Mustrarea şi iertarea în Biserica lui Hristos – gânduri pentru un sufletul rănit

Scriu aceste rânduri pentru un suflet rănit, căzut în ispita de a judeca şi de a osândi pe aproapele său. Nu doresc să răspund în locul cuiva şi nici să rostesc vreo predică pe cât de elegantă şi de academică, pe atât de lipsită de folos sufletesc. 

Îmi doresc doar vindecarea sufletului rănit al aproapelui meu, tot atât de mult cât îmi doresc vindecarea propriului meu suflet. 

Se află în noi o mare putere de a judeca. Ne judecăm pe noi înşine – chiar şi atunci când refuzăm să recunoaştem şi să ascultăm această judecată – uneori cu prea multă blândeţe, alteori cu prea mare severitate. Îi judecăm pe cei din jurul nostru, judecăm situaţii, fapte, rostiri, gânduri. Altfel spus, urmăm chemarea chipului şi asemănării de Dumnezeu care defineşte fiinţa noastră încă din clipa cosmică în care Creatorul ne-a dăruit suflare de viaţă. 

A ne folosi de raţiunea dăruită de Dumnezeu sufletului nostru, chip şi asemănare de Dumnezeu – raţiune în care includem şi a judeca – nu este un păcat sau mai bine zis, devine păcat ori virtute doar prin consecinţele actului de a raţiona. Orice judecată solicită o reacţie – acţiune sau inacţiune, sentinţă sau iertare, condamnare sau absolvire. Aici apare ispita pentru noi. 

Pot constata – judeca – despre cineva că mi-a făcut un mare rău prin faptele sale păcătoase, şi totuşi, să-l iert, să nu-i răspund cu aceeaşi măsură şi să încerc să-l îndemn, să-l ajut spre vindecare. Tot aşa, pot să-l pedepsesc, să răspund răului comis asupra mea cu un rău cel puţin egal comis de mine asupra celui care m-a lovit prin faptele sale păcătoase. Dacă iert, am conştiinţa faptului că şi eu pot cere iertare şi am nădejdea că şi eu voi fi iertat, atunci când voi face vreo greşeală. Dacă pedepsesc, am convingerea că sunt îndreptăţit să pedepsesc, dar îmi asum că şi eu voi fi pedepsit pentru viitoarea greşeală, că nu voi merita şi nici nu voi cere să fiu iertat. (articol integral - AICI -)