Un ultim gând pe anul 2016 d.Hr. ...

Cuv. Nikon Vorobiov

"Pentru preoţie vrăjmaşul cel mai cumplit e năzuinţa de a fi pe placul poporului, dorinţa de a sluji cât mai frumos, fiindcă această năzuinţă îl transformă pe preot într‑un artist, într‑un fariseu lepădat de Dumnezeu, iar din popor face o adunătură de păgâni, care se uită doar la exterior şi Îl leapădă pe Hristos."

Cuv. Nikon Vorobiov

"Cum să trăim în ziua de astăzi. Scrisori despre viaţa duhovnicească"

(ed. Sophia, trad. Adrian Tănăscescu Vlas)

ALEGE TV: Cafeaua de dimineata, Ediţie Specială de Crăciun 2016 - Invitat: Pr. Marcel Răduţ Selişte

Emisiunea "Cafeaua de dimineaţă" - Alege TV / realizator Alina Trană - Ediţie specială de Crăciun 2016

Invitat: Pr. Marcel Răduţ Selişte, preotul Spitalului Judeţean de Urgenţă Craiova şi al Căminului pentru Persoane Vârstnice Craiova

Gânduri la Nașterea Domnului și cuvânt de bun rămas...

În Anul Domnului 2016, ne îngăduie Dumnezeu să ne bucurăm de Nașterea Sa pe acest pământ, un pământ ca o picătură de lacrimă dumnezeiască în imensitatea Universului, care este revărsarea milei Sale. Vrednici să ne înfățișăm Pruncului Iisus, știm că nu suntem, căci ne-am rătăcit. Ne ucidem pruncii în pântece, ne urâm aproapele, ne batjocorim neamul și ne uităm credința...

Ne știm rătăcirea, dar avem nădejde în marea milă a lui Hristos pentru noi și credem cuvântul Lui, că „nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi”, că El, Mântuitorul nostru „nu a venit să cheme pe cei drepți, ci pe păcătoși la pocăință.” (Marcu II, 17)

Vă mărturisesc că mereu mi-am dorit ca bucuria și pacea acestor zile ale Nașterii lui Dumnezeu pe pământ să rămână în sufletul meu tot restul anului. Slăbiciunile mele sufletești și trupești se ridică însă ca un nor întunecat și acoperă lumina pe care Pruncul Iisus o revarsă asupra mea.

Rătăcit printre ruinele acestei lumi, sufletul meu uităuneori de mărturisirea Sfântului, că „Dumnezeu este pe pământ, Dumnezeu este între oameni, nu prin foc și prin trâmbiță și prin munte fumegând sau prin nor și prin vijelia care înfricoșa sufletele, ci prin trupul nostru și vorbind blând celor de același neam.” (Sf. Vasile cel Mare - Omilie la Nașterea Domnului)

Uitarea de Dumnezeu este începutul păcatului, iar păcatul este rădăcina morții, însă există speranță. 

...iar speranța se naște din zbatere cugetului meu care se întreabă cutremurat: ce-ți va face ție, suflete, Dumnezeu când te va judeca? Căci L-ai uitat, suflete, pe Cel care ți-a dat viață, ai trăit după chemarea acestei lumi rătăcite, nesocotind poruncile Lui și nu ți-ai împlinit lucrarea de chip și asemănare de Dumnezeu.„Când Dumnezeu a rămas în înălțime nu L-ai căutat, când S-a coborât la tine și S-a întovărășit prin trup, nu L-ai primit.” (Sf. Vasile cel Mare - Omilie la Nașterea Domnului).

Din zbaterea cugetului meu se naște căutarea de Dumnezeu a sufletului meu și căutând pe Cel ce m-a zidit în pântecele mamei mele, se naște nădejdeamea în mântuire, căci știu că „după așteptarea și nădejdea mea întru nimic nu voi fi rușinat, ci, întru toată îndrăzneala, precum totdeauna, așa și acum, Hristos va fi preaslăvit în trupul meu, fie prin viață, fie prin moarte.” (Filipeni I, 20)

Știu că vom învinge moartea, dacă în sufletul nostru, în fiecare clipă și cu fiecare gând, se va naște Iisus Hristos. Știu că vom învinge mortea, căci prin Nașterea Pruncului Iisus „s-a arătat harul mântuitor al lui Dumnezeu și a răsărit Soarele dreptății, iar moartea a fost înghițită de biruință, nerăbdând prezența vieții adevărate.”(Sf. Vasile cel Mare - Omilie la Nașterea Domnului)

Din nădejdea în mântuire, se naște bucuria iertării... primesc și dăruiesc iertare. Să ne iertăm unii altora și „cu magii să ne închinăm, cu păstorii să slăvim, cu îngerii să dănțuim «că ni s-a născut astăzi Mântuitor, Care este Hristos Domnul. Dumnezeu este Domnul și S-a arătat nouă» nu în înfățișarea lui Dumnezeu, ca să nu sperie pe cel neputincios, ci în înfățișarea robului, ca să elibereze pe cel robit.”(Sf. Vasile cel Mare - Omilie la Nașterea Domnului)

Frații mei, Hristos se naște! Slăviți-L!

***

Vă sunt dator, dragii mei frați, dragii mei cititori, cu un cuvânt de bun rămas.

Slujirea mea ca jurnalist trebuie, deocamdată, să înceteze. Am căutat să-L mărturisesc pe Hristos în mass-media, în pagini de ziar tipărit și virtual. Câtorva poate că le-am greșit, la mulți nădăjduiesc că le-am făcut bine, spre folosul mântuirii.

Trebuie însă să vă mărturisesc că am obosit...

Nu este vreo oboseală venită din lașitate, căci curajul mărturisirii lui Hristos nu m-a părăsit și am nădejde că nu mă va părăsi vreodată.

Nu este nici vreo oboseală de la cele ale lui Dumnezeu, urmată de vreo rătăcire cu sufletul cumpărat de stăpânii acestei lumi căzute, căci sufletul meu nu este de vânzare.

Este oboseala omului care scrie pentru Dumnezeu și pentru sufletele voastre, cititorii mei, de peste un deceniu. O oboseală venită din priveliștea unei lupte cu puține victorii, dar întunecată de multe înfrângeri.

Este oboseala omului care înțelege că a scrie în presă nu estecalea potrivită pentru a vindeca sufletele semenilor săi și nici propriul suflet.

...și poate că este și oboseală venită din slăbiciunile ființei mele.

Fraților mei prieteni, care cu gând curat și iubire pentru mine, m-au determinat să am curajul de a renunța, pentru o vreme, la a mai scrie în presă, le mulțumesc și îi pomenesc în rugăciunile mele.

Fraților mei neprieteni, care în rătăcirea lor, m-au ajutat să am acest curaj, le spun că îi pomenesc în rugăciunile mele și îi rog să nu se mândrească, cumva, că ar fi obținut vreun folos pentru patima lor, căci nu din vreo teamă renunț la a mai scrie, ci doar din înțelegerea faptului că nu le pot fi de folos spre vindecare și că nici mie nu-mi mai este de folos să caut vindecarea lor. Dimpotrivă, nădăjduiesc că ei, frații mei neprieteni, îmi vor deveni, cu adevărat, frați întru Hristos, că își vor lăsa patima și vor veni să slujim lui Hristos.

Familiei mele îi cer iertare! Am purtat lupta mea, prin articolele mele, prin toate câte am scris și mărturisit, dar am uitat că această luptă cere multă jertfă pentru familia mea. A venit vremea ca această jertfă să înceteze...

Mă reîntorc către bolnavii mei din spitalul unde Biserica lui Hristos m-a rânduit să slujesc ca preot, bolnavii mei – prunci și copii în suferință, tineri, maturi, bătrâni – pe care niciodată nu i-am uitat și mereu i-am slujit, și cărora le voi dărui acest plus de timp și energie pe care-l voi avea renunțând la a mai scrie.

Mă reîntorc către bătrânii din azilul unde Biserica lui Hristos m-a rânduit să slujesc ca preot, bunicii mei dragi pe care niciodată nu i-am uitat și mereu i-am slujit, și cărora le voi dărui încă și mai multă rugăciune și slujire.

...și înainte de toți și de toate, mă întorc către Dumnezeu și las Judecata lui să se împlinească. Știu că Judecata a început...

...iar eu voi călători, așa cum mereu mi-am dorit, spre dragostea lui Dumnezeu, că „de aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător.Și de aș avea darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.Și de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește.

Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește.Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul.Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă.Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desființa; darul limbilor va înceta; știința se va sfârși;Pentru că în parte cunoaștem și în parte proorocim.Dar când va veni ceea ce e desăvârșit, atunci ceea ce este în parte se va desființa.Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.

Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, față către față; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, precum am fost cunoscut și eu.Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel XIII, 1-13)

IPS Dr. Acad. Irineu - Pastorală la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos

† DR. IRINEU

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOPUL CRAIOVEI ŞI MITROPOLITUL OLTENIEI,

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL, PREACUCERNICULUI CLER ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI ŞI CREDINCIOASE DIN ARHIEPISCOPIA CRAIOVEI

HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA HRISTOS-DOMNUL NOSTRU, IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

„Şi Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr”

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Dreptmăritori creştini,

În timpul regelui Irod, în peştera întunecată de la marginea Betleemului, în ieslea animalelor, în liniştea pământului şi în cântecul îngerilor S-a născut Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Păstorilor din împrejurimi le-a fost dat să fie cei dintâi care, călăuziţi de lumina sfântă, să se înfăţişeze pentru a se închina Pruncului Iisus. Ei au îngenuncheat în staulul sărac, inundat de lumina cea neînserată, oferind Celui Nou Născut şi primul dar, mielul nevinovat, care avea să simbolizeze de fapt întreaga jertfă a vieţii pământeşti a Domnului. Împreună cu aceşti păstori preamărim şi noi astăzi pe Cel Născut, închinând inimile noastre înaintea Lui şi cântând alături de cetele îngereşti: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14).

Deci, Fiul Celui Preaînalt a venit în lume şi S-a născut din Preacurata Fecioară, pentru ca noi, oamenii, cei îndepărtaţi de Tatăl Ceresc, rătăciţi şi osândiţi de povara păcatului strămoşesc, să ne înnoim şi să ne întoarcem în iubirea Preasfintei Treimi. S-a născut pentru a ne elibera sufletele de lanţurile păcatelor, pentru a ne aduce pacea, dreptatea, adevărul şi viaţa. S-a născut pentru ca prin această minune, Dumnezeu să ne arate încă odată cât de minunată e mila Sa şi cât de statornică e dorinţa Sa de a ne deschide calea spre mântuire. Fără îndoială, pacea adusă de Fiul lui Dumnezeu înomenit este pentru această lume, dar nu e din lumea aceasta, ci de la Dumnezeu, cum ne spune Mântuitorul nostru: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă. Nu precum lumea vă dau Eu” (Ioan 14, 27). Tocmai pentru aceasta Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos este o minune care a răscolit şi transformat lumea, istoria şi oamenii. Prin ea se bucură toţi cei care cred în Dumnezeu, care se simt pregătiţi pentru a-L primi şi a-L purta în inimi şi în suflete. Deci, prin Pruncul nou născut ni s-a deschis nouă şi întregii creaţii o nouă cale şi o nouă viaţă în Biserică.

Iubiţi fraţi şi surori,

Desigur, fundamentul înomenirii Fiului lui Dumnezeu este crearea omului şi mântuirea lui. În vederea realizării acestui scop lumea este adusă la existenţă pentru om ca el să stea într-un permanent dialog iubitor cu Dumnezeu şi pentru a se împărtăşi de ,,libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 21). Dată fiind această relaţie dintre creaţie şi mântuire şi întrucât mântuirea se dobândeşte numai în Biserică, Biserica lui Dumnezeu cuprinde întreaga creaţie. Ea este, astfel, la fel de veche ca şi creaţia, cum spune Sfântul Clement Romanul: ,,dacă vom face voia lui Dumnezeu, Tatăl nostru, vom face parte din Biserica cea dintâi, cea duhovnicească, cea creată înainte de soare şi de lună. Încă şi cărţile profeţilor şi apostolii învaţă că Biserica nu este din timpul de acum, ci de mai înainte; că era duhovnicească, ca şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, dar s-a arătat în zilele din urmă, ca să ne mântuiască” (Sfântul Clement Romanul, Omilia a doua la Epistolă către Corinteni, XIV, 1-2,  în Scrierile Părinţilor Apostolici, p. 100). Deci, Fiul lui Dumnezeu, născându-Se din Preasfânta Fecioara Maria, ne-a făcut cunoscut că El este începutul şi sfârşitul mişcării noastre spre Tatăl Cel ceresc. Unindu-Se cu noi prin trupul Său, El Însuşi ne conduce în Împărăţia cerurilor, ţinta la care a voit Dumnezeu dintru început să ne conducă prin mişcarea imprimată în existenţa noastră. În felul acesta, dacă Dumnezeu S-a făcut om şi noi ne vom îndumnezei prin harul Său mântuitor. Aceasta înseamnă că, prin Întruparea Sa, Domnul Hristos pune începutul Trupului Său tainic ca loc prin care Dumnezeu mântuieşte întregul neam omenesc. Ca atare, Mântuitorul nostru Se dăruieşte pe Sine oamenilor, cuprinzându-i în Sine şi împărtăşindu-i cu Trupul şi Sângele Său.

De bună seamă că la această lucrare au participat toate Persoanele Preasfintei Treimi, ca viaţa dumnezeiască de iubire şi de intercomuniune a lui Dumnezeu să devină, în Biserică, viaţa noastră a tuturor. În virtutea acestui fapt, de la Naşterea Domnului şi până la Jertfa Crucii, firea noastră omenească n-a încetat să fie sfinţită şi îndumnezeită prin energiile dumnezeieşti necreate, ceea ce înseamnă că noi am devenit fraţi ai Unuia-Născut Fiul lui Dumnezeu şi împreună moştenitori ai Împărăţiei cerurilor. Astfel, Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos este unit cu noi, căci după cum trupul este unit cu capul, aşa şi noi suntem uniţi cu El, capul Bisericii. Pe toate acestea Sfântul Apostol Pavel le-a numit „prisosinţa harului”, arătând că mântuindu-ne „nu am luat un medicament care doar să vindece rana, ci am luat în acelaşi timp şi sănătate, şi înfrumuseţare, şi cinste, şi slavă, şi vrednicii care întrec şi covârşesc firea noastră omenească” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Romani X, 2, traducere de P. S. Teodosie Atanasiu, revizuită şi îngrijită de Cezar Păvălaşcu şi Cristian Untea, Editura Christiana, Bucureşti, 2005, p. 82-83). 

Ca atare, Mântuitorul Iisus Hristos a făcut accesibilă comuniunea oamenilor cu Sine ca Dumnezeu, unitatea Bisericii fiind o oglindire reală a unităţii Preasfintei Treimi în lume. Şi pentru faptul că Biserica este una, sfântă, sobornicească şi apostolică, cu atât mai mult reprezintă o realitate sigură pentru fiecare dintre noi în contextul trăirii creştine astăzi. Această unitate în Duhul Sfânt este întrutotul un dar de la Dumnezeu, nefiind proprietatea noastră. Pe lângă faptul că Mântuitorul Iisus Hristos ne-a adus-o Se şi roagă pentru noi: „Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, pe aceştia pe care Mi i-ai dat, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 21-22). Desigur, pe lângă aceste cuvinte Mântuitorul şi Dumnezeul nostru mai spune despre Biserică că „porţile iadului nu o vor birui”, de unde concluzia că Biserica este menţinută în unitate şi făgăduinţele Domnului sunt valabile până la sfârşitul veacurilor (Matei 16, 18).

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Lupta Bisericii cu necredinţa şi cu ereziile nu s-a încheiat niciodată. Până azi ateismul şi ereziile nu doar că există, ci chiar atacă Biserica din toate părţile. Sursa principală a necredinţei şi a ereziilor nu sunt doar rătăcirile omeneşti, ci şi răstălmăcirile din interiorul Bisericii. Pe măsură ce aceste rătăciri se umplu de o mare energie distructivă, devine tot mai limpede că la baza lor se află orgoliul omului şi ispita diavolului. Necredinţa în atare caz se pune pe sine întotdeauna deasupra Bisericii şi a adevărului evanghelic. Este îndeajuns să ne amintim de ereticii din primele veacuri, potrivit cărora Mântuitorul Hristos nu este Dumnezeu adevărat. Împotriva acestora a fost nevoie de convocarea Sinoadelor Ecumenice, fără ca disputele să ia sfârşit. Aşa că durerile provocate de asemenea rătăciţi de la dreapta credinţă au fost atât de puternice, încât, după tradiţie, Sfântul Nicolae i-ar fi tras o palmă lui Arie, cel urgisit de Dumnezeu. Deci, erezia şi necredinţa sunt rătăciri de la adevărul mântuitor care privesc nu doar aspecte particulare ale învăţăturii de credinţă, ci atacă violent însăşi esenţa vieţii creştine. Evident, aceşti duşmani ai Bisericii au înţeles că prin negarea directă a lui Dumnezeu nu îşi vor atinge scopul, pentru aceea au recurs la alte forme de rătăcire, folosind defăimarea şi intriga. Au atras în mecanismul lor atât sisteme filosofice, cât şi autorităţile lumeşti care să le susţină răutatea şi ura împotriva celor ce cred cu adevărat în Fiul lui Dumnezeu înomenit. 

Prin aceasta, duşmanii Pruncului Mântuitor s-au aşezat în locul lui Dumnezeu slujind întunericului care seamănă confuzie şi decepţie. În ultima vreme a apărut convingerea că omul fără Dumnezeu este cel care determină viaţa lui, a societăţii şi a lumii. Pentru aceşti nefericiţi ai vremii fiecare om are dreptul să creadă sau să nu creadă, viaţa socială fiind modelată pe baza raţiunii persoanei umane. Aşa a început despărţirea omului de Dumnezeu şi scoaterea Creatorului din viaţa lui. Acest fel de viaţă fără Dumnezeu s-a răspândit cu repeziciune în multe laturi ale lumii. Astăzi în Europa se fac eforturi pentru impunerea dreptului omului de a-şi alege orice fel de viaţă, chiar şi cel mai păcătos posibil, opus voii lui Dumnezeu. Acest fenomen periculos este numit modernism, sistem care pune poftele omului deasupra cuvântului lui Dumnezeu şi a bunului simţ. Această tendinţă este o nouă formă de idolatrie, care elimină pe Dumnezeu din viaţa omului şi a creaţiei Sale. Pentru a birui boala lumii contemporane, care poate conduce la rezultate apocaliptice, trebuie ca noi toţi, episcopi, preoţi, monahi şi credincioşi, să ne reunim laolaltă în rugăciune pentru a apăra valorile noastre religioase aşa cum le-au apărat părinţii şi strămoşii noştri. Desigur, astăzi, predicarea Evangheliei şi apărarea dreptei credinţe se deosebeşte întrucâtva de cea din trecut. Există însă unii care ascultă predicile cu interes, dar sunt şi alţii cărora cuvintele preotului le provoacă întrebări, confuzii şi dezacorduri. Alţii, pierzându-şi adevărul de credinţă, se afundă în rătăciri schismatice şi sectare, refuzând orice îndreptare şi pocăinţă. Evident, nici pe aceştia nu trebuie să-i lăsăm în întuneric, dar trebuie să fim prudenţi faţă de ei ca nu cumva să ne îmbolnăvim şi noi de osânda lor. Fireşte, mărturisirea credinţei noastre trebuie să fie fără încetare, nădăjduind că, prin voia lui Dumnezeu, cuvintele noastre îşi vor atinge scopul. Unii vor spune că nu avem nevoie de dialog pentru că necredincioşilor sau răucredincioşilor le-am spus ce am avut de spus şi ei n-au acceptat. Aşa că „scuturaţi-vă praful şi lăsaţi-i în legea lor”. Dar oare e bine să le închidem acestora orice cale de comunicare cu învăţătura Bisericii noastre, singura, una, sfântă, sobornicească şi apostolică? Nicidecum. 

Dacă dialogul dispare şi noi vom avea de suferit, căci suntem chemaţi de Dumnezeu să ducem mărturisirea noastră înaintea oamenilor şi să-i împărtăşim din lumina credinţei noastre. Chiar dacă ne mângâiem sufletul şi mintea cu cuvinte de felul „câtă dreptate avem! Ce bine e la noi!”, în timp ce lumea piere în jurul nostru în necredinţă şi în întunericul rătăcirilor! Întrebarea se pune în acest caz: Oare, Dumnezeu nu ne va întreba, la înfricoşata judecată, de ce nu am vorbit lumii? De ce nu ne-am luptat pentru fiecare suflet să-l aducem la mântuire? Nu ne va da oare ca exemplu pe Sfinţii Apostoli, care ar fi putut şi ei să rămână în Galileea, unde locuiau cu oameni de aceeaşi credinţă şi evlavie cu ei? Dar Apostolii au plecat la propovăduire departe de casa lor, ieşind în întâmpinarea lumii păgâne, care arunca cu pietre în ei. Un exemplu vrednic de urmat este Sfântul Apostol Pavel, care, adresându-se atenienilor, le spunea că a văzut la ei un altar al Dumnezeului necunoscut, Cel pe Care el Îl propovăduia (Faptele Apostolilor 17, 23). Ce ar spune astăzi despre Sfântul Apostol Pavel unii dintre confraţii noştri? „Vai, cum se poate una ca asta?! Să stai de vorbă cu păgânii, ba să mai şi recunoşti că aceştia au un altar pe care se închină Aceluiaşi Dumnezeu, Căruia ne închinăm şi noi?” Nu încape îndoială însă că Biserica noastră a apărat de la început adevărul de credinţă împotriva tuturor ereziilor şi a schismelor. Chiar Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Corinteni, a vorbit despre necesitatea păstrării credinţei şi unităţii creştinilor. Aşadar, şi noi păstrăm cu sfinţenie credinţa cea adevărată în Cel Care S-a făcut om pentru noi, S-a născut din Preacurata Fecioara Maria, S-a răstignit şi a înviat ca să ne mântuiască din robia morţii şi să ne ducă în Împărăţia Tatălui Ceresc.

Fie ca pacea Domnului nostru Iisus Hristos, Cel Care S-a născut în ieslea din Betleem, să cuprindă sufletele şi inimile noastre, pentru a deveni mai buni, mai iertători şi mai credincioşi. Rugăm pe Mântuitorul Hristos să vă dăruiască anul acesta, în care vom intra, sănătate, linişte şi iubire în familiile dumneavoastră şi pace în lume.

Cu binecuvântare şi bucurie sfântă, vă îmbrăţişez părinteşte şi vă doresc:

Sărbători fericite! Şi La mulţi ani!

Al vostru rugător şi permanent mijlocitor în Duhul Sfânt pentru voi către Domnul

† Dr. IRINEU

Arhiepiscopul Craiovei şi

Mitropolitul Olteniei

Activenews - Festivalul Național „Sfidarea României” – spectacolul de gală „Dragnea-bey și cadâna Shhaideh”

PAMFLET

După ce a fost sedusă și abandonată de neamțul Klaus Iohannis, protestantul care a uitat să protesteze împotriva sistemului, transformând lucrul bine făcut promis, într-un banal lucru manual pe culoarele Cotrocenilor, România primește cadou de Moș Crăciun o „cadână” din fieful Pașalâcului PSD, pe turco-tătara Shhaideh, tocmită de Dragnea-bey să-i țină cald locul de Mare Vizir până la foarte probabila modificare a legii care-i oprește zborul spre mult râvnita funcție.

Prin promovarea musulmancei Shhaideh în fruntea guvernului unei țări cu populație majoritar creștină, Dragnea-bey reușește să sfideze și să jignească profund pe români, excepție de la această mânjire cu rahat și apă rece făcând poate doar „soldații-mercenari” de partid din solda Luminăției Sale.

În lăcomia și aroganța care-i mutilează sufletul, din dorința pătimașă de a ține ocupat locul de prim-ministru cu un „om de paie”, până își rezolvă problemele cu legea penală, Dragnea-bey sfidează sentimentele religioase ale creștinilor și își pune în mare pericol relația, până mai ieri foarte cordială, cu Biserica Ortodoxă. Să ne reamintim că Dragnea-bey, în calitate de Vicepremier, a fost decorat de Patriarhul nostru, în octombrie 2014, cu Ordinul „Sfinții Martiri Brâncoveni” pentru contribuția adusă în renovarea mai multor lăcașe de cult. Acei Sfinți din familia domnitoare a Brâncovenilor asasinați de turcii otomani pentru că au refuzat să-și lepede credința și să se supună voinței politice a sultanului...

Se mai justifică acum această onoare acordată lui Dragnea-bey de a fi decorat cu Ordinul „Sfinții Martiri Brâncoveni”, când Luminăția Sa sfidează sentimentele religioase ale majorității românilor? 

(articol integral -ACTIVENEWS-)

ACTIVENEWS - Române, mergi la vot și votează creștinește!

Preotul nu face politică de partid, iar Biserica rămâne neutră față de viața politică în măsura în care politicienii respectă poruncile lui Dumnezeu. Totuși, preotul are datoria de a promova un anumit arhetip de om politic – omul politic creștin.

În temeiul acestui arhetip – prin om politic creștin înțelegând politicianul care respectă, în viața personală și în activitatea lui publică, poruncile lui Dumnezeu – trebuie să votăm și să alegem membri viitorului Parlament al României.

Prin urmare, te îndemn, creștine, să votezi candidații despre care ai convingerea că respectă poruncile dumnezeiești și să nu-i votezi pe acei candidați care încalcă aceste porunci.

Cum folosim poruncile dumnezeiești pentru a afla pe cine să votăm sau să nu votăm la aceste alegeri parlamentare.

Să începem cu Cele 10 Porunci:

Porunca I – Eu sunt Domnul Dumnezeul Tau; sa nu ai alți dumnezei afară de Mine. Politicianul care se închină lui Mamona – demonul banilor – încalcă această poruncă. Nu votați acei candidați despre care aveți convingerea că și-au făcut averea prin jefuirea banilor publici, banilor europeni, sărăcind Țara și Națiunea noastră. Nu votați acei candidați care se află în conflict cu justiția lumească pentru că au furat, au corupt ori s-au lăsat corupți pentru bani, căci ei nu se închină lui Dumnezeu, ci demonilor acestei lumi.

Porunca II – Să nu-ți faci chip cioplit, nici altă asemanare, nici să te închini lor. Politicianul care neagă credința creștină, care se închină, pentru putere și avere, unor idoli străini și este membru în organizații oculte care au ca unic scop să controleze arbitrar și demonic viețile oamenilor, se închină la chip cioplit. Nu votați acei candidați care au conspirat pentru sărăcirea și distrugerea Țării, a tradițiilor și civilizației românești.

Porunca III – Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert. Politicianul care a batjocorit credința creștină, prin vorbe sau și mai grav, prin fapte, a luat numele lui Dumnezeu în deșert și nu trebuie votat. Nu votați acei candidați care au batjocorit credința noastră creștină, au promovat în agora cetății valori incompatibile cu creștinismul sau au încercat să-i cumpere pe creștini prin danii din bani furați, crezând că așa vor avea ocrotirea lui Dumnezeu.

Porunca IV - Adu-ți aminte de ziua Domnului și o cinstește. Politicianul care a nesocotit tradițiile și sărbătorile creștine, care a promovat tradiții străine de duhul creștinesc, care a batjocorit, prin vorbă și prin faptă, sărbătorile creștine, nu trebuie votat. Nu votați acei candidați care au nesocotit participarea la Sfânta Liturghie sau au încercat să transforme participarea lor la slujbele Bisericii în acțiune electorală. Ei au nesocotit ziua Domnului și nu merită votați.

Porunca V – Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca bine să-ți fie și mulți ani să trăiești pe pământ. Politicianul care și-a uitat părinții sau le-a nesocotit învățătura morală creștinească, nu trebuie votat. Politicianul din a cărui vină, prin faptele comise în activitatea politică, bătrânii noștri de la sate mor cu zile, în uitare și sărăcie, nu trebuie votat. Politicianul din a cărui vină, copiii își părăsesc părinții, bătrâni și bolnavi, pentru că pleacă în țări străine, în căutarea prosperității pe care nu o pot găsi acasă, nu trebuie votat. (articol integral - ACTIVENEWS -)

ALBUM FOTO: Biserica noastră - pregătiri pentru sfinţire

ACTIVENEWS: Ziua Națională a României – lacrimi puține, multă fasole și niște cârnați

De Ziua Națională, puține lacrimi au vărsat românii întru pomenirea Eroilor Neamului Românesc. Puține lacrimi au picurat pe pământul Țării întru pomenirea Voievozilor care au apărat Țara și Credința Creștină, a Domnitorilor și Regilor care au făurit România modernă, independentă și întreagă în teritoriile istorice,a ostașilor căzuți pe fronturile de luptă pentru Țară, a mărturisitorilor căzuți în închisorile comuniste, a pruncilor, copiilor, tinerilor și tuturor celor asasinați în Decembrie 1989 pentru libertatea noastră.

Elita politică a României anului 2016 este fără simțire patriotică. Doar măști grotești și multă ipocrizie. Vreme de aproape trei decenii, începând cu asasinarea dictatorului Ceușescu de către propriile creaturi, politicienii și slugile lor au jefuit economia Țării, au provocat un exod spre Occident a peste 4 milioane de români, fugiți din țară datorită sărăciei, au înstrăinat resursele Țării și au transformat Statul Român într-un mecanism mafiot și clientelar.

 

O duhoare, ca după o masă prea încărcată cu fasole fiartă, a hoției generalizate, a minciunii și umilirii românilor de rând se răspândește din palatele unde se lăfăie dregătorii trădători de Credință, Neam și Țară. (articol integral - ACTIVENEWS -)

Carte în manuscris - "Cioburi"

Vă ofer spre lectură un prim fragment din cartea în manuscris pe care o dedic bătrânilor cu care Dumnezeu m-a însoţit în slujirea mea de preot la Căminul pentru Persoane Vârstnice Craiova. Cartea se numeşte "Cioburi" şi este în lucru.

Personajele acestei cărţi sunt imaginare, orice asemănare cu persoane sau fapte din realitate fiind pur întâmplătoare. Poveştile de viaţă prezentate în carte sunt însă refăcute, imaginate din cioburi de viaţă reală şi au menirea de a înfățișa cititorului câte un om-arhetip care, la vârsta apusului de viaţă, trece prin suferinţă, prin minuni dumnezeieşti, prin durere şi iertare.

Lectură cu folos!

***

Aurica, femeia străzii

O boare, ca o văpaie de la gura sobei, învăluia clădirile azilului de bătrâni, topindu-le până şi umbra. Era cald, prea cald pentru începutul lui august. Atât de cald, că până și picăturile de transpirație căzute pe pământul uscat de secetă îţi păreau a fi o blasfemie, o risipă a prețioasei ape ce refuza să se pogoare din cer peste natura omorâtă de căldură.

Câţiva bătrâni îşi amăgeau dorul de răcoare la umbra copacilor din curtea azilului, înfruntând cruzimea soarelui și numărând ceasurile până la masa de seară, cu privirile pierdute dincolo de lumea asta, singuri cu amintirile a ceea ce le fusese cândva, bucuria vieţii. Rareori, cu glasuri șoptite, sporovăiau între ei, într-o încetineală aproape filosofică. Risipeau liniștea naturii doar pentru a afla confirmarea că vorbele lor sunt inutile și că tot liniștea asta, a unei așteptări fără început și fără țel, le este mai de folos. Gustau iarăși tăcerea, mirați de căderea în ispita vorbelor, căci zbaterea de orice fel, chiar și printr-o vorbă, le zgâria sufletele bătrâne, aşa cum un cui pângăreşte sticla unui geam, amenințând să le spargă fiinţa în mii de cioburi dureroase.

