Rătăcit în dulceaţa poftelor pântecului, îmbătat de narcisismul izvorât din contemplarea propriei false înţelepciuni, prin care speră să cucerească universul, nebun amant al libertăţii fără limite, omul „modern” îşi refuză orice efort care ar aduce chiar şi o biată umbră de semerenie asupra idolului în care, orgolios, şi-a transformat fiinţa.
"Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!" (Facerea II, 16-17)
Omul „modern” se teme de moarte, însă nu are o teamă sfântă, ci doar o biată, penibilă teamă animalică. În Sfântul şi Marele Post al Sfintelor Paşti noi, creştinii, pregustăm moartea noastră, având nădejdea Învierii. Omul „modern” refuză însă Învierea şi implicit, refuză gândul morţii, deşi moartea este pretutindeni şi îşi află izvorul în lumea naturală, o lume a transformării permanente, a conflictului pentru supravieţuire, o arenă în care doar cel mai bine adaptat, cel mai puternic poate obţine victorii, de altfel efemere, căci finalul existenţei oricărei fiinţe supuse legilor naturale este moartea.
Moartea mănâncă în fiecare secundă din trupul nostru pentru că duhul nostru şi-a pierdut capacitatea de a fi în armonie cu trupul şi mai ales, cu izvorul său de viaţă - Dumnezeu cel care ne-a creat după chipul şi după asemănarea Sa (Facerea I, 26).
Dorindu-ne cu mare sete să gustăm din ceea ce nu ne era încă îngăduit, pentru câteva clipe de supremă plăcere am renunţat la contemplarea lui Dumnezeu şi la stăpânirea duhovnicească asupra lumii, primind în schimb lanţurile păcatului care ne leagă de lumea naturală, o lume care se descompune mereu şi mereu, un regat în care nimic nu este veşnic, otrăvindu-ne sufletul cu frica şi chinul morţii.
Istoria omului „modern” este istoria omului rătăcit în propriile pofte, o rătăcire care a provocat suferinţe inimaginabile prin crimele, nedreptăţile şi războaiele care au pervertit civilizaţia de care suntem atât de mândri. Alături de aceste pofte, motorul progresului nostru material nu este altceva decât o lene cosmică. Fuga din calea oricărui efort fizic şi intelectual, dorinţa de a obţine cât mai multe, cu cât mai puţin efort şi cât mai repede posibil ne-au modelat lumea, ridicând un altar păgân spre închinare la cele ale trupului, cu preţul îmbolnăvirii sufletului nostru.
Omul „modern” poartă în sine pecetea adamică a neascultării de Dumnezeu, se hrăneşte din cu această neascultare şi se mândreşte cu ea. Omul „modern” refuză până şi evidenţele lumii naturale, care deşi supusă transformării şi morţii, caută mereu să-şi afle armonia, echilibrul, dovedindu-ne că în adâncurile sale se află, totuşi, legile lui Dumnezeu. Pecetea bolii din noi este incapacitatea de a ne înfrâna, de a ne refuza plăcerile ahrimanice ale trupului şi dorinţele luciferice ale spiritului, este graba de a cunoaşte binele şi răul, fără a înţelege pe deplin adâncurile înţelepciunii acestei cunoaşteri.
Din neascultare, din pofte şi din lene am clădit un Nou Babilon, închinându-ne la propriul nostru chip, Omul-Semizeu, am ridicat sabia orgoliului nostru imens şi îl alungăm pe Fiul Omului din cetatea sufletelor noastre. Care sunt roadele acestei false credinţe în Omul-Semizeu? Crima, războaiele, foametea, vărsarea de sânge nevinovat, ignoranţa, fanatismul, mizeria, boala... şi miliarde de oameni care suferă cumplit blestemându-şi viaţa. (articol integral ADEVĂRUL)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu