În cele şase
articole apărute sub titlul „Icoane vechi şi icoane nouă” şi publicate în
„Timpul”, la anul 1877, Mihai Eminescu realizează cu acurateţe genială o
analiză politică şi sociologică a stării României acelor vremuri. În preajma
zilei de 15 ianuarie, când vom aniversa naşterea marelui nostru poet naţional,
vă ofer câteva fragmente din aceste articole şi vă invit să mărturisiţi despre
întristătoarele asemănări existente între România lui Eminescu şi România
noastră.
Mărturiseşte
Eminescu despre starea de rătăcire a așa-ziselor elite ”românești” ale timpului
său:
„E o zicală veche
că, de-ai sta sa numeri foile din plăcintă, nu mai ajungi s-o mănânci. Drept
că e aşa, dar cu toate acestea acele foi există. Şi dacă n-ar exista n-ar fi
plăcinta. Asemănarea e cam vulgară, dar are meritul de a fi potrivitî.
Condiţiile placintei noastre constituţionale, a libertăţilor publice (…) sunt
economice; temelia liberalismului adevărat este o clasă de mijloc care produce
ceva, care, puind mâna pe o bucată de piatră, îi dă o valoare înzecită şi
însutită de cum o avea, care face din marmură statuă, din in pânzătura fină,
din fier maşine, din lână postavuri. Este clasa noastră de mijloc în aceste
condiţii? Poate ea vorbi de interesele ei?
Clasa noastră de
mijloc consistă (mai ales n.n.) din dascăli şi din ceva mai rău, din advocaţi.
Dl.X bunaoara e plătit
de stat ca să învete pe studenții de la universitate limba româna din punct de
vedere filologic și istoria românilor, două obiecte pe care nu le cunoaște
deloc. (…) În împrejurari normale, acest domn ajuns din întâmplare profesor
s-ar fi pus pe-nvățat carte și, fiindcă nu este cu totului tot mărginit, încât
să aibă nevoie de a fi instalat într-un spital de nevolnici, ar fi ajuns să poată
împărtăși studenților ceea ce au aflat alții, de ex. învățații străini, despre
limba română, le-ar fi arătat calea bună și bătută de oameni mai cuminți. (…)
Dar împrejurarile nefiind normale, dl.X nu învață nimic, ci face politică. Drepturile
imprescriptibile, libertatea alegerilor, responsabilitatea ministerială,
suveranitatea poporului sunt cuvinte care se-nvață pe de rost într-un sfert de
ceas și care-l ridică pe om la noi în țară, făcând de prisos orice muncă
intelectuală. Căci natura comună nu muncește decât de sila. Silit de
împrejurări normale, dl. X ar fi devenit un profesor mediocru; nesilit de
nimenea, se simte în sat fără câini și umblă cu mâinile în șolduri, lasă școala
pustie și vine la București ca să-și facă mendrele și să-și deie o importanță
pe care natura n-a voit să i-o deie. (…)
Tot astfel e dl. Y
și bună parte din cumularzii universităților. Am luat profesori de universitate
pentru că un institut înalt de cultură poate ilustra mai clar starea noastră de
decadență. Și cine plătește oare pe acești domni din clasa de mijloc a căror
mâini și inteligențe nu produc valori de un ban roșu măcar? În linia din urmă
munca țăranului care, ca dorobanț moare pe câmpul de război, ca muncitor se
spetește plătind dări, pentru a ținea pe umerii lui o clasă de trântori
netrebnici. (articol integral AICI)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu