O şedinţă de partid

Tovarăşii s-au adunat dimineaţa la şedinţă. Păşind cu gravitate, cu chipuri afectate de importanţa momentului, tovarăşii pătrund în sala de şedinţe. Grupuri, grupuri, se aşează pe scaune. Zâmbete reci, oficiale, încălzesc chinuit atmosfera. Şoapte conspirative strecoară la urechi atente, micile bârfe, noutăţile din sistem. Tovarăşul X va fi promovat. E în graţiile Tovarăşului! Ai auzit de Y, îl vor mazili, la munca de joc cu el. Aşa a hotărât Tovarăşul, cică e prea critic, are o atitudine neconstructivă.

Şuşotelile încetează la intervenţia tovarăşului prim secretar. Se propune şi se aprobă în unanimitate prezidiul. Va fi constituit din câţiva tovarăşi propuşi de tovarăşul prim, tovarăşi cu experienţă, care ştiu să redacteze şi să încheie procesul verbal al şedinţei. Pe ordinea de zi avem alegeri. Tovarăşul prim secretar dă citire listei tovarăşilor propuşi. În sală se iţesc rânjete ironice. He, he, he, tot pe tovarăşul Z l-au pus pe listă. Ce înseamnă să fi în graţiile Tovarăşului! Tovarăşii cei noi sunt oameni de încredere. Încrederea primită de la Tovarăşul! Se trece la vot. Se votează în unanimitate. Cum să te opui deciziilor înţelepte luate de conducere superioară de partid? Se poate aşa ceva? Nu se poate, tovarăşi! Tovarăşul prim secretar mulţumeşte tovarăşilor pentru participare. E mulţumit tovarăşul prim. Sarcina trasată de Tovarăşul a fost executată.

Tovarăşii părăsesc sala păşind cu aceeaşi gravitate. Ajunşi afară, se îndreaptă cu grabă spre maşinile parcate în apropiere. Sunt mulţumiţi şi tovarăşii. Au scăpat de corvoada asta. Oricum, nu prea contează ce au votat. Nu la ei este decizia. În mintea unui tovarăş se naşte întrebarea: la ce folos să ne mai cheme? Decizia era luată. Speriat de gândul îndrăzneţ, tovarăşul dă din cap. La ce prostii se gândeşte omu’ când e obosit. E mai bine aşa. Ce ne trebuie nouă libertatea de a alege? Să ne băgăm noi unde nu ne fierbe oala, în treburile tovarăşilor de sus? Mai bine ignoranţi şi în tihnă, pe la organizaţiile noastre. E de ronţăit, e bine. Ce ne trebuie dezbatere, dureri de cap? Păi, zău, aşa, tovarăşi!

Se întorc tovarăşii la organizaţiile de bază. Mâine sau poimâine vor aduna activul de partid şi vor comunica rezultatul alegerilor. Ultima sarcină trasată de conducerea superioară pe chestiunea „democraţiei de partid”. De săptămâna viitoare ne întoarcem la treburile noastre. E bun partidul, că ne dă de mâncare. Avem nevoie şi de chestiunile astea formale. Dacă nu ar fi partidul, ce ne-am face noi?

M-am trezit din vis, îngrozit că Decembrie 1989 nu a avut loc, că Ceauşescu trăieşte şi tocmai l-a proclamat pe Nicuşor urmaşul la tronul RSR, că la Alimentara mă aşteaptă bunica, să preiau statul la coadă, că la TVR, începând cu ora 20.00, aveam să privesc, după Telejurnal, osanalele ridicate Tovarăşului şi Tovarăşei în cadrul Festivalului „Cântarea României”. A fost un vis urât. 

Am privit la cer şi mi-am amintit că trăiesc în România anului 2010. Cerul mi-a şoptit însă că nu sunt liber. Tovarăşii de ieri sunt domnii de azi! Tovarăşul prim secretar este parlamentarul meu, tovarăşul activist este primarul meu, ministrul meu, securistul este omul de afaceri care asfaltează, doar pentru o iarnă, străzile oraşului meu. Şedinţa de partid nu a murit, ci doar s-a transformat. Întreaga ţară a devenit o şedinţă de partid. Aplaudacii suntem noi, cetăţenii neputincioşi ai României falimentare. Tovarăşii de ieri, de azi, de mâine sunt cei care ne hotărăsc destinul. Libertatea? Un vis frumos, o iluzie. Ce a devenit viaţa noastră? O absurdă şedinţă de partid. Tovarăşi, vă rog să semnaţi procesul verbal. Cetăţene, dormi liniştit, partidul lucrează pentru tine!

---

FOTO: sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”

România cenuşie

Cenuşiu, trist şi mizerabil este peisajul societăţii româneşti. Scandalurile politice ne dezvăluie impertinenţa şi grobianismul membrilor clasei politice. Judecători, parlamentari, miniştri, primari sau oameni de afaceri din clientela partidelor, arestaţi sau în curs de anchetare, constituie fauna împuţită care populează jungla vieţii politice româneşti. Ca nişte făpturi apocaliptice se revarsă în viaţa noastră din paginile ziarelor şi de pe ecranele televizoarelor. Guvernul şi parlamentul se joacă „de-a reforma“. Legi de importanţă naţională, precum Legea educaţiei, sunt mutilate la ordinul creditorilor externi ai statului român şi târguite între Putere, Opoziţie şi sindicate. Numărul şomerilor creşte constant. Corupţia, în ciuda ofensivei lansate de procurori, se întinde ca o ciupercă mortală în rândul administraţiei. Cetăţeanul rămâne aceeaşi victimă sigură a unei funcţionărimi imorale, incompetente şi corupte. 

Ce mai înseamnă viaţa de român? Aproape nimic. O luptă în care trebuie să ştii să zâmbeşti atunci când durerea te-ar face să plângi. O existenţă în care trebuie să spui minciuni pentru a-ţi salva propriul adevăr ascuns în adâncul sufletului. O temniţă în care eşti liber doar să admiri grotescul spectacolului de circ jucat de saltimbancii şi jumătăţile-de-om cocoţaţi la conducerea oraşului tău, judeţului tău, ţării tale. Un salt mortal în care eşti aruncat de cei care, mai ieri, îţi promiteau raiul pe pământ. O iluzie, o farsă imbecilă. Un tablou pictat în culoarea suferinţei noastre - cenuşiul.

Cât mai valorează România? Mult, dar ca datorie de plătit la porţi străine. Într-un raport financiar al Fondului Monetar Internaţional ni se spune că, la 1 aprilie, datoria României către FMI era de peste nouă miliarde de euro. Cum am cheltuit aceşti bani? Nu ştiu, în portofelul meu nu se simt efectele pozitive. Dimpotrivă. Sunt tot mai îndatorat pe la bănci, pe la întreţinere, pe mai nu ştiu unde. Tot aşa, mulţi dintre voi, cetăţeni ai României. Cum vom plăti datoria asta imensă? Nu ştiu, nu pot să-mi imaginez vreo cale. Ştiu doar că vor trudi şi copiii noştri pentru a plăti această datorie. Ai noştri, căci ai lor, ai celor care în ultimii douăzeci de ani au îndatorat şi distrus ţara, vor fi plecaţi. De fapt, sunt deja plecaţi. Îşi fac studiile la universităţi private din SUA, din Anglia, din Franţa sau fac carieră în politică europeană, diplomaţie sau business internaţional. Are grijă tăticul, adică domnul preşedinte, domnul ministru, domnul parlamentar, domnul primar ca odrasla să nu guste din cenuşiul vieţii noastre.

Noi, cetăţenii de rând, luptăm pentru supravieţuire. Ne împrumutăm pe la bănci. Un milion dintre noi avem angajate credite bancare. Ne-am împrumutat cu aproximativ 225 de miliarde de lei. Peste 220.000 dintre noi avem rate restante în valoare de 9,5 miliarde de lei. În Grecia, „furatul căciulii“ a dus la un colaps general. Ce se va întâmpla la noi? Nu ştiu! Observ doar că din dezastrul în care zace Grecia, politicienii noştri nu au învăţat prea multe. Îşi văd liniştiţi de joaca lor. Guvernanţii îşi satisfac clienţii politici. Contracte zemoase, angajări pe bază de „recomandare de la partid“, afaceri dubioase. Opoziţia face gură, fiind înlăturată de la „ciolan“, şi speră într-o răsturnare de situaţie, eventual de guvern. Clientela politică a Opoziţiei face foamea. Deci, e nevoie de o criză majoră. Să cadă guvernul şi să venim noi, că ne e foame. Nu contează prea mult că o astfel de criză ar fi fatală. Noi să fim sătui! Sindicatele, multe fiind conduse de lideri ipocriţi, deţinători de averi suspect de mari, se joacă „de-a greva“. Nu dialogul constructiv şi loial faţă de membri de sindicat este cheia, ci scandalul. Să vadă sindicaliştii că ne facem „datoria“ noi, „apărătorii“ funcţionărimii, muncitorimii, ţărănimii.

Într-o Românie cenuşie încerc să găsesc o nuanţă de altă culoare. Ceva viu, vesel, odihnitor. Zadarnic. Totul este cenuşiu, iar viitorul va fi vopsit nu în roz, ci în negru sau, şi mai grav, în roşu. Totuşi, la orizont străluceşte timidă o singură stea. Steaua speranţei că mâine va fi mai bine, speranţă la care românii nu au renunţat vreodată. Să fim noi, rătăciţii vieţuitori ai României cenuşii a începutului de secol XXI, martorii decesului speranţei la români? Sper că nu!

