A fost odată ca niciodată, România…

România din vara anului de graţie 2014 se înfăţişează Europei ca o mahala răvăşită de scandal şi ţigăneală. Ţara noastră se transformă încet, dar sigur, din colţul de rai udat de sânge de eroi şi sub a cărui lumină sfântă s-a născut Mioriţa, odă a jertfei creatoare, într-un ungher dubios unde s-a aciuit o şatră prosperă de interlopi şi unde bălteşte o hazna a laşităţii în ale cărei ape murdare politrucii şi baronii îşi aruncă faptele lor mizerabile – hoţia, minciuna, desfrânarea şi trădarea. 

România noastră începe a fi un spaţiu al ratării şi pervertirii, un loc din care mai curând trebuie să pleci, decât să-ţi asumi încercarea de a rămâne şi de a trăi cu speranţa într-o viaţă prosperă şi normală. O Românie bolnavă, tuşind a ticăloşie şi zăcând în laşitate. O Românie care nu mai este România. 

Venerabili ai marilor familii conducătoare ale mafiei politice îşi ţipă supărarea, miraţi că se află sub ameninţarea Justiţie. O Justiţie încă abulică, dar care reuşeşte, spre surpriza multora, „performanţa” de a-şi astupa pe jumătate unul dintre cei doi ochi la care dintotdeauna a fost chemată să se lege. 

Sătui de poveşti mincinoase, ne lăsăm totuşi tulburaţi de întrebarea: se va face dreptate? Va fi Justiţia precum Făt-Frumos din poveste, retezând capetele balaurului pentru a o salva de la siluire pe Ileana Cosânzeana? Noi spunem că nu! Nu se va face dreptate, ci doar se va scrijeli un cap al hidrei şi alte trei vor răsări din rană, tot aşa de urâte, de lacome şi de ticăloase. 

Făt-Frumos a murit demult… am rămas cu balaurul. 

Cum de ne-am rătăcit în această fundătură de timp şi istorie? Cum de ajunse nevolnicul împărat, hoţul dregător şi tâlharul jude? (articol integral -aici-)

Discursul Alteţei Sale Regale Principesa Moştenitoare Margareta la Sesiunea solemnă a Senatului României

Alteţa Sa Regală Principesa Moştenitoare Margareta a rostit un discurs în cadrul Sesiunii solemne a Senatului României, astfel fiind auzit glasul nobil, naţional şi demn al Casei Regale a României în camera superioară a Parlamentului nostru.

Vă ofer textul discursului Alteţei Sale Regale Principesa Moştenitoare Margareta, dar şi o rememorare a ceea ce însemna Senatul României în Constituţie din 1866, prima modernă a Statului Român, precum şi în Constituţia din 1923, legea fundamentală de referinţă a Regatului României. 

Resimt necesitatea de a reafirma crezul nostru, anume acela că Monarhia Constituţională este singura soluţie viabilă, morală şi legală pentru renaşterea Naţiunii şi Statului Român. Statul Român este prizonierul mafiei securisto-comuniste, urmaşii eşaloanelor 2 şi 3 ale PCR şi Securităţii controlează resursele Statului, mutilează destinul nostru european şi compromit viitorul Naţiunii Române. 

Nostalgicii ceauşişti, dar şi mulţi dintre tinerii născuţi după 1989 şi crescuţi la şcoala falimentară a democraţiei (intenţionat) haotice post-decembriste, nu înţeleg sau refuză să înţeleagă un adevăr simplu, acela că mersul istoric firesc al Statului Român este Monarhia Constituţională, care continuă tradiţia voievodală a Naţiunii Române. 

Forţele mafiei securisto-comuniste se vor opune Restauraţiei. Reacţia este naturală, întunericul fuge de lumină, căci prezenţa ei îi anulează existenţa. Totuşi, răul nu este veşnic. Sutele de mii de membri care militează în Mişcarea Monarhistă constituie o dodavă vie că Naţiunea Română începe să înţeleagă adevărul şi să urmeze fireasca pornire de a se reaşeza pe făgaşul istoric natural şi moral al Monarhiei Constituţionale. (articol integral -AICI-)

Mustrarea şi iertarea în Biserica lui Hristos – gânduri pentru un sufletul rănit

Scriu aceste rânduri pentru un suflet rănit, căzut în ispita de a judeca şi de a osândi pe aproapele său. Nu doresc să răspund în locul cuiva şi nici să rostesc vreo predică pe cât de elegantă şi de academică, pe atât de lipsită de folos sufletesc. 

Îmi doresc doar vindecarea sufletului rănit al aproapelui meu, tot atât de mult cât îmi doresc vindecarea propriului meu suflet. 

Se află în noi o mare putere de a judeca. Ne judecăm pe noi înşine – chiar şi atunci când refuzăm să recunoaştem şi să ascultăm această judecată – uneori cu prea multă blândeţe, alteori cu prea mare severitate. Îi judecăm pe cei din jurul nostru, judecăm situaţii, fapte, rostiri, gânduri. Altfel spus, urmăm chemarea chipului şi asemănării de Dumnezeu care defineşte fiinţa noastră încă din clipa cosmică în care Creatorul ne-a dăruit suflare de viaţă. 

A ne folosi de raţiunea dăruită de Dumnezeu sufletului nostru, chip şi asemănare de Dumnezeu – raţiune în care includem şi a judeca – nu este un păcat sau mai bine zis, devine păcat ori virtute doar prin consecinţele actului de a raţiona. Orice judecată solicită o reacţie – acţiune sau inacţiune, sentinţă sau iertare, condamnare sau absolvire. Aici apare ispita pentru noi. 

Pot constata – judeca – despre cineva că mi-a făcut un mare rău prin faptele sale păcătoase, şi totuşi, să-l iert, să nu-i răspund cu aceeaşi măsură şi să încerc să-l îndemn, să-l ajut spre vindecare. Tot aşa, pot să-l pedepsesc, să răspund răului comis asupra mea cu un rău cel puţin egal comis de mine asupra celui care m-a lovit prin faptele sale păcătoase. Dacă iert, am conştiinţa faptului că şi eu pot cere iertare şi am nădejdea că şi eu voi fi iertat, atunci când voi face vreo greşeală. Dacă pedepsesc, am convingerea că sunt îndreptăţit să pedepsesc, dar îmi asum că şi eu voi fi pedepsit pentru viitoarea greşeală, că nu voi merita şi nici nu voi cere să fiu iertat. (articol integral - AICI -)