Am aflat din presa locală că Asociaţia "Vasiliada", în care sunt membru încă de la înfiinţare, a împlinit 10 ani de existenţă. M-ar fi bucurat să fiu invitat la festivităţile prilejuite de acest eveniment, alături de ceilalţi membri ai asociaţiei, mai ales că întotdeauna am încercat să contribui la orientarea asociaţiei spre filantropie, pentru a evita ispita secularizării şi pentru a răspândi, cu adevărat, mila creştină şi cuvântul Scripturii celor care au nevoie de Hristos.
Le dăruiesc colegilor din Asociaţia Vasiliada, ca un dar virtual şi sfat spre luminare, înţelepciune şi reaşezare pe făgaşul adevăratei filantropii (philos = prieten, iubire / anthropos = om - iubirea de om), un fragment dintr-un articol intitulat "Facerea de bine, între filantropie şi asistenţă socială", publicat în Revista ROST, numărul 29, iulie 2005. Deşi este un articol vechi de aproximativ şase ani, sunt convins că prin experienţa lor, colegii din Asociaţia "Vasiliada" vor sesiza actualitatea celor scrise de mine.
Vă urez, dragi colegi, ca în activitatea voastră să-L regăsiţi pe Hristos, Care a dăruit umanităţii nu o organizaţie neguvernamentală, ci Biserica Sa în care suntem chemaţi să-L aflăm pe Fiul lui Dumnezeu, "Mântuitorul nostru, Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină". (Epistola întâia către Timotei a Sfântului Apostol Pavel 2, 4).
foto: Imagine din timpul "evadării" din spital cu ocazia zilei de 1 iunie 2011 a unui grup de 15 copii bolnavi de cancer şi mamele acestora din Secţia de Oncopediatrie a Spitalului Clinic Nr. 1 Craiova, însoţiţi de membri grupului de susţinători, copiii acestora şi membri grupului de voluntari de pe lângă Capela "Sf. Apostol şi Evanghelist Luca", unde slujesc ca preot misionar.
Facerea de bine, între filantropie şi asistenţă socială
(articolul integral AICI)
Cifre statistice
(...) Sărăcia se corelează inevitabil cu nivelul de educaţie. Într-o familie săracă unde capul de familie nu a frecventat vreo formă de învăţământ, va exista constant o atitudine defavorabilă până la respingere faţă de orice dorinţă ca unul dintre copii să urmeze şcoala. Există o rată a sărăciei în funcţie de nivelul educaţional al capului de familie. Astfel, aproximativ 43 % din familiie în care capul de familie nu a frecventat şcoala se aflau în stare de sărăcie în anul 2001, dar şi aproximativ 6 % din familiile al căror cap de familie absolvise o formă de învăţământ superior erau afectate de sărăcie.
Există şi o sărăcie calculată în funcţie de ocupaţia capului de familie. Astfel, în anul 2001 erau afectate de sărăcie 60 % din familiile româneşti în care capul de familie era şomer, aproximativ 56 % din familiile în care capul de familie era agricultor, dar şi aproape 30 % din familiie în care capul de familie era angajat.
Cifre, cifre, cifre... Fiecare cifră de 1 reprezintă o persoană, un semen al nostru aflat în suferinţă. Zăbovim încă pentru câteva fraze în lumea uscată a cifrelor.
În faţa realităţii crunte a sărăciei din România, Biserica se prezintă cu propriile cifre.
Astfel, în cuprinsul Patriarhiei Române funcţionează un număr de 14.100 unităţi bisericeşti, din care: un centru patriarhal, cinci mitropolii, zece arhiepiscopii, 14 episcopii, 161 protopopiate, 11.007 parohii şi 2.313 filii, 386 mănăstiri (5.896 existente şi 260 în construcţie), precum şi 12.052 cimitire bisericesti.
Tot în cuprinsul Patriarhiei Române sunt deschise cultului şi funcţionează 14.574 locaşuri de cult, din care: 63 catedrale (24 catedrale eparhiale şi 23 biserici-catedrale); 10.580 biserici parohiale, 2.072 biserici filiale, 433 biserici de mănăstiri, 208 biserici de cimitir, 12 biserici fundaţionale, 48 biserici izolate, 298 capele parohiale, 171 capele de cimitir, 74 paraclise parohiale, 182 paraclise de mănăstiri, 403 biserici şi capele în instituţiile bugetare (89 - în Armată şi Ministerul de Interne, 37 în penitenciare, 166 în spitale, 50 în unităţi de învăţământ, 61 în aşezăminte ocrotire socială).
La unităţile bisericeşti (Patriarhie, eparhii, protopopiate, manastiri, schituri) sunt încadraţi şi activează 841 personal de conducere şi 12.855 preoţi şi diaconi*.
Aceste cifre nu au o legătură directă cu fenomenul sărăciei. Totuşi, ele ne vorbesc despre faptul că Biserica Ortodoxă Română este un sistem dezvoltat, complex care cel puţin teoretic, are capacitatea materială şi umană de a reacţiona faţă de sărăcie. Fiecare biserică este un potenţial centru social, fiecare preot sau diacon reprezintă un posibil filantrop, deci resursele nu lipsesc.
14.574 de locaşuri de cult pot fi 14.574 de mini-centre sociale, locuri de unde se poate aplica o necesară strategie naţională de filantropie a Bisericii, prin iubirea de Dumnezeu şi de oameni a celor 12.855 de preoţi şi diaconi.
Ajutorul dat de Biserică
La nivel naţional, Biserica patronează activitatea a cinci mari organizaţii neguvernamentale creştine ortodoxe şi anume: Asociaţia Studenţilor Creştin-Ortodocşi România (ASCOR), Liga Tinerilor Creştini Ortodocşi Români (LTCOR), Societatea Naţională a Femeilor Ortodoxe Române (SNFOR), Asociaţia Medical-Creştină "Cristiana" şi Asociaţia "PRO-VITA" pentru născuţi şi nenăscuţi.
Aproape fiecare eparhie din cuprinsul Bisericii noastre deţine cel puţin un ONG propriu. Ca exemple amintim: Arhiepiscopia Bucureştilor care patronează zece organizaţii, Episcopia Iaşilor care patronează şapte organizaţii, Episcopia Vadului, Clujului şi Feleacului care patronează şapte organizaţii, Arhiepiscopia Craiovei care patronează şapte astfel de organizaţii neguvernamentale de binefacere. În prezent, funcţionează 75 de organizaţii neguvernamentale patronate de Biserică, acoperind majoritatea regiunilor istorice ale ţării.
Biserica Ortodoxă Română deţine şi un sistem de aşezăminte sociale: 57 pentru copii, 20 pentru vârstnici, 74 cantine şi brutării sociale, 29 aşezăminte medicale şi farmacii sociale, 21 centre de diagnostic, tratament şi asistenţă pentru familii aflate în dificultate. În anul 2004, în aşezămintele de urgenţă au fost îngrijiţi 649 de copii aflaţi în dificultate, iar în centrele sociale au fost îngrijiţi permanent 633 de bătrâni, alţi 2587 de bătrâni beneficiind de tratament medical şi medicamente gratuite. Şi ca o ultimă cifră – aproximativ 200 de miliarde de lei au fost alocaţi de Biserică în 2004 pentru activitatea de filantropie.
Cifrele pe care le-am prezentat până acum, reprezintă pentru mine un argument deosebit de puternic pentru a afirma următoarele:
1. Sărăcia reprezintă în România o problemă de interes naţional de prioritate zero.
2. Biserica Ortodoxă Română a dezvoltat în ultimii cinci, zece ani un sistem de filantropie caracterizat prin: prezenţă în fiecare regiune a ţării, activitate permanentă, înzestrare cu fonduri, bază materială şi personal din partea Bisericii şi/sau Statului, accedere la finanţări externe şi realizarea de parteneriate cu instituţii ale Statului şi/sau comunităţii locale.
3. Gradul de sărăcie atins în România şi ritmul de relaţionare dintre sistemul de filantropie al Bisericii şi comunităţile sărace impun reaşezarea bazelor teoretice şi practice ale actului filantropic creştin.
4. Dinamica activităţii filantropice desfăşurate în Biserică prezintă riscul de a se profesionaliza actul filantropic astfel încât acesta să fie golit de esenţa filantropiei creştine şi anume iubirea de Dumnezeu şi de oameni.
Cifrele sunt nu numai expresia seacă a dramelor umane, dar şi repere ce caracterizează contextul discuţiei pe care în mod necesar o purtăm în legătură cu a alege între asistenţă socială şi filantropie.
Statul laic a operat deja, într-un mod tranşant şi răspunzând nu neapărat cerinţelor generate de realităţile sociale româneşti, ci mai ales normelor Uniunii Europene, o alegere între aceste două concepte prin autonomizarea învăţământului din domeniul asistenţei sociale. Astfel, Biserica a fost lipsită de secţiile de asistenţă socială din cadrul facultăţilor de teologie, acestea fiind desfiinţate în favoarea apariţiei unor facultăţi de asistenţă socială. Există în acest demers o logică a Statului întemeiată pe eficienţă, un fel de matematică în concordanţă cu statisticele de mai sus.
Reprezentanţii Bisericii au răspuns prin introducerea şi promovarea unei noţiuni noi pentru arealul spiritualităţii ortodoxe din România – noţiunea de teologie socială.
Există şi în acest demers o anumită logică. Pe de o parte, întâlnim o logică pragmatică ce impunea acestor reprezentanţi ai Bisericii să salveze ce se mai putea salva din fostele secţii de asistenţă socială ale facultăţilor de teologie – este vorba aici despre zeci de profesori, de interese ale grupărilor academice din cadrul decanatelor facultăţilor respective, de un întreg sistem care ajunge până în zona Patriarhiei. Finalitatea concretă ar fi transformarea fostelor secţii de asistenţă socială în secţii de teologie socială recunoscute şi subvenţionate de Stat.
Pe de altă parte, noţiune de teologie socială se constituie într-un fel de actualizare a dogmelor şi învăţăturilor Bisericii, o adaptare a acestor dogme pentru a se obţine răspunsul cerut nu atât de dramele sociale care au loc în societatea românească, ci mai ales de noua poziţionare a Statului faţă de problema asistenţei sociale.
Există câteva lipsuri şi riscuri în acest demers.
Filantropia şi asistenţa socială nu sînt acelaşi lucru. Secţiile de teologie socială vor înzestra pe absolvenţi cu diplome recunoscute de Stat şi care să conţină o calificare identică sau echivalentă cu aceea de asistent social, aşa cum vor obţine absolvenţii viitoarelor facultăţi de asistenţă socială?
Dacă aceste diplome vor certifica o calificare profesională utilizabilă doar în cadrul Bisericii, are sistemul de filantropie al Bisericii capacitatea de a absorbi sutele de absolvenţi pe care aceste secţii le vor oferi pieţei forţei de muncă din România în fiecare an?
Mari probleme crează însăşi noţiunea de teologie socială, o alăturare oarecum forţată a cuvântului teologie cu cuvântul social. O simplă citire în DEX demonstrează că însoţirea acestor două cuvinte este cel puţin neinspirată şi că noţiunea de teologie socială este o noţiune artificială.
Departe de mine gândul de a face aici şi acum o analiză a ceea ce înseamnă pentru creştini dogma Bisericii. Însă, îmi exprim credinţa că a urma un masterat sau un doctorat la vreo instituţie catolică sau protestantă din Vestul Europei ori la Atena, în mediul unui ortodoxism naţionalist dovedit de curând a avea mari probleme, este insuficient pentru a înzestra un suflet cu capacităţile nu numai intelectuale, ci mai ales duhovniceşti necesare a mânui dogmele Bisericii.
Utilizarea neinspirată a dogmelor sub presiunea contextului, fără împlinirea mai întâi a unui firesc drum creştin ortodox de îndelungă-răbdare şi meditare temeinică asupra ispitelor ce vin din lume, ne poate arunca în erori atât de mari încât nu numai că se vor anula efectele oricărei bune intenţii iniţiale, ci mai ales se vor oferi pricini de rătăcire, acceptându-se un sincretism pe cât de comod, pe atât de periculos cu idei şi noţiuni străine creştinismului ortodox.
La modul imediat, într-o anumită măsură, la dispoziţia Bisericii stă posibilitatea de a înfiinţa, finanţa şi patrona instituţii de învăţământ superior de asistenţă socială cu caracter privat, care, supuse atît procedurilor de acreditare din partea Statului, cât şi concurenţei de pe piaţa instituţiilor cu acelaşi profil din România, vor reuşi să-şi dovedească viabilitatea şi superioritatea calitativă a corpului profesoral, dotărilor materiale şi programei de curs. O astfel de soluţi, utilizată de Biserică în veacurile trecute, poate reprezenta o cale de dezvoltare a unui învăţământ de asistenţă socială de esenţă creştin-ortodoxă cu caracteristicile formale cerute de legislaţia europeană şi, nu în ultimul rând, ar ajuta la evitarea unor abordări nefericite a dogmelor Bisericii.
În anumite medii universitare ale Bisericii există încă speranţa deşartă că se va putea negocia cu normele Statului, că vor fi găsite portiţe de scăpare în legislaţia românească ce reglementează, după model european, învăţământul de la noi, astfel ca noile secţii de teologie socială să dobândească o anumită valoare de piaţă şi atractivitate pentru candidaţi. Statul român sau, mai exact, supra-statul Uniunea Europeană ale cărui legi deja le adoptăm şi le aplicăm, a decis tranşant: asistenţa socială reprezintă un concept independent ce se manifestă prin activitatea instituţiilor specializate ale Statului şi/sau ale comunităţii locale, în numele dreptăţii şi solidarităţii sociale, instituţii deservite de funcţionari specializaţi numiţi lucrători sociali şi asistenţi sociali.
Grija faţă de aproapele ce se manifestă de către Stat/ comunitate nu are obligatoriu la temelia sa iubirea de semeni, ci mai degrabă este născută dintr-un calcul care solicită societăţii să dezvolte, pentru conservarea propriei stabilităţi şi securităţi, un şir de măsuri de asistenţă socială pentru cei mai puţin favorizaţi membri ai săi.
Aici apare deosebirea esenţială între asistenţa socială şi filantropie: Statul/ comunitatea locală prin sistemul de asistenţă socială fac doar să asiste pe semenul aflat în suferinţă, asigurându-i cele necesare trupului în limitele stabilite de legi adoptate conform cu interesele majorităţii politice din Parlament ori conform cu normele supra-statului Uniunea Europeană.
Filantropia creştină nu se opreşte doar la a dărui săracilor şi bolnavilor cele de trebuinţă pentru trup. Filantropia este mereu însoţită de actul de catehizare, este purtătoarea mesajului lui Hristos, are ca finalitate nu trupul, ci mântuirea sufletului celui pe care îl ajutăm în sărăcia sau boala sa. O mare eroare este a confunda demersul firesc de cunoaştere şi aplicare a normelor de asistenţă socială stabilite pentru această activitate de legile Statului cu fialntropia însăşi.
Sărăcia îşi are cauza în suflet
Asistăm de la o vreme nu numai la apariţia unor teologi specializaţi în ceea ce pretenţios se cheamă teologie socială, ci şi la răspândirea unui fel de profesionişti lefegii ai asistenţei sociale – persoane foarte bine pregătite atât în cunoaşterea şi aplicarea teoriei asistenţei sociale şi ale legilor Statului în domeniu, cât şi în scrierea de cereri de finanţare şi obţinerea de finanţări de la diverse instituţii de profil din ţară şi străinătate. Eficienţa acestor persoane preocupate de forma actului de filantropie, decăzut astfel la nivelul unei asistenţe sociale, este plătită cu preţul pierderii iubirii de aproapele, prin transformarea persoanei în cifre statistice. Finalitatea nu mai este mântuirea sufletelor, ci raportarea unui număr cât mai mare de porţii de mâncare, pachete sau ajutoare băneşti oferite săracilor, bolnavilor.
Sărăcia din România face necesare astfel de demersuri cu caracter strict tehnic, de un grad înalt de eficienţă unde contează cifrele. Uităm însă că sărăcia şi boala îşi au cauzele nu în cele ale trupului, ci în cele ale sufletului. Actul de ajutorare a aproapelui neînsoţit de zidirea sufletească nu înlătură cauzele sărăciei sau bolii, ci doar efectele acestora. Filantropul creştin merge dincolo de locul unde s-a oprit asistentul social laic, alină suferinţa trupului doar pentru a pătrunde către adevărata suferinţă, aceea din adâncul sufletului. Într-un astfel de context este de preferat bobul de muştar al credinţei, munţilor de bani...
Evident, între asistenţă socială şi filantropie vom alege pe aceasta din urmă. Asistenţa socială, cu toate noţiunile teoretice şi cerinţele sale practice poate fi înnobilată, asimilată de către filantropie. Posibil să fie mai lesne să alegem remodelarea sistemului nostru filantropic după chipul cerut de societatea laică şi secularizată, în locul unui efort de catehizare uriaş şi permanent. Însă, coabitarea Stat/Biserică aşa cum o cunoaştem noi pe pământurile româneşti se află la apusul său, căci Uniunea Europeană care ne va primi ca stat membru după 2007, are o altă filosofie a relaţiei cu Biserica, astfel că acest compormis este inutil. Valorile creştinismului sunt aşezate pe făgaşul subordonării faţă de valorile unui umanism cu pretenţii universale, orice demers făcut în afara acestei subordonări decalnşând izolarea celui care a cutezat la aceasta.
Statul sau comunitatea vor susţine şi pe mai departe financiar instituţiile Bisericii, dar este foarte probabil ca pentru fiecare bănuţ primit să fie cerută acceptarea unui compromis. Un astfel de compromis se face şi atunci când filantropiei se preferă asistenţa socială, gândindu-se cu superficialitate că nu există vreo importanţă, vreo semnificaţie a noţiunilor utilizate.
Aminteam prin cifre de activitatea de ajutorare a aproapelui realizată de Biserică în ultimii ani. Aceste cifre exprimă un potenţial care acum aşteaptă să fie îndrumat pe una din cele două căi ce i se deschid: superficialitatea tehnicizării după chipul asistenţei sociale laice sau profunzimile iubirii de Dumnezeu şi oameni.
Va fi greu să evităm ispita de a avea profesionişti care aproape că ating perfecţiunea în mânuirea tehnicilor de consiliere socială ori a subtilităţilor cererilor de finanţare, însă fără a fi încălziţi de iubirea de Dumnezeu şi semeni, de ritmul vieţuirii creştine. Instituţiile Bisericii de la noi din ţară sunt acum cuprinse de febra acumulării de sedii pentru centrele sociale, atragerii de finanţări, semnării de protocoale de colaborare cu Statul ori comunitatea, o febră ce transformă pe semenul nostru într-o simplă cifră.