Însă apusul acelei zile părea a fi un pic altfel decât de obicei, căci la un colț de curte, dosit la gura camerei de morgă a azilului, câțiva cioclii se agitau nădușiți în jurul unui cadavru, pe care îl înveleau într-un sac mortuar, pregătindu-l pentru punerea în sicriu. „Cine o fi murit, mă, că la noi, pe etaj, nu s-a auzit de vreo moarte. Să fie de la garsoniere şi nu de la saloane? Dar nici de-acolo nu-i, că nu se vede nimeni de la garsoniere. Veneau babele la pomană, la colivă şi pachete, la-mpărţit, dar acu’ e pustiu...”, se chestiona singur, sprijinit de un copac, unul dintre bătrâni, nea Sarcă, vestit pentru curiozitatea lui şi mai ales, pentru iscusiinţa de a afla despre toţi, de toate...

Din gândurile lui nea Sarcă, rostite cu o voce puţin ridicată, cât să fie auzit de cele câteva bătrâne adunate să privească de departe așezarea mortului în coșciug, se repezea spre univers mai degrabă o curiozitate senină de fapt divers, decât vreo frică sau vreo scârbă născute din macabra priveliște.

Nu, nu era nici frică şi nici scârbă, căci vederea morţii nu impresiona prea mult nici pe nea Sarcă şi nici pe ceilalţi bătrâni, martori la rutina celor de la firma de pompe funebre. De fapt, pe bătrânii din azil, pe cei mai mulți, să vadă un mort sau un coşciug, îi tulbura ceva mai puţin decât certurile pe cât de aprige, pe atât de repede epuizate, între doi vecini de cameră, răbufnirile unor oameni care-şi aflau propriile slăbiciuni în cei de lângă ei, alături de care erau condamnaţi să se autocontemple. Bătrânii ştiau că a fi pensionar al azilului înseamnă că deja ai dat un accept, din oficiu, invitației la întâlnirea cu veșnicia, că moartea este doar o notă de subsol din acest final de viaţă, biografie privită ca banală de ceilalți locuitori ai azilului, bătrânii asistaţi şi membrii personalului, dar preţuită, din veşnicie, ca fiind unică, de către Dumnezeu.

Unicitatea asta nu-l preocupa pe nea Sarcă, discuţiile despre cele veşnice îi dădeau aşa, un fel de ameţeală ca după o beție cu alcool ieftin şi prost. Prin urmare, evita să se gândească la ce ar fi dincolo de lume şi de efemer, de viaţă şi de moarte. De fapt, nu-l prea interesa, era atât de învins de viaţă, încât ajunsese să creadă că această înfrângere este de fapt, o victorie, căzuse aşa de rău şi de jos, că nici diavolul, dacă nea Sarcă ar fi acceptat că acesta există, nu s-ar mai fi putut folosi de totala lui capitulare. Chiar şi pe preotul azilului îl repezise, molcom şi şugubăţ, când încercase să-l cheme la spovedanie: „Părinte, unul ca mine e aşa de pierdut pentru Dumnezeu, că sigur va avea milă de mine, Doamne-Doamne, şi mă va ierta! Aşa că, ce-mi mai trebuie spovedanie?”

Curiozitatea lui nea Sarcă despre mort îşi găsi destul de repede răspunsul în câteva vorbe aruncate de portar prin aerul sufocant al arşiţei, vorbe care parcă pluteau risipite pe fumul unei ţigări pe jumătate arsă, pe jumătate molfăită în plictiseala sfârşitului de tură: „E om al străzii, nea Sarcă, nu e de la noi. E o femeie, au adus-o vineri şi a murit luni. Deh, atât a avut zile să stea p’aici!”

Nea Sarcă ridică plictisit din umeri, nu se aştepta la cine ştie ce veste, iar odată aflat adevărul, lumea redevenea pentru el, de aceeaşi banalitate cosmică, un fel de stare de încremenire căreia nu-i aflase rostul, cât fusese tânăr, iar acum, la bătrâneţea chinuită pe care o trăia între zidurile azilului, o credea doar un accident în care eşti aruncat, vrei, nu vrei şi al cărui ritm îl accepţi cu o resemnare fatalistă, tot aşa cum un călător dintr-un tren ştie că nu poate merge nici mai repede şi nici mai încet decât trenul şi că orice zbucium legat de viteza trenului este zadarnic, câtă vreme destinaţia rămâne aceeaşi.

O destinaţie care, în cazul femeii care murise înainte ca ea să fie cunoscută de bătrânii din azil, gândi nea Sarcă, se chema acum cimitirul săracilor, aflat în grija Primăriei, locul unde uitarea îşi rânjeşte victoria, printre bălării, cruci rupte şi morminte părăsite.

„Dumnezeu s-o ierte! Eu mă duc la cameră, nu mai m-aş duce, poate e mai răcoare acolo. Mă duc, bă, mă duc, că acum vine gustarea de seară şi după aia, cina, iar după cină, poate că mă uit la ştiri, s-o fi sfârşit lumea şi eu nu ştiu, şi ete aşa, trece ziua, cum ne-a trecut viaţa, bă!”, concluzionă nea Sarcă, ridicând ochii spre cer, ca şi când i-ar fi reproşat lui Dumnezeu nu atât căldura sufocantă a zilei de început de august, cât faptul că se încăpăţânează să mai ţină lumea în mâinile Sale miloase, când el, nea Sarcă, ştia că lumea asta nu mai merită să fie...

***

Preotul sosi la ceasul stabilit, era punctual de felul său, deşi mereu lăsa impresia că e ocupat, preocupat de ceva, nu se ştia de ce anume, muncit de gânduri şi de griji. Salută bătrânii din curte cu „Sărut mâna, mamă! Să trăieşti, tată!”,  primi ca răspuns un „Săru’ mâna, părinte!” rostit aproape în cor, iar apoi merse direct la cioclii, urmat de un tinerel care ţinea plictisit într-o mână, geanta cu cele necesare slujbei. „Săru’ mâna, părinte, să trăiţi! Noi suntem gata, dacă vreţi, nu mai stăm, mergem chiar acum spre cimitir! Da’ vedeţi că facem slujba cu capacul pus, că pute rău, săraca! E şi căldura asta, ne omoară, puţim noi, ăştia vii, dar morţii! Atât să merg până la birouri, la Social, să iau pe asistentul social, mai sunt și nişte hârtii de completat şi gata, mergem!” Iordache, şeful echipei de cioclii, un tânăr plinuț și nădușit, vorbea repede, cu un glas în care dansau, fără să se încurce şi fără să se despartă, o veselie ciudată, un pic de ironie şi un respect prietenesc, că-l ştia pe preot de vreo doi ani şi simţise că acesta îl acceptase, dacă nu ca prieten apropiat, măcar ca pe un camarad cu care împarţi orele ultime dedicate pe această lume, înainte de băgarea în groapă, bătrânilor morţi în azil. „Am băgat mai mulţi în groapă cu părintele, mă, e cumsecade, cam ciudat, ba tăcut, ba nu se mai oprește din vorbă, zici că predică, dar e fără ifose, cred că a venit aici de câţiva ani, parcă doi, nu se supără dacă vorbeşti cu el aşa, mai direct. Atât că ţine slujba aia cam lungă, deh, cică aşa e canonul, dar când pute mortu’, nu prea îţi mai vine să auzi de canoanele alea popeşti”, explicase Iordache, când unul dintre colegii de la firma de pompe funebre îl chestionase, contrariat de prietenia dezinvoltă pe care o manifesta faţă de preotul azilului.

„Noi suntem gata, fraţilor, zise preotul. Stăm în maşină şi aşteptăm să se rezolve cu hârtiile. Când e gata, mergeţi cu duba înainte şi noi, după voi.” Iordache plecă grăbit spre birouri, aruncând în urma lui un „Acuma vin!”, iar preotul se aşeză ostenit pe scaunul de lângă şofer, din maşina cântăreţului. Îşi simţea trupul greu, apăsat de o oboseală de om bătrân, deşi după vârstă, era încă în putere. De fapt, oboseala asta era a sufletului.  De ani, încercările vieţii şi slăbiciunile omenești ale propriei firi îi zgâlţâiseră sufletul, mai zdravăn ca uraganul o corabie cu catargele tăiate. Oboseala asta era alungată doar de îmbrăţişarea caldă a soţiei şi de neastâmpărul copiilor, dar de la o vreme şi parcă tot mai des, până şi aceste binecuvântări erau risipite de furtuna din adâncul sufletului. Știa că nu are pace, acolo, în adânc. Știa că scăpase din mâini frâiele furtunii şi îşi regreta amarnic slăbiciunea.

Se ruga în tăcerea nopţii la Dumnezeu, la Maica Domnului, la Sfinți să-l ajute, să-i vindece sufletul sau măcar să-i dea un semn, o străfulgerare a minţii din care să afle şi să înţeleagă rostul acestui zbucium. Se ruga, dar Dumnezeirea era tăcută şi refuza să facă vreun semn sau cine ştie, poate că sufletul lui de om era prea obosit să mai priceapă subtilitatea cu care, din veşnicia Lui, Dumnezeu vorbea oamenilor.

Înmormântarea asta, ca mai toate pe care le făcea pentru bătrânii din azil, îi reamintea de slăbiciune. Simțea un fel de rană în adâncul ființei, un amestec de milă pentru cel mort, părăsit și uitat de neamuri, și de căință pentru popriile păcate, a căror reamintire era provocată de priveliștea gropii, de rugăciunile și cântările slujbei de înmormântare, dar și de glasul neobosit al conștiinței, care te judecă mereu, fără să-ți dea pace, ca un medic sârguincios ce-ți chinuie trupul cu injecții, surd la vaietele tale, având ca singur gând vindecarea ta, obținută prin suferinţa tratamentului, dar plină de darurile sănătăţii trupeşti și ale odihnei de după lupta cu boala.

”Măi, Ioane, deschide Moliftelnicul, să ne uităm pe slujbă, că mai avem ceva vreme, până vine Iordache cu actele mortului”, zise preotul privind obosit la studentul teolog pe care, de câteva săptămâni, îl avea angajat cântăreț la biserica azilului. ”Ai mai slujit înmormântarea, pe unde ai fost cântăreț? Cunoști rânduiala? Vezi că azi e cald rău, slujim și noi ce ne îngăduie căldura asta și împuțiciunea mortului.”

Țârcovnicul îl privi mirat pe preot. Auzise de la colegii de facultate că-i cam ciudat și tipicar, preotul ăsta, și nu s-ar fi așteptat să audă de la el că vrea să scurteze slujba. ”Poate că are dreptate, e cald rău și dacă mai pute și moarta...”, gândi Ioan, căutând prin carte, slujba de înmormântare. ”Da, părinte, am slujit înmormântare, la țară, la părintele unde am fost înainte să vin la Cucernicia voastră”, urmă Ioan cu glas tare. ”Slujim cum porunciți, vă arăt cum făceam noi și dacă credeți că...” Studentul se opri din vorbă, căci preotul privea în gol, spre sicriul moartei, părea că nu-l aude, că e aici și deopotrivă nu-i aici, plecat cu gândurile lui, undeva, departe.

Gândul preotului călătorea spre moartă, încerca să pătrundă taina morții ei, deși știa că Dumnezeu nu îngăduie o astfel de călătorie. Poate că oboseala din suflet îi cerea să fie alinată cu gândul la altul, poate că propria suferință își dorea, egoist, să afle o suferință mai mare în celălalt... sau poate era doar milă. ”Să fie blestem, să fie liberă alegere, să fie răutatea neamului tău, ce şi cine anume face ca un om să moară singur, chinuit de dorul după ai săi sau mai rău, de durerea că este ultimul din neam, că prin el, se stinge pentru totdeauna, șirul existenței a zeci și zeci de generații? E drept ca o mamă să moară fără să vadă lacrima copiilor ei, adunați la ceas de ultimă priveghere? E drept ca o femeie să moară fără să fi dăruit lumii, din pântecele ei, un om nou, chip și asemănare și împreună lucrare cu Dumnezeu? Cât pustiu să fie în oameni, că ajung să aleagă chinul?” Preotul tresări, ca sculat din somn, scuturat poate de gândul că se rătăcește căutând răspunsuri la ceas care nu naşte astfel de întrebări sau poate de amintirea datoriei pe care o avea de împlinit, să dea pământului trupul celei moarte.

”Păi, dacă zici că ai mai slujit, facem cum vom putea să facem, măi, Ioane și după, mergem la o bere rece, pentru sufletul moartei, măi, băiete!”, zâmbi preotul, glăsuind ca pentru sine și cuprins brusc de o veselie ciudată la gândul gustului de bere. ”Azi faci tu cinstirea, Ioane, că ești mai tânăr și nu ai prea multe griji pe cap.”

