Politicienii infractori - cum să-i iertăm, cum să-i vindecăm?

”Şi intrând, Iisus trecea prin Ierihon. Şi iată un bărbat, cu numele Zaheu, şi acesta era mai-marele vameşilor şi era bogat. Şi căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură. Şi alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor, ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Şi când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân. Şi a coborât degrabă şi L-a primit, bucurându-se. Şi văzând, toţi murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos. Iar Zaheu, stând, a zis către Domnul: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Şi a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam.” (Sfânta Evanghelie după Luca, XIX, 2-9)

Mândru, sfidător, prea puțin smerit, nu știu cât de căit și îndreptat, cetățeanul Năstase Adrian, fost prim-ministru al României și fost pușcăriaș, se bucură de libertate. Spălat în fața legii, căci Justiția a considerat că merită să fie eliberat condiționat, el se alătură numeroșilor ”băieți deștepți” care au fentat sistemul, acceptând riscul de a executa o pedeapsă cu închisoarea relativ mică, în schimbul averilor făcute prin corupție și abuz, dosite în unghere tainice pentru a fi folosite după trecerea furtunii.

Da, Năstase Adrian zice altceva, el se consideră o victimă a regimului Băsescu. Este dreptul lui să spună asta. Probabil că tot așa va țipa și cetățeanul Băsescu Traian, că este victima regimului, după ce va pierde imunitatea de șef al statului, dacă cumva Justiția unei republici conduse de un președinte PSD va descoperi bucuroasă niscavai dosare peste care anii au așezat tone de praf prin arhivele vreunui procuror ori serviciu secret. Va fi dreptul lui să țipe asta.

Să ne gândim cu sinceritate. Avem noi, creștinii români, puterea să-i iertăm pe dregătorii infractori?

Poate un creștin român, care a suferit din cauza corupției din administrația statului, a jefuirii avuției naționale, a fraudării fondurilor europene, a nepotismului și desfrânării din casta politicienilor să-l ierte pe Adrian Năstase și pe toți marii dregători și bogătași care sunt sau au fost în pușcărie - Fenechiu, Becali, Voiculescu, Copos, Mureșan, Babiuc, Vântu etc.?

Răspunsul este ușor de rostit, dar dificil de asumat. Da! Dregătorii infractori pot fi iertați, însă iertarea creștină oferită unui bolnav de putere sau de avere nemuncită nu reprezintă și vindecarea acestuia. Este o gravă eroare să separi iertarea de vindecare, mila de dreptate, căința de îndreptare! A-l ierta fără a-l ajuta să se vindece, să redevină Om, a-l îngădui să infesteze propriul suflet și sufletele semenilor cu păcatele iertate de tine, dar de la care el nu se oprește reprezintă mai degrabă un act de complicitate cu păcătosul, decât un gest de milă și generozitate.

Să nu uităm că atunci când un politician comite fapte penale împotriva propriului stat și a națiunii sale, el păcătuiește în fața lui Dumnezeu.

 

Lăcomia și Iubirea de arginți sunt păcate capitale. Când furi din banii statului sau ai UE, tu, dregătorule infractor, comiți aceste păcate. 

Asuprirea văduvelor, orfanilor și săracilor, oprirea plății lucrătorilor sunt păcate strigătoare la cer. Când arunci în stradă mii de oameni, prin privatizări ilegale... (articol integral -AICI-)

România, grădina lui Pinocchio

”Ajunseră la mijlocul drumului, când Vulpoiul, oprindu-se deodata în loc, spuse păpușii! - Vrei tu să-ți înmulțești banii? - Cum? - Vrei tu, ca din asti cinci bani de aur, sa faci o suta, o mie, doua mii? - În ce chip? - Foarte ușor. În loc sa te întorci acasa, hai cu noi.- Unde sa merg? - În Ţara Neghiobilor. (...) - Cei cinci bănuți de aur ai tăi, mâine ar spori la doua mii. - Doua mii!  repeta Cotoiul. -  Dar cum e cu putinta una ca asta? întreba Pinocchio, cu gura cascata de mirare. - Te lămuresc eu numaidecât, zise Vulpoiul, trebuie sa stii ca în Ţara Neghiobilor se afla o câmpie binecuvântata, care se cheama Câmpia Minunilor. Ai să sapi acolo o gropiță, unde o să pui, de pildă, un ban de aur. Astupi gropița cu pamânt; o stropești cu puțină apa de izvor, arunci peste ea o mâna de sare și seara te duci frumușel să te culci. În vremea asta, peste noapte, banul încolțește, iar dimineața când te scoli, întorcându-te în câmpie, ce găsești? Găsești un pom încărcat cu atâția bani de aur, câte boabe are spicul grâului în luna lui cuptor.” (Carlo Collodi, Le avventure di Pinocchio. Storia di un burattino)

Priveliştea oferită, pe de o parte, de ipocrita şi murdara luptă electorală pentru ocuparea celei mai înalte funcţii politice în statul român post-decembrist - Preşedinte al Republicii - şi pe de altă parte, de naivitatea (prostia?) cu care milioane de români încă mai cred în promisiunile, vorbele goale şi aberaţiile rostite de unul sau altul dintre candidaţi, îmi trezeşte amintirea păţaniei lui Pinocchio, care şi-a risipit mica avere a celor cinci galbeni căzând victimă propriei lăcomii şi vicleniei Vulpoiului cel Şchiop şi Motanului cel Orb.

De peste douăzeci de ani, românul îşi îngroapă speranţele, precum Pinocchio banii, în grădina politrucilor - aceşti Vulpoi tâlhari care ne jefuiesc ţara şi ne aruncă viitorul la groapa de gunoi a Istoriei, aceşti Motani orbiţi de lăcomie şi nesimţitori la suferinţele noastre.

Prea mulţi români au avut de prea multe ori, în cele peste două decenii trecute de la căderea lui Ceauşescu - şi din păcate, au şi acum - un comportament de trupă de marionete care joacă stupid, la comanda unui Mare Păpuşar, al cărui chip rămâne ascuns în bezna demonică de unde el şi slugile lui îşi află puterea, un grotesc şi parcă fără de sfârşit spectacol al rătăcirii la margine de lume. Năluci cu apucăturile şi neghiobia unui Pinocchio retardat, cu sufletul stăpânit de un catastrofal amestec de lene şi laşitate, românii au coborât, an de an, după Decembrie 1989, treptele spre adâncul haosului în care astăzi se lasă torturaţi. (articol integral -AICI-)

Statul român, politica şi cultele religioase – Despre disonanţele „simfoniei bizantine” româneşti

Candidaţii la funcţia de Preşedinte al Republicii s-au apucat să-şi dea în cap cu credinţa şi să amestece Biserica într-o dezbatere cu subiect nepotrivit şi anacronic – apartenenţa religioasă a respectivilor candidaţi. Dacă ne păstrăm luciditatea, vom înţelege că această dezbatere îşi are originea mai degrabă în zona manipulării politice, decât în universul subiectelor serioase şi importante pentru viitorul imediat al statului român.

Îmi doream să nu mai scriu despre acest subiect. Mi-am exprimat opinia în articolul meu precedent - Despre zâmbetul lui Iuda la umbra Crucii. Nu am nimic mai mult de spus. Totuşi, în această dezbatere politică reapare o temă care nu a fost suficient lămurită în societatea românească a celor peste două decenii de democraţie post-decembristă, anume: au cultele creştine dreptul de a susţine un candidat/lider politic/partid care şi-a asumat o platformă politică de inspiraţie creştină? Şi dacă da, în ce context poate fi exercitat acest drept şi cu ce foloase pentru cultele religioase, stat şi societate?

Administraţia bisericească a BOR, Biserica pe care o slujesc ca preot, a abordat chestiunea conform cu exigenţele timpului care cereau Bisericii să interacţioneze într-un fel sau altul cu politicul. În anii `90 a existat o anumită îngăduinţă care a oferit clerului posibilitatea să se implice în viaţa politică. Se dorea, mai mult sau mai puţin lucid, de către unii susţinători ai implicării preoţilor în politică, să se obţină un fel de reîncreştinare a vieţii politice româneşti post-decembriste şi de ce nu, o reconstrucţie a statului român pe o temelie creştină. 

Treptat, ierarhia Bisericii a înţeles însă că implicarea partinică a preoţilor în politică aduce Bisericii mari prejudicii de imagine şi diminuează, chiar anulează valoarea unor eventuale avantaje de natură economică, financiară. Prin Hotărârea Sfântului Sinod al BOR din anul 2004 a fost interzisă implicarea preoţilor în politică, iar prin Hotărârea Sfântului Sinod al BOR din martie 2008, se hotărăşte că: „arhiereului, preotului, diaconului şi monahului îi este interzis să facă politică partinică, să fie membru al unui partid politic, să participe la campanii electorale, să candideze şi să devină membru al parlamentului sau consiliilor locale, primar, viceprimar sau să ocupe funcţii în administraţia publică centrală şi locală.” Aceeaşi hotărâre sinodală îngăduie, totuşi, ca, „de la caz la caz, preoţii care îşi exprimă, în scris, dorinţa de a candida numai ca independenţi şi numai pentru consiliile locale şi consiliile judeţene să primească aprobarea chiriarhilor lor. Aprobarea va fi acordată în urma analizei solicitărilor preoţilor respectivi, într-o şedinţă a Permanenţei Consiliului Eparhial şi numai acelora consideraţi capabili să promoveze interesele comunităţii în consiliile locale şi în consiliile judeţene.”

 

Administraţia bisericească a ales şi promovează totuşi o a treia cale de interacţiune cu mediul politic, anume colaborarea de la egal la egal, parteneriatul, atât prin relaţiile oficiale reglementate de legile statului şi rânduielile bisericeşti, cât şi prin contacte neoficiale, discrete şi mai puţin publice. O astfel de abordare a relaţiei cu politicul permite pe de o parte, evitarea implicării publice a Bisericii în politică, însă fără înstrăinarea Bisericii faţă de problemele cetăţii, iar pe de altă parte, pune la adăpost eventuale sensibilităţi ale politicienilor, dregătorii cetăţii, oferindu-le un suficient spaţiu de manevră pentru a dezvolta relaţii reciproc avantajoase cu membri ai ierarhiei cultelor religioase.

De fapt, administraţia bisericească se foloseşte de celebra simfonie bizantină care cheamă Biserica şi cetatea (Imperiul bizantin, apoi Otoman, voievodatul, Regatul, iar astăzi, Republica) la o împreună lucrare pentru realizarea binelui public. Pe scurt, în vremurile noastre, această simfonie bizantină s-ar descrie astfel: cetatea îşi asumă atât susţinerea materială, financiară şi ocrotirea cultelor religioase, cât şi parteneriatul cu acestea în rezolvarea unor probleme de natură socială, culturală etc., iar cultele religioase oferă în schimb atât călăuzirea morală a poporului, cât şi parteneriatul cu cetatea, sprijinind dregătorii în eforturile de asigurare a prosperităţii materiale şi dreptăţii sociale pentru locuitorii cetăţii. 

După Decembrie 1989, simfonia bizantină dintre Biserică şi Statul român s-a manifestat în conţinuturi modelate de evoluţia statului şi societăţii româneşti de la chipul neo-comunist al epocii mineriadelor şi partidului-stat, până la cel al aderării şi integrării României în NATO şi Uniunea Europeană, proces politic, economic, social şi militar care a generat mari transformări în structura valorilor civice şi spirituale general acceptate de societatea românească. (articol integral -AICI-)

GÂNDUL.INFO - INTERVIU CU PRINCIPELE NICOLAE AL ROMÂNIEI: „Cea mai importantă lecţie am învăţat-o de la bunicul meu, Regele Mihai”

Gândul: Alteţa Voastră Regală, a trecut ceva vreme de când v-aţi stabilit definitiv în România. Cum vi se pare România trăind aici?

Viaţa mea în România este foarte interesantă. Bineînţeles că, la început, a fost greu să mă adaptez unei noi vieţi cu responsabilităţi mai mari, cu multe evenimente sau călătorii, însă este o experienţă extraordinară. România şi românii nu încetează să mă suprindă pe zi ce trece. Toate aspectele vieţii mele aici sunt uluitoare, de la bunătatea oamenilor până la frumuseţea ţării, şi sunt abia la începutul călătoriei mele. Cred că România nu este suficient de apreciată pentru clădirile şi oraşele sale istorice, pentru frumuseţea sa naturală, dar şi pentru animalele sălbatice pe care, din fericire, încă, le avem.

”Nu m-am simţit niciodată britanic. Pot spune cu mândrie că sunt român”

O mare parte a vieţii Alteţei Voastre Regale aţi trăit în Marea Britanie. Cum vedeaţi de acolo România? Vă simţeaţi român sau, mai degrabă, britanic?

Din păcate, România nu este percepută în lumina favorabilă, pe care, de altfel, o merită. Mi-am dat seama că britanicii nu au motive să critice o naţiune, bazându-se pe informaţii inexacte. Cât timp am trăit acolo, am constatat că britanicii percepeau România numai prin intermediul presei care se concentra pe populaţia rromă sau pe alte aspecte şi nu pe românii de succes care trăiesc şi lucrează în Marea Britanie. Am fost întotdeauna învăţat să nu judec o carte după copertă. Cred, totuşi, că imaginea britanicilor asupra României se va schimba în timp. De exemplu, a fost dificil să conving anumite persoane, înainte de a mă stabili în România, că este o ţară minunată şi frumoasă. Cu toate acestea, când le-am vorbit despre istoria ţării, şi mai ales despre perioada interbelică, mulţi au fost surprinşi, însă, în acelaşi timp, parcă nu erau pe deplin convinşi de ceea ce le spuneam. De când m-am stabilit aici, am primit vizitele multor prieteni din Marea Britanie, Olanda şi Australia care... (articol integral -AICI-)