2016 d.Hr.
PASTORALĂ LA ÎNVIEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS
† DR. IRINEU
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL CRAIOVEI ŞI
MITROPOLIT
AL OLTENIEI
PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL, PREACUCERNICULUI CLER ŞI
PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI DIN ARHIEPISCOPIA CRAIOVEI,
HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA MÂNTUITORUL NOSTRU IISUS
HRISTOS, IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI
HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi fraţi şi surori,
Din an în an Biserica mărturiseşte, prin
acest salut, evenimentul de o colosală importanţă, care a avut loc cu peste
două mii de ani în urmă. Atunci, în zorii zilei, femeile mironosiţe au venit la
locul înmormântării Învăţătorului lor şi au văzut că mormântul era gol. Puterea
dumnezeiască a Mântuitorului Hristos a învins legea morţii şi El a înviat,
demonstrând întregii omeniri că moartea nu este sfârşitul vieţii, ci poate fi
biruită cu puterea lui Dumnezeu. În felul acesta, Învierea Mântuitorului
Hristos, fiind un eveniment unic în istoria omenirii, prin planul lui Dumnezeu,
a devenit sărbătoarea vieţii şi a luminii, a liniştii şi fericirii.
Pentru aceasta, de Sfintele Paşti vestim
victoria existenţei noastre, urarea de pace, speranţa şi alinarea pentru
fiecare om. Cel Care a fost născut din Preacurata Fecioară Maria, Cel Care a
suferit mult şi fără de vină, răstignit şi mort pe cruce între doi tâlhari, Cel
Care, primul dintre toţi oamenii, a înviat din morţi – Acela „S-a sculat din
mormânt precum a zis”.[1] Cei
care au venit la locul unde fusese pus Domnul, „dis-de-dimineaţă… pe când
răsărea soarele”,[2] nu
L-au găsit acolo pe Iisus; nici piatra care închidea peştera, nici straja care
o păzea, nici moartea însăşi n-au putut sta împotriva măreţiei şi puterii
Dumnezeului Celui viu.
Preacucernici Părinţi, iubiţi fraţi şi
surori întru Hristos Domnul,
Înomenirea Cuvântului atinge punctul cel
mai înalt în taina dureroasă şi totodată glorioasă a pătimirii, morţii şi
Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. Suferinţa şi moartea Fiului lui Dumnezeu
subliniază realismul extrem al Întrupării Sale. El adună în Sine întreaga
realitate umană, devenind din nevăzut vizibil, din nepătimitor pătimitor, din
Dumnezeu nemuritor om muritor. În pătimirea şi în moartea Sa se lămureşte taina
Întrupării, cum subliniază Sfântul Apostol Pavel: „noi propovăduim pe
Hristos Cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie”.[3] Astfel,
jertfa Crucii, de neînţeles pentru raţiunea omului, a fost una din temele
importante ale învăţăturii creştine din toate veacurile. Şi astăzi suferinţa
Crucii şi biruinţa Învierii constituie stânca tare pe care se zideşte credinţa
creştin-ortodoxă. Sfânta Cruce este identitatea noastră creştină paradoxală şi
problematică faţă în faţă cu alte religii. Dacă Mântuitorul Hristos, Cel Care a
proclamat Împărăţia lui Dumnezeu, părea să fie abandonat de toţi, El biruie
moartea cu puterea Sa dumnezeiască, înviind din mormânt. Deci, Cel Care a dat
Legea pe Sinai, a fost condamnat în numele acestei Legi; Cel Care a vindecat pe
bolnavi şi a alungat puterile demonice, a murit fără să fie ajutat şi apărat de
cineva. Cel Care S-a arătat întotdeauna binefăcător al oamenilor, a fost
condamnat să moară ca un răufăcător pe o cruce între tâlhari. Cel Care a făcut
din viaţa Sa un eveniment religios unic în lume, Şi-a dat duhul în afara
cetăţii sfinte şi a templului, fiind răstignit şi luat în râs de cei fără de
lege. Pentru aceasta, Crucea şi Învierea sunt cele două elemente care ridică
creştinismul deasupra oricărei critici venite din exterior. În misterul
suferinţei lui Dumnezeu stă efectiv identitatea şi adevărul vestirii creştine.