Ioan zâmbi încurcat și-și numără cu grabă, în minte, banii din buzunar. Ajungeau de-o halbă, două de fiecare, ba poate și de ceva alune. Plescăi cu poftă și încuviință din cap, respectând tăcerea în care preotul părea că se rătăcise iarăși. Nu-i știa chipul ăsta, părintelui, puterea asta bizară de a evada din tristețe, din meditație, prăbușindu-se în lucruri atât de lumești şi de o superficialitate aproape la granița păcatului, ca apoi, fără vreun semn, să se refugieze în îngândurarea abia părăsită.

Un claxon risipi dialogul tăcut dintre cei doi. Șoferul dubei de la pompele funebre făcu semn spre poarta azilului. Iordache şi asistentul social așteptau acolo, așa că duba porni ușor, iar mașina cu țârcovnicul și preotul îi urmă, formând un mic convoi, două mașini cu farurile aprinse, dovadă că un mort călătorea pe ultimul drum. Bătrânii din curtea azilului își făcură cruce, unii oftară, cuprinși poate de gândul la propria moarte, iar alții, sfârșindu-se spectacolul, grăbiră spre camere, căci gustarea de seară avea curând să fie adusă în sălile de mese și în saloane. Azilul răsufla parcă ușurat, văzând cum convoiul cu moarta se îndepărta de poartă, sfărâmând oglinda în care, pentru câteva ceasuri, bătrânii își văzuseră propria plecare din această lume... o lume, pentru mulţi dintre ei, încremenită în durere și uitare.

***

Aurica fusese un copil sărac și fără noroc. Așa știa, Aurica, despre propria copilărie. Amintirea mamei, țărancă mai mereu bolnavă și tot timpul ocupată cu munca la CAP sau prin ogradă, era un amestec de mirosuri, de senzații și de vorbe. Maică-sa mirosea a pământ. Nu-i văzuse vreodată mâinile altfel decât murdare, chiar și atunci când, duminica şi de sărbători, maică-sa își spăla trupul și îmbrăca hainele curate, să meargă la biserică, unde se închina, cu un ochi la Icoana Maicii și cu altul la bârfa femeilor din sat.

Din pământul ăla, care-i crăpa mâinile, maică-sa crescuse trei copii. Aurica și frații ei avuseseră tată câțiva ani, căci la un an după ce se născuse cel mai mic dintre ei, taică-su murise, ca și când ar fi adormit. Venise ostenit de la târg, supărat că vânduse nici jumătate din brânza cu care își completau și bănuții, și hrana zilei, băuse un pahar, două de țuică și se așezase în pat, așteptând ca nevasta să pună masa prânzului. Oftase adânc, culcat cu capul pe o pernă și cu ochii închiși, ca pentru un somn scurt, de odihnă chinuită. Oftatul ăla fusese, de fapt, ultima tresărire în această lume, a tatălui Auricăi...

De mamă își amintea mai mult ca de o căldură. Aurica era muncită greu, ziua, de maică-sa, că era copilul cel mai mare. La nici 13 ani, știa deja rânduiala gospodăriei: când să dai mâncare și apă la animalele din grajd și din cotețe, cum să faci pâinea sau mămăliga, când era de măturat, când era de făcut mâncarea... Muncea mai toată ziua, iar la școală, după opt clase, nu se mai dusese.

Seara târziu, spre miez de noapte, când Aurica dormea deja în patul de lângă sobă, maică-sa o săruta pe frunte şi o cuprindea în braţe doar câteva clipe, dar care-i păreau Auricăi o veşnicie pentru că o căldură plină de pace izvora din trupul mamei. Adormea Aurica, îmbătată de această căldură, iar dimineaţa, devreme, când lumina abia încerca să risipească întunericul, simţea un fel de bucurie la amintirea îmbrăţişării de seară a mamei, o bucurie şi un extaz ca înaintea unei minuni ce avea să se întâmple curând, deşi Aurica ştia în adâncul ei că ziua care sta să înceapă va fi iarăşi, o zi de muncă grea şi de suferinţă.

Copilăria Auricăi se risipise fără veste. Din copilă se trezise, peste noapte, nevastă, pe la vârsta de vreo 17 ani. O luase un ţăran mai bătrân cu zece ani, fecior tomnatic însurat de babe, urât şi cam mut, dar cu ceva mai puţină sărăcie decât cea în care crescuse Aurica. Făcuseră actele la primărie, iar după cununia slujită în biserica veche a satului de popa cel bătrân, care cândva o şi botezase pe Aurica, urmă o petrecere de-o noapte, între neamuri, sfârşită cu beţia cruntă a bărbaţilor nuntaşi, în frunte cu ginerele. Noua viață a Auricăi începu din ziua de după nuntă, când se mută în casa socrilor. Tudorică, aşa-l chema pe soţ, era un om ciudat, îi vorbea cu un fel de zgârcenie amestecată parcă cu silă și tot așa o și iubea, dar Aurica își trăia resemnată soarta de nevastă.

Dumnezeu sau vreun blestem căzut pe neam, Aurica nu ştia prea bine cine, nu-i îngăduise să audă glas de copil în casă. Abia după vreo patru ani de la nuntă, Aurica rămase grea, dar de două ori la rând, pruncii ieşiseră din ea înainte de soroc, fără de viaţă. Satul vorbea şi vorbea cu gură rea despre Aurica, iar bărbaţii de la IAS-ul unde lucra Tudorică începură să-l îndemne s-o lase, că e stearpă, că-l lasă fără urmaşi, că e pagubă la casa omului. Aurica nu ştia ce să facă şi nici nu avea cine s-o înveţe. Maică-sa murise chinuită de o tuse care-i arunca sângele din plămâni, murise lent şi dureros, picătură cu picătură, vreme de un an, sufletul i se scursese din trup. Fraţii plecaseră la oraş, crescuţi acolo de sora mamei, văduvă şi femeie de serviciu la Combinat, învăţau o meserie la şcoli profesionale şi parcă se fereau de sora părăsită în sat, iar casa părintească sta pustie, uitată şi păzită doar de-un câine pe care-l hrănea Aurica, o dată-n zi, când trecea prin faţa porţii, dar fără să intre în curte, speriată că ar putea afla acolo amintiri dureroase care să-i facă viaţa şi mai grea...

(Va urma)