Suferinţa bolii poate fi uneori explicată medical, de multe ori poţi filosofa despre suferinţă, însă niciodată nu ai altă alternative în faţa suferinţei unui copil bolnav, decât slujirea lui în tăcere, rugăciune şi lacrimă. Vă ofer câteva rânduri din „Jurnalul meu de Spital”, despre suferinţă şi minuni dumnezeieşti, despre neputinţele mele, un preot martor la graniţa dintre viaţă, moarte şi renaştere…
Când am slujit Sfântul Maslu, pentru întâia oară, în Spital, acum aproape şase ani în urmă, am decis să aleg ca loc de slujire, sala de joacă pe care o reamenajasem, ajutat de voluntarii mei, în Onco-Pediatrie, la etajul 10. S-au rugat împreună cu noi, preoţii slujitori, mai multe mămici însoţite de copilaşii în trupurile cărora boala săpa precum o carie în lemnul unui copac firav. Se bucurau copiii când preoţii treceau să-i ungă cu untdelemn sfinţit. Nu înţelegeau ei prea bine de ce primesc această ungere sfinţită. "Să te faci bine, mami! Stai cuminte să te ungă tata popa!", glăsuia în şoaptă câte o mămică, legănându-şi pruncul bolnav. Copiii mai măricei ne priveau cu seriozitate, parcă pătrunşi de importanţa momentului, iscodeau cu ochi lor inocenţi să înţeleagă semnificaţia gesturilor ritualice făcute de preoţi. Îşi plecau frunţile şi-şi întindeau mâinile spre noi, preoţii, aşteptând să fie unşi cu untdelemnul sfinţit, credinţă de copil şi nădejde curată în mila lui Dumnezeu.
Am săvârşit Sfântul Maslu şi la sfârşit, am împărţit cu mămicile şi copiii câteva merinde, într-o agapă tăcută. O agapă a speranţei pentru mămicile care se rugaseră cu lacrimi în ochi pentru vindecarea copiilor, iar pentru mine, o agapă a neputinţei mele, martor al suferinţei copiilor din Onco-pediatrie, un preot chinuit de gândul că nu are puterea să aduc mai multă bucurie în sufletele copiilor bolnavi de cancer. Ajută, Doamne, necredinţei mele...
Mă pregăteam să plec din Onco-Pediatrie, dar m-am auzit strigat de o mămică. "Părinte, mai sunt copilaşi într-un salon. Nu au venit la Maslu, că sunt cu perfuzii. Veniţi şi până la ei?" Am intrat în salon. Un băiat mai măricel era culcat pe patul de spital. Îmi zâmbea. "Tu de ce nu ai venit la Maslu? Văd că eşti băiat mare şi nu ai perfuzie!", l-am întrebat dojenindu-l cu blândeţe. "Nu poate să meargă, părinte! Boala i-a luat picioarele, merge doar în cărucior", mi-a răspuns o femeie între două vârste, culcată pe acelaşi pat. Am simţit cum din adâncul meu năvăleşte spre ochii mei un ocean de lacrimi. L-am uns pe băieţel cu untdelemn sfinţit, i-am mângâiat obrazul şi am oprit în mine tristeţea cumplită şi dureroasă ca o tăietură de cuţit. Nu aveam dreptul să-i tulbur pe cei din jur cu slăbiciunile mele. Mi-am întors privirea înlăcrimată spre celălalt pat din salon, unde abia zăream umbra unui copil.
Aşa am regăsit-o... (articol integral -Blogurile ADEVĂRUL-)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu