Cenuşiu, trist şi mizerabil este peisajul societăţii româneşti. Scandalurile politice ne dezvăluie impertinenţa şi grobianismul membrilor clasei politice. Judecători, parlamentari, miniştri, primari sau oameni de afaceri din clientela partidelor, arestaţi sau în curs de anchetare, constituie fauna împuţită care populează jungla vieţii politice româneşti. Ca nişte făpturi apocaliptice se revarsă în viaţa noastră din paginile ziarelor şi de pe ecranele televizoarelor. Guvernul şi parlamentul se joacă „de-a reforma“. Legi de importanţă naţională, precum Legea educaţiei, sunt mutilate la ordinul creditorilor externi ai statului român şi târguite între Putere, Opoziţie şi sindicate. Numărul şomerilor creşte constant. Corupţia, în ciuda ofensivei lansate de procurori, se întinde ca o ciupercă mortală în rândul administraţiei. Cetăţeanul rămâne aceeaşi victimă sigură a unei funcţionărimi imorale, incompetente şi corupte.
Ce mai înseamnă viaţa de român? Aproape nimic. O luptă în care trebuie să ştii să zâmbeşti atunci când durerea te-ar face să plângi. O existenţă în care trebuie să spui minciuni pentru a-ţi salva propriul adevăr ascuns în adâncul sufletului. O temniţă în care eşti liber doar să admiri grotescul spectacolului de circ jucat de saltimbancii şi jumătăţile-de-om cocoţaţi la conducerea oraşului tău, judeţului tău, ţării tale. Un salt mortal în care eşti aruncat de cei care, mai ieri, îţi promiteau raiul pe pământ. O iluzie, o farsă imbecilă. Un tablou pictat în culoarea suferinţei noastre - cenuşiul.
Cât mai valorează România? Mult, dar ca datorie de plătit la porţi străine. Într-un raport financiar al Fondului Monetar Internaţional ni se spune că, la 1 aprilie, datoria României către FMI era de peste nouă miliarde de euro. Cum am cheltuit aceşti bani? Nu ştiu, în portofelul meu nu se simt efectele pozitive. Dimpotrivă. Sunt tot mai îndatorat pe la bănci, pe la întreţinere, pe mai nu ştiu unde. Tot aşa, mulţi dintre voi, cetăţeni ai României. Cum vom plăti datoria asta imensă? Nu ştiu, nu pot să-mi imaginez vreo cale. Ştiu doar că vor trudi şi copiii noştri pentru a plăti această datorie. Ai noştri, căci ai lor, ai celor care în ultimii douăzeci de ani au îndatorat şi distrus ţara, vor fi plecaţi. De fapt, sunt deja plecaţi. Îşi fac studiile la universităţi private din SUA, din Anglia, din Franţa sau fac carieră în politică europeană, diplomaţie sau business internaţional. Are grijă tăticul, adică domnul preşedinte, domnul ministru, domnul parlamentar, domnul primar ca odrasla să nu guste din cenuşiul vieţii noastre.
Noi, cetăţenii de rând, luptăm pentru supravieţuire. Ne împrumutăm pe la bănci. Un milion dintre noi avem angajate credite bancare. Ne-am împrumutat cu aproximativ 225 de miliarde de lei. Peste 220.000 dintre noi avem rate restante în valoare de 9,5 miliarde de lei. În Grecia, „furatul căciulii“ a dus la un colaps general. Ce se va întâmpla la noi? Nu ştiu! Observ doar că din dezastrul în care zace Grecia, politicienii noştri nu au învăţat prea multe. Îşi văd liniştiţi de joaca lor. Guvernanţii îşi satisfac clienţii politici. Contracte zemoase, angajări pe bază de „recomandare de la partid“, afaceri dubioase. Opoziţia face gură, fiind înlăturată de la „ciolan“, şi speră într-o răsturnare de situaţie, eventual de guvern. Clientela politică a Opoziţiei face foamea. Deci, e nevoie de o criză majoră. Să cadă guvernul şi să venim noi, că ne e foame. Nu contează prea mult că o astfel de criză ar fi fatală. Noi să fim sătui! Sindicatele, multe fiind conduse de lideri ipocriţi, deţinători de averi suspect de mari, se joacă „de-a greva“. Nu dialogul constructiv şi loial faţă de membri de sindicat este cheia, ci scandalul. Să vadă sindicaliştii că ne facem „datoria“ noi, „apărătorii“ funcţionărimii, muncitorimii, ţărănimii.
Într-o Românie cenuşie încerc să găsesc o nuanţă de altă culoare. Ceva viu, vesel, odihnitor. Zadarnic. Totul este cenuşiu, iar viitorul va fi vopsit nu în roz, ci în negru sau, şi mai grav, în roşu. Totuşi, la orizont străluceşte timidă o singură stea. Steaua speranţei că mâine va fi mai bine, speranţă la care românii nu au renunţat vreodată. Să fim noi, rătăciţii vieţuitori ai României cenuşii a începutului de secol XXI, martorii decesului speranţei la români? Sper că nu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu