Bazilica „Sfântul Petru” (în italiană: „Basilica di San Pietro in Vaticano”) din Roma se găseşte în Cetatea Vaticanului, pe teritoriul Statului Pontifical, în monumentala Piazza San Pietro. Imensul edificiu – lung de 186 metri, înălţimea cupolei de 119 metri, cu o suprafaţă totală de peste 15.000 m² – este ca mărime al doilea lăcaş sacru al creştinătăţii (după biserica „Notre-Dame de la Paix” din Yamoussouko, în Coasta de Fildeş – Africa, cu o suprafaţă de ca. 30.000 m²). Bazilica „Sfântul Petru” nu are rang de catedrală, pentru că sediul Papei este bazilica „San Giovanni in Laterano”.
În tradiţia catolică, se consideră că bazilica „Sfântul Petru” a fost ridicată pe locul unde s-ar afla mormântul Sfântului Petru, unul din cei doisprezece apostoli lui Iisus şi primul episcop al Romei, cel care a deschis linia de succesiune papală. Conform istoricilor catolici ar exista unele dovezi care ar confirma că mormântul Sfântului Petru este chiar sub altarul bazilicii. Din acest motiv, mulţi papi din perioada creştină timpurie au fost înmormântaţi în bazilica „Sfântu Petru”. Construcţia bazilicii „Sfântul Petru”, peste vechea bazilica a Împăratului Constantin cel Mare, a început la 18 aprilie 1506 şi a fost finalizată la data de 18 noiembrie 1626.
Bazilica „Sfântul Petru” a fost proiectată iniţial de Donato Bramante. Planul bazilicii este în formă de cruce, cu o cupolă inspirată din arhitectura templului păgân roman Pantheon. Principala diferenta dintre stilul lui Bramante şi cel al Panteonului este modul în care este susţinută cupola. În cazul Pantheonului, cupola este sprijinită de un zid continuu, pe când cuploa bazilicii „Sfântul Petru” este susţinută doar pe patru piloni mari, o soluţie arhitecturală inovativă în epocă.
La frumuseţea şi unicitatea bazilicii „Sfântul Petru” din Roma şi-a adus contribuţia şi marele artist Michelangelo Buonarroti. În ianuarie 1547, în timpul domniei Papei Paul III, Michelangelo l-a înlocuit pe Sangallo cel Tânăr în funcţia de „Capomaestro”, adică de chestor al programului de construcţii de pe şantierul bazilicii. Michelangelo poate fi considerat ca fiind principalul arhitect al bazilicii în forma actuală. Contemporanii relatează că Michelangelo nu a acceptat cu prea multă plăcere noul loc de muncă, ci mai degrabă s-a conformat ordinului primit de la Papa Paul III, acesta fiind frustrat de moartea candidatului pe care îl alesese pentru a coordona lucrările, arhitectul Giulio Romano, precum şi de refuzul lui Jacopo Sansovino de a accepta dificila misiune. Michelangelo scria în însemnările sale: „Mă angajez la această muncă numai pentru dragostea faţă de Dumnezeu şi în cinstea Sfântului Apostol Petru”. Michelangelo a acceptat sarcina primită de la papă cu condiţia ca el să aibă mână liberă pentru a atinge obiectivul final prin orice mijloace ar crede de cuviinţă. Papa a acceptat condiţiile artistului.
Michelangelo a preluat un şantier de construcţie şi a moştenit numeroase scheme de proiect realizate de unii dintre cei mai mari de arhitecţi şi ingineri ai secolul al XVI-lea. Chiar dacă lucrările au progresat cu greutate vreme de 40 ani, Michelangelo a preluat multe dintre ideile arhitecţilor anteriori. Michelangelo a recunoscut calitatea esenţială a arhitecturii originale concepute de Bramante. A revenit la forma de Cruce şi „fără a distruge caracteristicile centralismului din planurile lui Bramante, Michelangelo, cu cîteva trăsături de condei, a convertit complexitatea de fulg de zăpadă a bazilicii într-o entitate masivă, dar unitară şi armonioasă” (Helen Gardner).