Lumina lui Hristos

Prima mea noapte de Înviere ca preot. Emoţii mari, intense. Am sosit seara, în jurul orei 22.00, la smerita şi sărăcăcioasa capelă a Spitalului Judeţean. Câteva stele abia pâlpâind pe cerul întunecat mi-au zâmbit, încercând să-mi risipească temerile. Le-am zâmbit şi eu. Le-am mulţumit pentru picăturile de lumină cu care îmi încălzeau sufletul. Stelele cerului, ochii îngerilor. Cu mâinile tremurând poate din cauza frigului din capelă sau poate de emoţie, am pregătit altarul, sfântul loc unde Hristos, prin Trupul şi Sângele dăruite nouă peste milenii, avea să fie jertfit în Sfânta Liturghie, înviind apoi spre învierea noastră, „cu moartea pe moarte călcând“. Ca niciodată în cele peste şapte luni de slujire la altar, veşmintele preoţeşti mi-au părut strălucitoare şi grele, ca din aur masiv, copleşindu-mi fiinţa cu o durere adâncă şi izbăvitoare.

Am început Slujba de Înviere, iar primii paşi pe drumul cosmic al nopţii de Înviere i-am făcut alături de studentul teolog Marian, cântăreţul stranei noastre, de studentul teolog Cristinel, ajutorul meu de încredere, şi de voluntarii grupului de suport al Secţiei de oncopediatrie. Treptat, spre miezul nopţii, capela a devenit neîncăpătoare. Cei aproximativ 20 de metri pătraţi ai paraclisului de spital au oferit cu greu găzduire celor peste 60 de pacienţi, medici, asistente medicale şi prieteni sosiţi la întâlnirea cu Hristos cel Înviat. Apoi a fost ora zero a mântuirii noastre. „Veniţi de primiţi Lumina!“, am strigat, purtând crucea şi făclia de Paşti cu focul izbăvirii noastre din moartea veşnică spre viaţa veşnică. Nu ştiu dacă strigătul meu a fost clipă de eliberare sau lacrimă de bucurie.

Din întunericul capelei au răsărit către mine chipuri de oameni. Tineri şi bătrâni, femei şi bărbaţi, chipuri purtând suferinţă, speranţă. Suflete de lumină, rătăcind în întunericul acestei lumi, căutând Lumina. Alte chipuri, sufletele celor plecaţi la Dumnezeu, au fost împreună cu mine în noaptea de Înviere. Am picurat o lacrimă pentru Oana, Ana Maria, Mădălina, Floriana, Irina, Gina, Mario Alexandru, Alexandru, pentru toţi cei care mi-au dăruit încrederea de a fi martor al suferinţei lor. Sufletele lor îmi zâmbeau. Ei gustă deja Lumina. Noi, cei rămaşi aici, în această lume strâmbă, avem de aşteptat.

Am slujit la lumina flăcărilor purtate de mâinile celor vii, oamenii pe care suferinţa şi speranţa, bucuria zilei de azi şi teama de ziua de mâine i-au adunat în capela de spital, contopindu-i într-un singur suflet, într-o singură şi binecuvântată respiraţie. Sfinţiţi de lumina flăcărilor de lumânare şi de speranţa din suflete, pereţii cu var scorojit, tavanul din beton învechit, geamurile cu rame ruginite şi icoanele din lemn ieftin ale paraclisului meu s-au transfigurat, devenind o catedrală a credinţei în Hristos. Lumina Învierii a pătruns în toţi şi în toate şi, pentru câteva clipe, noi, cei regăsiţi din rătăcire într-o capelă de spital, am gustat veşnicia, am primit şi am dăruit sărutul păcii, pacea întru Hristos. Sminteala acestei lumi căzute, lăcomia, răutatea, minciuna şi blestemul morţii în păcate au fost izgonite la marginea Universului.

„Hristos a Înviat!“, a fost strigătul de biruinţă a vieţii asupra morţii. „Adevărat a Înviat!“, a mărturisit sufletul născut în noaptea de Înviere din contopirea a zeci de suflete rănite. Atunci am înţeles că, în Lumina Lui, cu toţii suntem deopotrivă fiinţe unice şi părţi identice unite în trupul şi sufletul aceluiaşi neam. Fiinţe unice prin sufletul de lumină pe care Dumnezeu ni l-a sădit în trup, când ne zămislea în pântecele mamei noastre. Părţi identice contopite în neamul omenesc pe care Dumnezeu îl cheamă la veşnicie.

Dimineaţa, soarele micului nostru colţ de univers a răsărit peste o lume în care Lumina Învierii va fi purtată fie spre mărturisire, fie spre uitare de cei care, măcar pentru o noapte, au mărturisit că sunt Fii ai Luminii. Lupta noastră reîncepe. Război în cer, război şi pe pământ. Fiii Luminii mărturisesc Lumina, iar Fiii Întunericului se împotrivesc Luminii. Călătoria noastră spre veşnicie îşi urmează curgerea învolburată. La sfârşitul călătoriei vom afla nu moartea, ci o nouă viaţă, „căci, când vor învia din morţi, vor fi ca îngerii din ceruri!“. Hristos a Înviat!