Statul român, politica şi cultele religioase – Despre disonanţele „simfoniei bizantine” româneşti

Candidaţii la funcţia de Preşedinte al Republicii s-au apucat să-şi dea în cap cu credinţa şi să amestece Biserica într-o dezbatere cu subiect nepotrivit şi anacronic – apartenenţa religioasă a respectivilor candidaţi. Dacă ne păstrăm luciditatea, vom înţelege că această dezbatere îşi are originea mai degrabă în zona manipulării politice, decât în universul subiectelor serioase şi importante pentru viitorul imediat al statului român.

Îmi doream să nu mai scriu despre acest subiect. Mi-am exprimat opinia în articolul meu precedent - Despre zâmbetul lui Iuda la umbra Crucii. Nu am nimic mai mult de spus. Totuşi, în această dezbatere politică reapare o temă care nu a fost suficient lămurită în societatea românească a celor peste două decenii de democraţie post-decembristă, anume: au cultele creştine dreptul de a susţine un candidat/lider politic/partid care şi-a asumat o platformă politică de inspiraţie creştină? Şi dacă da, în ce context poate fi exercitat acest drept şi cu ce foloase pentru cultele religioase, stat şi societate?

Administraţia bisericească a BOR, Biserica pe care o slujesc ca preot, a abordat chestiunea conform cu exigenţele timpului care cereau Bisericii să interacţioneze într-un fel sau altul cu politicul. În anii `90 a existat o anumită îngăduinţă care a oferit clerului posibilitatea să se implice în viaţa politică. Se dorea, mai mult sau mai puţin lucid, de către unii susţinători ai implicării preoţilor în politică, să se obţină un fel de reîncreştinare a vieţii politice româneşti post-decembriste şi de ce nu, o reconstrucţie a statului român pe o temelie creştină. 

Treptat, ierarhia Bisericii a înţeles însă că implicarea partinică a preoţilor în politică aduce Bisericii mari prejudicii de imagine şi diminuează, chiar anulează valoarea unor eventuale avantaje de natură economică, financiară. Prin Hotărârea Sfântului Sinod al BOR din anul 2004 a fost interzisă implicarea preoţilor în politică, iar prin Hotărârea Sfântului Sinod al BOR din martie 2008, se hotărăşte că: „arhiereului, preotului, diaconului şi monahului îi este interzis să facă politică partinică, să fie membru al unui partid politic, să participe la campanii electorale, să candideze şi să devină membru al parlamentului sau consiliilor locale, primar, viceprimar sau să ocupe funcţii în administraţia publică centrală şi locală.” Aceeaşi hotărâre sinodală îngăduie, totuşi, ca, „de la caz la caz, preoţii care îşi exprimă, în scris, dorinţa de a candida numai ca independenţi şi numai pentru consiliile locale şi consiliile judeţene să primească aprobarea chiriarhilor lor. Aprobarea va fi acordată în urma analizei solicitărilor preoţilor respectivi, într-o şedinţă a Permanenţei Consiliului Eparhial şi numai acelora consideraţi capabili să promoveze interesele comunităţii în consiliile locale şi în consiliile judeţene.”

 

Administraţia bisericească a ales şi promovează totuşi o a treia cale de interacţiune cu mediul politic, anume colaborarea de la egal la egal, parteneriatul, atât prin relaţiile oficiale reglementate de legile statului şi rânduielile bisericeşti, cât şi prin contacte neoficiale, discrete şi mai puţin publice. O astfel de abordare a relaţiei cu politicul permite pe de o parte, evitarea implicării publice a Bisericii în politică, însă fără înstrăinarea Bisericii faţă de problemele cetăţii, iar pe de altă parte, pune la adăpost eventuale sensibilităţi ale politicienilor, dregătorii cetăţii, oferindu-le un suficient spaţiu de manevră pentru a dezvolta relaţii reciproc avantajoase cu membri ai ierarhiei cultelor religioase.

De fapt, administraţia bisericească se foloseşte de celebra simfonie bizantină care cheamă Biserica şi cetatea (Imperiul bizantin, apoi Otoman, voievodatul, Regatul, iar astăzi, Republica) la o împreună lucrare pentru realizarea binelui public. Pe scurt, în vremurile noastre, această simfonie bizantină s-ar descrie astfel: cetatea îşi asumă atât susţinerea materială, financiară şi ocrotirea cultelor religioase, cât şi parteneriatul cu acestea în rezolvarea unor probleme de natură socială, culturală etc., iar cultele religioase oferă în schimb atât călăuzirea morală a poporului, cât şi parteneriatul cu cetatea, sprijinind dregătorii în eforturile de asigurare a prosperităţii materiale şi dreptăţii sociale pentru locuitorii cetăţii. 

După Decembrie 1989, simfonia bizantină dintre Biserică şi Statul român s-a manifestat în conţinuturi modelate de evoluţia statului şi societăţii româneşti de la chipul neo-comunist al epocii mineriadelor şi partidului-stat, până la cel al aderării şi integrării României în NATO şi Uniunea Europeană, proces politic, economic, social şi militar care a generat mari transformări în structura valorilor civice şi spirituale general acceptate de societatea românească. (articol integral -AICI-)