Despre cauzele sufleteşti ale rătăcirii românilor în Europa

Metidând la haosul în care societatea românească îşi târăşte rătăcirea prin Noua Europa şi fiindu-mi oferită ocazia să susţin o comunicare în cadrul unei dezbateri culturale, la Craiova, am hotărât să scriu despre câteva dintre cauzele sufleteşti ale rătăcirii noastre. O dezbatere în care s-a vorbit despre elitele vechi şi noi, dar unde eu am dorit să găsesc răspunsul la o întrebare simplă: am avut elite, avem elite şi totuşi, de la Caragiale încoace societatea românească este tot mai decăzută moral, care sunt cauzele? 

Comunicarea citită de mine în cadrul dezbaterii culturale despre care aminteam, a provocat strigăte din sală, din partea câtorva voci: ”Nu ai dreptate!”, ”Ruşine!” Voci, am aflat ulterior de la un jurnalist, aparţinând unor figuri importante ale agorei locale.

Am rămas dezamăgit şi uimit. O furtună a năvălit în sufletul meu: încă ne refuzăm adevărul stării noastre sufleteşti? Suntem încă în rătăcirea ”formelor fără fond”? Cine vrea cu tot dinadinsul să trăim în minciuna că nu suntem bolnavi sufleteşte şi astfel, să nu ne căutăm vindecarea?

Vă ofer spre lectură o mare parte din scrierea mea, cu speranţa că ne va fi de folos în străduinţa noastră de a scăpa din deşertul mahalalei Istoriei.

Românii, un popor a cărui naştere începe printr-o dureroasă abandonare a strămoşilor de către Imperiul Roman, forţa şi garanţia civilizaţiei europene a acelor vremuri, au resimţit mereu starea de enclavă europeană uitată. De fapt, gândind la începuturile noastre ca popor, se poate afirma că românii s-au născut şi dintr-un fel de revoltă împotriva Imperiului care îşi trădează, îşi părăseşte şi îşi uită supuşii sau altfel spus, împotriva a ceea ce simboliza atunci, CIVILIZAŢIA.

Reală sau nu, o asemenea interpretare a formării poporului român are totuşi valoare de simbol. O frântură de civilizaţie romană este păstrată de foştii cetăţeni, colonişti şi supuşi ai Imperiului, conduşi de un lider militar rebel, prin asumarea traiului roman la margine de civilizaţie, printre barbari şi alte vitregii ale istoriei, plătind astfel preţul libertăţii. Starea de ”avanpost al civilizaţiei europene” s-a perpetuat şi este definitorie pentru întreaga istorie a românilor. Acest ”provizorat istoric” ne condiţionează inclusiv prezentul post-decembrist şi aşa-zis de integrare europeană. ”A fi esenţă de civilizaţiei europeană, fără a fi parte a civilizaţiei europene” pare că reprezintă blestemul, dar şi binecuvântarea cu care Istoria însoţeşte călătoria poporului român spre veşnicie. Lupta românilor pentru supravieţuire - care nu a fost mereu pentru libertate, ci de multe ori, pur şi simplu, pentru supravieţuirea fizică, cum nici nu a fost întotdeauna, ci mai curând ca excepţie, eroică, nobilă şi curajoasă - a determinat o permanentă transformare a sufletului românesc, aflat încă şi astăzi în plin proces de căutare de sine şi de definire/redefinire. 

Sufletul românesc - ca sinteză a tuturor determinărilor obiective, dar şi a alegerilor şi deciziilor subiective luate în felurite momente ale Istoriei de strămoşii noştri, la care adăugăm şi propriile noastre fapte - se defineşte prin mai multe trăsături, fără a căror cunoaştere şi asumare, orice demers de reaşezare a poporului român în marea familie europeană - prin ceea ce numim ”proces de integrare europeană” - va fi un eşec, sub chipul unui ruşinos faliment naţional. (articol integral AICI)