean, atunci când port în mână, ca smerit diacon, părticica Trupului Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Rostind rugăciunile, înainte de a gusta din infinit şi veşnicie, privesc bucăţica de prescure aşezată în palmele mele de humă şi care acum este în chip real, prezent şi transcendent, Cinstitul şi Preasfântul Trup al Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi-mi zic, cuprins deopotrivă de o nemaiîntâlnită teamă şi de o nemărginită iubire: "Acum, în mâinile mele de lut, păcătoase prin fire şi neascultătoare de Dumnezeu prin purtare, stă mic, precum un prunc, Dumnezeu Fiul. Acum, în mâinile mele învăţate să petreacă în dulceaţa sclaviei păcatului şi nepricepute în a mulţumi Creatorului pentru mila şi iubirea prin care mi-a dăruit viaţă şi mă ţine în viaţă, stă Cuvântul prin care toate s-au făcut şi în care sunt cuprinse toate cât au fost, toate câte sunt şi toate câte vor fi." Gustând Trupul, simt că devin părtaş al tuturor minunilor lumii şi că privesc, preţ de o clipă, la cerurile nevăzute ale Dumnezeirii, acolo unde doar îngerii Luminii pot călători fără să le fie teamă. Apoi, sorbind în numele Sfintei Treimi din Cinstitul şi Preasfântul Sânge al lui Hristos, mă las cuprins de apele veşniciei care coboară din cerul dumnezeiesc şi curăţă trupul meu trecător, îmbrăcându-mă, pentru o altă minunată clipă, într-o lumină ce adună în ea şi depăşeşte cu infinită intensitate lumina tuturor galaxiilor Universului de lut...

Omul călătoreşte chinuit spre stele, slujindu-se de trup. În zbaterea sa de a cuceri alte lumi, omul speră să obţină de la materie putere asupra Universului. Omul îşi ridică trupul spre cerul înstelat şi speră că printre stele va afla veşnicia.

Omul uită că Universul a fost cucerit, recucerit acum 2000 de ani şi că ne este dăruit, Liturghie de Liturghie, spre gustare şi cunoaştere prin Însuşi Cuvântul prin care toate s-au făcut. Orbiţi de lumina stelelor de lut, nu vedem că dincolo de galaxii, stă Dumnezeu care ne îngăduie să-l cuprindem în bucăţica de Trup şi picătura de Sânge a Sfintei Euharistii şi care astfel, ne dăruieşte stăpânire asupra întregii lumi.

Aşa am înţeles eu, un simplu diacon, de câteva zile, că oricât de departe vom călători printre stele, nu vom reuşi vreodată să ajungem la marginile Universului şi dincolo de acestea, cum ni se îngăduie când împreună călătorim cu Dumnezeu la fiecare Sfântă Împărtăşanie cu Trupul şi Sângele Cuvântului cel întrupat, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu...

Nea Vergică, lăptaru'

În dimineaţa asta am băut o cafea cu nea Vergică, lăptarul nostru care ne aprovizionează de trei ori pe săptămână cu lapte proaspăt, ţărănesc şi fără "E"-uri. Prilejul mi-a fost oferit de un bec. Becul de pe holul de la intrarea în apartament care şi-a încheiat existenţa într-o ultimă explozie de lumină, arzându-mi şi o siguranţă, chiar în clipa în care nea Vergică îmi bătea la uşă, vestindu-şi sosirea. I-am deschis, am luat bidonul de lapte, ex - "Pepsi-Cola la 2,5 L, acum la preţ de doi litri!" şi l-am invitat să intre. M-am surprins întrebându-l pe nea Vergică dacă se pricepe la schimbat siguranţe de tablou electric. "Mă pricep, cum să nu!" "Păi, mă ajutaţi şi pe mine să schimb o siguranţă, că mi se arsă!" "Vă schimb!", îmi zice nea Vergică, ajustând realitatea şi reamintindu-mi involuntar postura de solicitant neputincios. Aduc repede un scaun şi îl asist pe nea Vergică. O siguranţă face o scânteie şi eu tresar speriat. "Aveţi grijă, vă rog, că face scântei!", îi zic cu jumătate de glas lui nea Vergică. "Păi, să facă, d'aia e siguranţă, să facă scântei", îmi răspunde parcă amuzat, nea Vergică. "Aveţi pregătire în chestii din astea, electrice, de vă pricepeţi?" "Am fost electrician. Mă descurc", îmi risipeşte nea Vergică zâmbind neliniştea.

Operaţiunea "Siguranţa" s-a desfăşurat sub coordonarea lui nea Vergică, cu mine pe post de ucenic. Am căutat disperat prin debara după nişte liţă, "da' să fie mai groasă, că altfel nu ţine", cum mi-a cerut molcom nea Vergică şi am privit aproape fascinat la uşurinţa cu care lăptarul nostru a readus curentul electric în apartament. O fascinaţie de "atehnic", vorba lu' taică-meu, săracul, care era aproape oripilat de lipsa de aptitudini tehnico-practice de care dădeam dovadă, eu, fiul unui fost ofiţer de transmisiuni şi subinginer la fabrica de avioane.

Când nea Vergică a terminat de reparat siguranţa, am avut revelaţia egoismului meu. Acest om îmi aduce lapte, de trei ori pe săptămână, de aproape un an şi jumătate. Niciodată nu l-am invitat în casă. Mereu l-am ţintu la uşă, să aştepte să-i dau banii pe lapte. Acum, la greu, i-am cerut să mă ajute. Putea să mă refuze, dar nu a făcut aşa. Dimpotrivă, mi-a oferit ajutorul. L-am întrebat pe nea Vergică dacă bea o cafea. A fost de acord să-mi dăruiască încă treizeci de minute din viaţa lui.

Încercând cu stângăcie să-i răsplătesc bunăvoinţa, i-am oferit un exemplar din cartea mea de editoriale şi astfel i-am aflat numele: "Vergică". Povestea lui nea Vergică este simplă şi în acelaşi timp, minunată, ca orice poveste în care îl descoperim ca erou principal pe ţăranul român supravieţuitor. Lăptarul nostru locuieşte într-o comună din apropierea oraşului. "Mă judec cu ăia de la primărie de câţiva ani, că au dat pământul meu la alţii şi mie mi-au zis că nu mai au pământ să-mi dea. Era pământul de la tata. Am acte pe el din 1945, când i-au dat pământ lu' tata pentru că a fost pe front, rănit şi în prizonierat. S-o face dreptate până la urmă!", îmi destăinuie nea Vergică din necazurile vieţii lui, fără tristeţe şi fără obidă, cu glas egal, parcă spunându-mi o poveste cu zâne, zmei şi feţi-frumoşi. "Copii ai, nea Vergică?" "Am, cum să nu am? Două fete şi trei nepoţi de la ele. Una din fete stă chiar prin cartierul matale, pe la blocul 101, e frizeriţă şi alta stă în satul vecin de mine, e poştăriţă. Trecu bărbatu-său pe la mine azi-dimineaţă, că-mi adusă un braţ de praz. Fete muncitoare, aranjate la casa lor, cu copii şi familie!"

Nea Vergică îmi povesteşte despre viaţa satului, despre necazurile şi bucuriile ţăranilor. Înţeleg din poveste că elita comunei lui nea Vergică e ca peste tot în România. Politicienii locali, popa din comună, micii afacerişti îşi văd egoist de bogăţia lor, prea puţin interesaţi de binele semenilor. Nea Vergică suferă din cauza acestui egoism. Se judecă pentru pământul asupra căruia are drepturi evidente, anii trec, dreptatea nu se face. Totuşi, nu observ în glasul lui vreo supărare sau vreo speranţă. Doar un fel de aşteptare filosofică. Sunt înduioşat de această expresie vie a eminescianului îndemn "Nu spera şi nu ai teamă!". Nea Vergică soarbe din cafea cu poftă, dar şi cu grabă. "Am lăsat plasa cu bidoanele de lapte afară, la intrarea în bloc, că nu ştiam că stau la matale aşa de mult. Mai am câţiva oameni la care trebuie să duc lapte. Cred că o să plec. Sărut mâna pentru cafea!", se scuză nea Vergică şi îmi cere voie din priviri să se ridice şi să plece. "Eu îţi mulţumesc, nea Vergică. Îmi aduseşi lumină!" L-am condus până la uşă fără să am curajul să-i mărturisesc că îmi adusese cu adevărat, lumină în suflet.

Nea Vergică este de fapt, românul care se încăpăţânează să supravieţuiască. Lupta lui nu este eroică, lupta lui este calmă. Zbaterii mai-marilor zilei, acestei goane imorale după îmbogăţire prin furt şi ipocrizie, îi răspunde cu liniştea aşteptării. Românul ştie că are de partea lui veşnicia şi că în veşnicie, va fi învingător. Aşa m-a învăţat nea Vergică, lăptarul...