Preotul paroh trebuie să fie întîiul filantrop
Filantropiei din parohie i se preferă asistenţa socială enclavizată fie în jurul unor proiecte finanţate de Stat ori instituţii din străinătate, fie în jurul unor centre sociale înfiinţate la iniţiativa ierarhului locului ori a unui preot mai doritor de misiune. Asupra acestor enclave sunt exercitate presiuni sporite din partea mediului social, căci săracii şi bolnavii sunt numeroşi, aşa că locul relaţiei personale dintre filantropul creştin şi semenul aflat în suferinţă este luat de liste, tabele şi raportări care înşiruie cifre despre număr de beneficiari, număr de pachete distribuite, număr de seminarii organizate etc. În multe locuri, cu preţul unor sacrificii dureroase din partea celor implicaţi în actul filantropic respectiv, s-a reuşit şi dezvoltarea unei relaţii personale cu cei ajutaţi, dar aceste locuri parcă sunt prea puţine ca să fie definitorii.
Fialntropia se face în parohie, unde preotul şi preoteasa sunt cei dintâi filantropi. Însă, multe parohii, mai ales la sate, sunt pustii, iar prin parohiile bogate mai degrabă întâlnim casele mândre şi semeţe ale preoţilor, afişarea averii acestora în maşini de lux, proprietăţi şi alte însemne ale bogăţiei lumeşti smintitoare, decât centre filantropice. Vremurile în care parohiile ofereau burse de studii pentru copiii săraci şi silitori la învăţătură ori rânduiau trusoul vreunei fete sărace din mahala ori slujeau prin preotul lor la masa săracilor în cantina pentru săraci a parohiei, aceste vremuri au apus şi s-au pierdut în istorie. Astăzi, abia câte o fundaţie a vreunei eparhii mai încearcă firav astfel de gesturi.
Bisericii i se cere de către realităţile sociale actuale să deţină un sistem bine organizat de filantropie, constituit din ONG-uri naţionale ori din centre filantropice puternice, numai că niciodată nu vor exista resursele necesare extinderii acestui sistem în toate colţurile afectate de sărăcie ale ţării. Cât despre a face catehizare prin intermediul unui astfel de sistem, aşa cum se prezintă astăzi, este inutil să mai discutăm.
Soluţia rămâne în parohie, unde preotul este chemat să fie filantropul, modelul manifestării iubirii de aproapele, întâiul slujitor al săracilor şi ostenitor al celor bolnavi, cel care dăruind o pâine sau un medicament dăruieşte simultan şi un cuvânt de învăţătură, aşa cum a făcut Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cât a fost în lume.
Totuşi, această cale pare a fi închisă în zilele noastre, întunericul împietrind sufletele şi smintind minţile oamenilor.
Poate că noi, cei din lume am fost goliţi de puterea de a ne ruga, de a simţi creştineşte şi poate că acum e vremea ca cei din pustie să se roage pentru noi, să vină la noi cu sfat, mustrare şi îndreptare, astfel ca noi să alegem iubirea de Dumnezeu şi de oameni în locul ispitelor cu chip amăgitor.
"Iar îngerului Bisericii din Sardes scrie-i: Acestea zice Cel ce are cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort. Priveghează şi întăreşte ce a mai rămas şi era să moară. Căci n-am găsit faptele tale depline înaintea Dumnezeului Meu. Drept aceea, adu-ţi aminte cum ai primit şi ai auzit şi păstrează şi te pocăieşte.
Iar de nu vei priveghea, voi veni ca un fur şi nu vei şti în care ceas voi veni asupra ta. Dar ai câţiva oameni în Sardes, care nu şi-au mânjit hainele lor, ci ei vor umbla cu Mine îmbrăcaţi în veşminte albe, fiindcă sunt vrednici. Cel ce biruieşte va fi astfel îmbrăcat în veşminte albe şi nu voi şterge deloc numele lui din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea părintelui Meu şi înaintea îngerilor Lui. Cel ce are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor." (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul III, 1-6)