În zgomotul scandalului în care s-a transformat ceea ce ar fi fost mai de folos să fie o serioasă punere sub semnul întrebării a eficienţei principalelor instituţii care sunt chemate să ne formeze copiii şi să dăruiască astfel un viitor Naţiunii Române, în acest vacarm, Iulia aproape că a fost uitată.
Călătoria spre regăsirea de sine a Iuliei - căci aşa privesc eu dispariţia şi întoarcerea în familie a acestei adolescente - a prilejuit, cum era de aştepta, o intensă dezbatere în agora românească. Unii acuză familia Iuliei, Biserica reprezentată de duhovnic, şcoala, alţii se apără, unii caută vinovaţi, alţii folosesc momentul să plătească poliţe unor adversari mai vechi, unii fac analize psihologice, alţii doar politice.
În zgomotul scandalului în care s-a transformat ceea ce ar fi fost mai de folos să fie o serioasă punere sub semnul întrebării a eficienţei principalelor instituţii care sunt chemate să ne formeze copiii şi să dăruiască astfel un viitor Naţiunii Române, în acest vacarm, Iulia aproape că a fost uitată. Iulia este arhetipală.
Chipul ei în care copilăria încă luptă cu semnele tot mai vădite ale adolescenţei, chipul ei în care inocenţa îngerească este treptat umbrită de temerile şi dorinţele omului aflat în pragul începutului de maturitate, chipul Iuliei este chipul tuturor copiilor noştri. Un chip de copil care exprimă gânduri neînţelese de adulţii prea plictisiţi de aceste zbateri, împietriţi în formule de comunicare învechite şi ineficiente ori pur şi simplu nepăsători şi egoişti... (articol integral AICI)
