Jurnal de spital – Despre Andreea, rugăciune şi un strigăt de ajutor

Am fost trimis de Biserică să slujesc în Spitalul Judeţean din Craiova în anul 2009. Lăsam în urma mea aproximativ opt ani de slujire în administraţia bisericească, ani încărcaţi de frumoase realizări, dar şi de mari dezamăgiri. Cunoşteam mecanismele administrative bisericeşti, dar nu eram defel pregătit să mă confrunt cu suferinţa manifestată în cele mai cumplite, umilitoare şi dureroase forme, aşa cum am aflat în spital.

Hristos m-a ajutat însă şi nu am capitulat de la slujirea de preot de spital, nu mi-am căutat scăparea evadând în vreo parohie tihnită din oraş. 

Din ziua în care am decis să rămân preot de spital până când Hristos mă va chema la El, am început să notez în pagini de jurnal şi în file sufleteşti, dramele, dar şi minunile la care sunt martor. Gânduri, trăiri şi fapte pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, le voi îmbrăca, în acest an, în coperţile unei cărţi. Am înţeles că suferinţa se împleteşte cu nădejdea şi cu deznădejdea, cu minunile dumnezeieşti şi slăbiciunile omeneşti, am înţeles că există mereu şi mereu, în preajma noastră, o graniţă dintre viaţa de aici şi viaţa de după moarte – o graniţă invizibilă pentru ochii minţii, dar prezentă şi inteligibilă, tangibilă pentru ochii duhovniceşti. 

În spital am fost şi sunt martor al suferinţei, al morţii trupului şi al minunilor făcute de Hristos.

Despre suferinţă şi minune doresc acum să vă scriu. Despre Andreea şi suferinţa ei, despre această copilă de 9 ani şi despre minunea credinţei care lucrează în sufletul ei. 

Am cunoscut-o pe Andreea în luna aprilie a acestui an, în vremea Postului Mare. I-am cunoscut părinţii în salonul de copii al secţiei de Terapie Intensivă, de la etajul 4 al Spitalului. Din prima clipă am fost uimit şi tulburat până la picătură de lacrimă de lumina din ochii Andreei. O lumină care izvora parcă din ochii unui om care cunoscuse Binele şi Răul, efemerul şi veşnicia, care înţelesese tainele vieţii şi ale morţii. O lumină pe care nu o vei vedea în ochii unui copil de 9 ani care nu a cunoscut suferinţa, aşa cum o cunoaşte Andreea. O lumină care îi dăruieşte Andreei puterea de a lupta cu boala şi de a se ruga lui Hristos, cerându-I ajutorul, o putere pe care, vă mărturisesc, nu am descoperit-o decât la foarte-foarte puţini oameni maturi chinuiţi de boală.

Am aflat de la părinţii ei că trupul Andreei este imobilizat în scaunul cu rotile de la naştere. O boală grea i-a lovit trupul pe când era pruncă de 6 luni. De atunci, familia luptă să-i aline suferinţa, să-i dăruiască din bucuriile şi frumuseţea vieţii, atât cât este îngăduit de boală. O vizitez pe Andreea aproape în fiecare zi. Am această rânduială de a vizita salonul de copii de la Terapie Intensivă, după fiecare slujire pe care o am printre bolnavii din Spital. O spovedesc, o împărtăşesc, o încurajez pe Andreea, dar ştiu că doar Hristos o poate ajuta. Cuvintele mele sunt biete umbre, mila mea este neputincioasă… 

Andreea este pe patul de spital din aprilie, adică de aproape 4 luni. Patru luni să stai într-un pat de spital şi să lupţi cu boala. Salonul de Terapie Intensivă i-a devenit a doua casă. Nu poate pleca spre casa ei, unde o aşteaptă camera ei de fetiţă, jucăriile ei, cărţile de şcoală, prietenii copilăriei şi tihna iubirii cu care o binecuvântează părinţii şi surioara ei. Andreea nu poate pleca din Spital pentru că boala i-a atacat plămânii. Andreea poate respira doar susţinută de aparate. 

Medicii au spus că există o sigură soluţie. Părinţii Andreei să cumpere un aparat de ventilat mecanic şi să-l monteze acasă. Acest aparat costă aproximativ 10.000 de euro, fără substanţele de igienizare periodică şi de întreţinere. Părinţii Andreei au decis să facă un credit în bancă, au depus actele necesare, dar suma aprobată de bancă acoperă prea puţin din sumă. 

Eu şi grupul meu de voluntari şi susţinători de la capela spitalului vom strânge ceva bani, avem o oarecare experienţă din campaniile de strângere de fonduri pe care le organizăm de vreo două ori pe an pentru copiii bolnavi de cancer internaţi în Spital. Ştim însă că banii strânşi nu vor fi mulţi. Nu suntem oameni bogaţi. 

Am discutat într-o duminică, după Sfânta Liturghie, cu părinţii Andreei şi am decis să facem cunoscută cititorilor mei suferinţa Andreei, cu nădejdea că vom reuşi să adunăm ceva bani sau că măcar vom lumina câteva suflete să se roage lui Hristos pentru Andreea. 

Aştern în rândurile următoare, ca un covor de rugăminţi în calea sufletelor dumneavoastră, scrisoarea pe care mama Andreei o trimite către toţi acei oameni care înţeleg suferinţa unui copil de 9 ani, au puterea şi doresc să ajute în Hristos, cu Hristos şi pentru Hristos. 

Vă mai spun doar atât: gestul mamei de a face publică suferinţa Andreei şi a familiei sale este un gest nobil, plin de curaj şi de nădejde, un gest care învinge disperarea şi prin care o mamă dovedeşte voinţa de a lupta cu toate resursele sufletului pentru viaţa fetiţei ei. Un gest care merită respectul nostru şi care cu certitudine este bineplăcut lui Dumnezeu. (articol integral -aici-)