Realitatea istorică a acestui eveniment
este mărturisită oamenilor de Sfintele Evanghelii şi de alte scrieri ale Noului
Testament. Sfinţii Evanghelişti au vorbit despre felul cum Mântuitorul a murit
şi a înviat. Sfântul Apostol Pavel scoate în evidenţă profunzimea acestui
moment în care „Mântuitorul Hristos ne-a salvat de blestemul legii, devenind
El Însuşi blestem pentru noi”.[4] Sfârşitul
tragic al Întemeietorului creştinismului este relatat şi de scriitorii
necreştini, atât iudei cât şi păgâni.[5] Deci,
moartea şi Învierea Domnului sunt înscrise în Sfintele Evanghelii şi în
documentele istorice ca etape decisive în istoria mântuirii noastre.
Motivul răstignirii Mântuitorului a
fost, după cum ştiţi, acela al invidiei şi răutăţii umane, provocat de
cărturari şi farisei. La acesta s-a adăugat şi unul social-politic, cum că El a
afirmat că este „regele iudeilor”,[6] deci
împotriva autorităţii romane, cum spunea poporul lui Pilat: „Dacă îl
eliberezi pe Acesta, nu eşti prietenul Cezarului! Căci cine se face
pe sine rege se împotriveşte Cezarului”.[7] Faţă
de acuzaţiile lor nedrepte, misiunea Mântuitorului Iisus Hristos a fost una cu
totul religioasă. Domnul a refuzat cu hotărâre orice propunere lumească,
spunând satanei care I-a oferit „toate împărăţiile lumii şi slava lor”:
„Înapoia Mea, satană, căci scris este: «Domnului Dumnezeului tău să te
închini şi Lui singur să-I slujeşti»”.[8] Pentru
aceasta, El afirmă în mod explicit: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”.[9] Deci,
scopul fundamental al Jertfei şi morţii Mântuitorului a fost acela de a elibera
omenirea de robia păcatului şi a morţii. El Însuşi confirmă acest adevăr,
zicând: „Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească
şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi”.[10] Depăşind
limitele umane, El stabileşte solemn ca unică lege iubirea chiar faţă de
duşmani.[11]
Drept urmare, Mântuitorul trăieşte
moartea şi Învierea Sa ca un eveniment voit de El pentru mântuirea oamenilor,
aşa cum zice: „Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de
bătrâni, de arhierei şi de cărturari şi să fie omorât, iar după trei zile să
învieze”.[12] Acesta
este mesajul mesianic pe care l-a adus şi l-a învăţat El în timpul întregii
Sale vieţi de la Naştere şi până la Înălţarea la ceruri. Cei care nu I-au
recunoscut această calitate au considerat o blasfemie faptul că El este Fiul
lui Dumnezeu. Desigur, a-L recunoaşte pe Mântuitorul Iisus Hristos în adevărata
Sa identitate este în mod esenţial un dar al lui Dumnezeu.[13] De
aceea semnificaţia morţii şi Învierii Mântuitorului nu este legată de judecata
iudeilor şi nici de rezultatul procesului lui Pilat, ci de planul providenţial
al lui Dumnezeu. Deci, fără să învinuim pe cineva, pe iudei sau pe romani,
Domnul a murit pentru păcatele întregii lumi. Pentru acest fapt, toţi suntem
chemaţi să ajungem la izvorul mântuirii, deoarece, cum spune Sfântul Apostol
Pavel, „Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi”.[14]
Deci, adevărata motivaţie a morţii
Mântuitorului este aceea a iubirii lui Dumnezeu care s-a manifestat în istorie
cu milostivire şi iertare. Încă de la Naştere, viaţa Domnului a fost orientată
în mod direct spre Paşte,[15] aşa
cum mărturisim în Simbolul de credinţă: „Care pentru noi oamenii şi pentru a
noastră mântuire a coborât din cer, S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din
Maria Fecioara şi S-a făcut om. S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu
Pilat”. În acest sens, în iconografia de la Naşterea Domnului Îl vedem pe
Pruncul Iisus pus în iesle ca într-un adevărat „mormânt”, semn teologic al
morţii şi Învierii Lui. Această conştiinţă a Bisericii nu priveşte doar
conţinutul şi semnificaţia misiunii Mântuitorului, ci şi modalităţile cu care
avea să se încheie viaţa Lui.
Domnul, de fapt, a fost conştient că Se
dăruieşte total pe Sine Însuşi pentru noi, acceptând cu libertate deplină
călătoria care avea să se încheie cu pătimirea şi moartea Sa: „Iată, ne suim
la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor
osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor. Şi-L vor batjocori şi-L vor
scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia”.[16] Aşadar,
libertatea cu care Mântuitorul merge în întâmpinarea morţii dovedeşte faptul că
împlineşte voinţa Tatălui, „ca lumea să ştie că Eu Îl iubesc pe Tatăl şi fac
ceea ce Tatăl Mi-a poruncit”[17] şi
că ne iubeşte şi pe noi până la moarte, cum ne spune Sfântul Ioan
Evanghelistul: „Ştiind Iisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea
aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârşit i-a iubit”.[18] Deci,
Jertfa de pe cruce a Domnului este iubirea Tatălui şi a Fiului[19]pentru
mântuirea noastră, întrucât este manifestarea iubirii divine, Răstignirea
arătându-ne iubirea lui Dumnezeu în noi. În concluzie, „nu noi l-am iubit pe
Dumnezeu, ci El ne-a iubit şi L-a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire
pentru păcatele noastre”.[20]
Iubiţii mei fii şi fiice duhovniceşti,
Învierea Domnului este evenimentul
minunat şi tainic cel mai important din istoria lumii, de egală valoare cu
creaţia însăşi. Ca şi creaţia, Învierea depăşeşte timpul şi spaţiul fără să se
supună unor cauze care există şi acţionează prin ele însele fără să poată fi
explicate raţional. Dumnezeu, Care crează lumea, este mai presus de ea şi chiar
dacă ar fi fost cineva care să fi văzut apariţia lumii, tot n-ar fi putut s-o
privească, odată ce omul este mărginit de spaţiul său fizic, istoric şi
spiritual. Din acest motiv, creaţia lui Dumnezeu se poate constata şi înţelege
numai prin credinţă. Tot aşa se prezintă şi evenimentul Învierii Domnului
nostru Iisus Hristos, Cel Care lucrează şi de astă dată în calitate de cauză,
fiind tot Dumnezeu. Învierea Domnului nu se datorează vreunei puteri din afara
Lui sau altor factori naturali de primprejur. De aceea, cauza care a produs
Învierea nu s-a putut vedea în realizarea ei, fiind mai presus de puterea
mijloacelor de cercetare şi de constatare omenească.
Dacă cineva fără credinţă ar fi văzut pe
Domnul Hristos după moarte, ar fi căutat, desigur, o explicaţie naturală a
acestui fapt sau l-ar fi considerat o enigmă a cărei explicaţie naturală nu se
poate da. Deci şi aici, ca şi la creaţie, toate explicaţiile sunt departe de
adevăr, rămânând valabilă numai credinţa care ne face să primim Învierea
Domnului ca fapt absolut constrângător venind din partea lui Dumnezeu pentru
mântuirea noastră. De bună seamă, faptul că în viaţa aceasta credem dar nu
vedem totul se datorează stării noastre de fiinţe pământeşti, dar în mod cert
că, dincolo, când vom învia şi noi prin puterea Mântuitorului, Îl vom vedea
faţă către faţă, cum ne învaţă Sfântul Ioan Evanghelistul.[21] În
forma actuală de existenţă credem în Învierea Domnului şi suntem convinşi că a
înviat pentru că El ne-a încredinţat despre aceasta prin arătările Lui după
Înviere şi că Sfinţii Apostoli sunt martori ai acestei minuni, cum spune
acelaşi Sfânt Evanghelist Ioan: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am
văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre
Cuvântul vieţii… vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi”.[22] Dar,
dacă creaţia şi Învierea nu sunt evenimente istorice obişnuite, aceasta nu
înseamnă că ele n-au avut loc sau că n-au nicio relaţie cu istoria şi cu noi,
oamenii. Ele amândouă sunt fapte săvârşite de Dumnezeu odată pentru totdeauna,
întrucât Creatorul nu se repetă în lucrările Sale. Evident, Învierea şi creaţia
se deosebesc şi ele, ca lucrări ale lui Dumnezeu. Creaţia, fără să fie o
lucrare istorică, rămâne legată de timpul nostru şi determină istoria.
Învierea însă este dincolo de istorie,
deoarece Mântuitorul Iisus Hristos Cel înviat trece dincolo de timp şi spaţiu,
intră prin uşile încuiate la Sfinţii Apostoli, Se arată la mai mulţi oameni
deodată. Astfel, această minune se delimitează de toate minunile săvârşite de
Domnul, inclusiv de învierea lui Lazăr. Acesta n-a intrat într-un alt mod de
existenţă, ci l-a reluat pe cel dinainte de-a muri. Însă Domnul Hristos, după
ce a înviat din morţi, nu mai moare, deoarece de acum trăieşte altfel decât noi
într-o viaţă cu totul deosebită de cea anterioară, de cea istorică. Viaţa
Domnului după Înviere nu mai este supusă timpului nostru, este veşnică şi nu
decurge din lumea noastră. Această viaţă este lucrarea exclusivă a lui
Dumnezeu, nefiind nimic în afară de Dumnezeu care să contribuie la realizarea
ei. Datorită acestei minuni, cei morţi în nădejdea învierii şi a vieţii veşnice
vor învia, primind o nouă viaţă prin puterea lui Dumnezeu. Faptul Învierii ne
arată că Mântuitorul ne scoate din starea de robie şi stricăciune în care
păcatul ne-a prăbuşit, înălţându-ne la ceruri pentru a fi veşnic în relaţie cu
Tatăl Cel ceresc.
Preacucernici Părinţi,
Iubiţi fraţi şi surori,
Prin Învierea lui Hristos, omul
credincios dobândeşte posibilitatea comunicării cu puterea de sus pentru a trăi
după legile lui Dumnezeu, fiind bun şi mărinimos, cinstit şi corect în legătură
cu semenii săi, capabil să împartă cu aceştia şi bucuria, dar şi tristeţea.
Această atitudine a creştinului faţă de cei apropiaţi include în sine şi grija
faţă de ţara sa, faţă de poporul său, faţă de familie şi casa personală.
Propovăduind prioritatea valorilor spirituale creştine, Biserica cheamă pe copiii
săi la o atitudine responsabilă faţă de valorile pământeşti, dar reale, din
lumea alcătuită de Creator: natura înconjurătoare şi bogata moştenire culturală
zidită pe parcursul a secole întregi de către înaintaşi. A fi păstrători ai
comorilor şi tradiţiilor Ortodoxiei presupune o transformare dinamică a
personalităţii noastre şi a lumii interioare, dar şi menţinerea frumuseţii şi
armoniei lumii înconjurătoare precum şi refacerea acestor calităţi acolo unde
au fost distruse de răuvoitori.
Deci, Învierea Domnului, ca evenimentul
istoric, tainic şi fundamental al creştinătăţii, o trăim în toate momentele
vieţii noastre. Toată lumea se miră de frumuseţea Liturghiei noastre ortodoxe
şi de cultura noastră românească. În chip deosebit, această sărbătoare este tema
cea mai abundent evocată, descrisă, ilustrată sau comentată din lume. În
Sfintele Evanghelii, în scrierile Sfinţilor Părinţi, în iconografie şi pictură,
din tată în fiu, din generaţie în generaţie, toată lumea vorbeşte despre acest
mare Praznic, sub toate aspectele lui: de la exegeza biblică, la abordările
dogmatice sau poetice, până la cele antropologice şi sociologice. Faptul că
Fiul lui Dumnezeu înomenit S-a jertfit pe Cruce şi a „înviat a treia zi, după
Scripturi” a devenit axa noului timp al Împărăţiei cerurilor şi izvorul
civilizaţiei europene în care trăim. Chiar dacă astăzi mai sunt unii care neagă
esenţa divină a acestui adevăr sau încearcă să tăgăduiască Revelaţia divină,
Învierea Mântuitorului Iisus Hristos configurează inima sensibilităţii noastre,
baza noastră patrimonială, leagănul ideilor prin care descifrăm lumea, condiţia
umană, sensul istoriei şi triumful valorilor prin care ne articulăm identitatea
noastră ortodoxă.
Desigur, pentru a simţi şi a înţelege
cât de bună şi de uşoară este chemarea pe care o pune pe umerii noştri Domnul,
trebuie să învăţăm să facem bine atât celor apropiaţi, cât şi celor străini. În
acest proces, cel mai dificil este doar primul pas, când trebuie să ne oprim la
timp pentru a nu răspunde la ură cu ură, la răutate cu răutate, la minciună cu
minciună, la judecată cu judecare. Măcar o dată să simţim satisfacţia în urma
unei fapte bune faţă de aproapele nostru, fie că acesta este un membru din
familie, de la serviciu, din parohie, din mănăstire, vecin sau un simplu cunoscut.
Acest sentiment de satisfacţie poate creşte într-o stare de spirit de bucurie
şi optimism, dacă lucrurile bune, săvârşite nu din mândrie, ci din toată inima,
devin parte din viaţa noastră. Doar atunci vom putea simţi schimbările în bine
din societate, când vom conştientiza prezenţa legăturii de nezdruncinat dintre
faptele bune pe care le săvârşim şi bunăstarea generală.
Aşadar, vă invităm pe toţi preoţii,
călugări şi călugăriţe şi pe toţi credincioşii şi credincioasele Bisericii
noastre să mărturisiţi prin viaţa dumneavoastră marea şi desăvârşita taină a
Crucii şi a Învierii. Mărturia noastră nu poate să fie credibilă decât numai
dacă Domnul Hristos Cel înviat trăieşte în noi, dacă întreaga noastră existenţă
străluceşte de pacea şi de bucuria certitudinii credinţei în Înviere. Noi ştim
că ultimele cuvinte rostite de Domnul pe cruce sunt pentru noi, „cei ce ne
mântuim, puterea lui Dumnezeu”.[23] De
aceea trebuie să luptăm necontenit împotriva patimilor care deformează
frumuseţea sufletului nostru pusă cu atâta dragoste în firea noastră. După cum
ştim, puterea lacomă şi păcătoasă ruinează fundamentele şi condiţiile de viaţă
ale familiilor şi urmaşilor noştri. Pentru aceasta, datoria credincioşilor
ortodocşi este să respecte familia creştină, viaţa semenilor lor, să lupte prin
cuvânt şi faptă ca oamenii lumii să nu se mai ucidă între ei, să renunţe la
violenţă şi la fanatism, care pun în pericol lumea şi viaţa. În felul acesta,
triumful Învierii va fi trăit ca o biruinţă a vieţii, a iubirii frăţeşti şi ca
o nouă perspectivă spre viaţa viitoatre.
În lumina marelui Praznic al Învierii
Domnului nostru Iisus Hristos şi a rugăciunii Sfinţilor Săi, vă adresăm tuturor
părinteşti doriri de sănătate şi mântuire, de pace şi bucurie, de ajutor de la
Dumnezeu în toată fapta cea bună, dimpreună cu salutarea pascală:
HRISTOS A ÎNVIAT !
Al vostru, în Duhul
Sfânt, rugător şi permanent mijlocitor către Hristos Domnul,
† DR. IRINEU,
ARHIEPISCOP AL
CRAIOVEI ŞI MITROPOLIT AL OLTENIEI
[5] Istoricul
evreu Iosif Flavius spune despre Mântuitorul Hristos: „În vremea aceea a trăit
Iisus, un om înţelept, dacă poate fi numit aievea om. El a fost autorul unor
uluitoare minuni şi învăţătorul oamenilor care erau bucuroşi să afle adevărul.
A atras de partea Lui o mulţime de iudei, dar şi o mulţime de păgâni. Acesta a
fost Hristos. Chiar dacă Pilat, datorită acuzaţiilor aduse de fruntaşii
poporului nostru, L-a ţintuit pe cruce, n-au încetat să-L iubească cei ce L-au
îndrăgit de la început. Căci li s-a arătat a treia zi iarăşi viu, aşa cum au
prezis profeţii trimişi de Dumnezeu, înfăptuind şi o mie de alte miracole. De
atunci şi până azi dăinuie poporul creştinilor, care îşi trage numele de la
Dânsul” (JOSEPHUS FLAVIUS, Antichităţi iudaice, vol. 2, Ed.
Hasefer, Bucureşti, 2001, 18, 3, 3, p. 446).
[6] Matei
27, 11, 29, 37.