La 7 decembrie 2007, a fost descoperit în arhivele Vaticanului, un fragment dintr-o schiţă în cretă roşie care reprezintă planul unei secţiuni a Domului Bazilicii „Sf. Petru”, autorul fiind Michelangelo. Desenul prezintă o mică secţiune precis elaborat a unui plan în zona a două dintre coloanele tamburului cupolei. Se ştie faptul că Michelangelo a distrus mii dintre desenele sale, înainte să moară.
Domul Bazilicii „Sf. Petru” se ridică la o înălţime totală de 136,57 de metri şi este cel mai înalt dom din lume. Diametrul său interior este de 41,47 de metri, fiind cu doar puţin mai mic decât două dintre cele trei cupole uriaşe care l-au precedat, domul Pantheonului din Roma antică şi domul Catedralei din Florenţa. Domul are un diametru mai mare cu aproximativ 9,1 m decât cea a domul cel mare al Bisericii Hagia Sophia, din Constantinopole, finalizată în 537.
Istoria construirii Bazilicii „Sfântul Petru” prezintă şi o zonă ceva mai întunecată. Fondurile imense necesare construirii edificiului au fost procurate prin diferite metode mai mult sau mai puţin morale. Una dintre metodele utilizate, de fapt cea mai importantă, a fost vânzarea de indulgenţe. Indulgenţele erau legate de sacramentul catolic şi reprezentau „iertarea totală sau parţială a pedepselor pe care, în urma păcatelor, trebuia să le îndure fiecare om pe pământ sau în purgatoriu. Pentru a dobândi această iertare, este indispensabilă starea de graţie, iar operele pioase, rugăciunile, posturile, pelerinajele, frecventarea bisericilor şi pomenile sunt ocazii sau ajutor” pentru a dobândi această stare de graţie.
Predicatorul Johann Tetzel, din Ordinul Dominicanilor, a fost trimis de Vatican în Germania, pentru a vinde indulgenţe şi a obţine astfel, o parte din fondurile necesare construirii Bazilicii „Sfântul Petru” din Roma. Călugărul dominican a lansat o adevărat „campanie de fundraising” făcând o intensă publicitate indulgenţelor, dar a relativizat prin demersul său pocăinţa. În epocă era cunoscut şi ironizat un fel de cuplet atribuit lui Johann Tetzel: „Îndată ce banul sună în cutie, sufletul zboară din purgatoriu la cer”.
Propaganda lui Tetzel avea însă şi un alt substrat, mai puţin cunoscut de credincioşi. Arhiepiscopul Albert de Brandenburg (1490-1545), un prinţ din Casa de Hohenzollern, care deja avea două provincii romane sub control, a hotărât să cumpere Arhiepiscopia vacantă de Mainz, în anul 1514. Deoarece Prinţul Albert avea numai 23 de ani, iar Legea Canonică Catolică interzicea unui om să deţină mai multe funcţii, el a fost obligat să plătească papei Leon al X-lea o sumă importantă pentru obţinerea dispenselor necesare ocupării celor două posturi clericale. Dorinţa prinţului de a deţine Arhiepiscopia de Mainz şi dorinţa Papei de a procura bani pentru construirea Bazilicii „Sf. Petru” din Roma au coincis. Prinţul Albert urma să primească dispensa de a deveni Arhiepiscop de Mainz, dacă plătea Papei o sumă considerabilă de bani, aproximativ 14.000 de ducaţi, ca un supliment la taxele obişnuite achitate pentru un astfel de post clerical.
Deoarece suma era foarte mare, Papa i-a sugerat Prinţului Albert să împrumute banii de la bogata familie de bancheri Fugger, din Augsburg. O bulă papală, care autoriza vânzarea indulgenţelor în anumite state germane, era dată ca asigurare că Prinţul Albert va achita familiei Fugger împrumutul. Papa a primit jumătate din suma strânsă de pe urma vânzării indulgenţelor şi cealaltă jumătate a fost folosită pentru plata datoriei Prinţului la familia Fugger. Principalul agent al lui Albert era predicatorul dominican Johann Tetzel, care primea o indemnizaţie lunară în aur, echivalentul a peste 1.100 USD pe lună, plus cheltuielile aferente, pentru a vinde indulgenţele. Împreună cu Tetzel, dar şi cu alţi vânzători de indulgenţe, călătorea un agent bancar al familiei Fugger, pentru a se asigura că jumătate din banii plătiţi pentru fiecare indulgenţă intrau în visteria băncii Fugger, pentru achitarea împrumutului pe care îl primise Prinţul Albert.
În acest context, predicatorul dominican Johann Tetzel a folosit metode agresive de promovare şi vânzare a indulgenţelor, făcând publicitate şi promiţând credincioşilor iertarea de pedepsele temporare din Purgatoriu chiar şi pentru cele mai grave păcate, dacă penitentul cumpăra indulgenţe plătind o sumă de bani cât mai mare cu putinţă. „Negoţul sfânt” practicat de vânzătorii de indulgenţe era de fapt o deviere de la învăţătura Bisericii, iar indulgenţa nu mai implica pocăinţa, ci dobândea o conotaţie păgână, de act magic, situaţie agravată şi de faptul că „mulţi predicatori învăţau că indulgenţa poseda, în sine, o putere oarecum magică”.
Negoţul cu indulgenţe al lui Johann Tetzel, care vindea indulgenţe în imediata vecinătate a Wittenberg-ului, la Juterbock, a provocat hotărârea lui Martin Luther de a lua atitudine în public împotriva acestui demers imoral iniţiat de papalitate. Martin Luther a profitat de faptul că pe 1 noiembrie, sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, după calendarul apusean, la Wittenberg avea loc un pelerinaj masiv al credincioşilor din regiune, pentru a se închina relicvelor pe care le poseda principele elector de Saxa. De aceea, la 31 octombrie 1517, el a afişat cele 95 de teze, în care condamna abuzurile sistemului cu indulgenţe şi invita toată lumea să dezbată subiectul. După moda timpului, tezele afişate de Luther se impunea să fie discutate, dar nu s-a întâmplat aşa, căci nimeni nu s-a prezentat a doua zi, pentru a-l înfrunta pe reformator.
În demersul său, reformatorul a fost ajutat de tipar, căci tezele sale au fost multiplicate şi răspândite în întreaga Germanie şi chiar în afară, provocând, astfel, vii reacţii. Predicatorul dominican Johann Tetzel a luat atitudine împotriva lui Luther şi a publicat „Antitezele”, care au fost repede sancţionate de studenţii din Wittenberg. Se contura o dispută, ce nu se putea opri la doi călugări sau la teologi, căci Prinţul Albert, Arhiepiscop de Mainz, vizat direct de reformator, s-a adresat Papei, trimiţându-i şi Tezele lui Luther. Papa Leon al X-lea a crezut că este vorba doar de o ceartă între călugări. În luna decembrie a anului 1517, cardinalul Thomas Vio de Gaete, supranumit şi „Cajetan”, studiind dosarul cu o luciditate remarcabilă, a atenţionat pe Papă că este vorba de o învăţătură contrară celei oficiale, o învăţătură nouă care instituia teza mântuirii prin credinţă şi o contestare a noţiunii de merit şi a magisteriului infailibil al Bisericii. Reforma începuse, cu toate consecinţele pozitive şi negative pe care le-a avut în Istoria Bisericii Universale şi a Umanităţii.
Bazilica „Sfântul Petru” din Roma, din perspectiva evenimentelor sociale, religioase, economice şi politice care i-au marcat istoria construirii, dobândeşte o valoare simbolică deosebit de complexă. Bazilica „Sfântul Petru” rămâne unul dintre monumentele arhitectonice grandioase, de o inestimabilă valoare artistică, pe care Biserica Romano-Catolică le-a dăruit civilizaţiei umane. Bazilica „Sfântul Petru” reprezintă şi un simbol al epocii de glorie a puterii papale care începe să decadă, odată cu declanşarea Reformei lui Martin Luther. Nu în ultimul rând, Bazilica „Sfântul Petru” este "picătura" care a umplut paharul nemulţumirii pentru mulţi dintre preoţii, călugării şi credincioşii catolici, martori neputincioşi, până la momentul publicării celor 95 de Teze ale lui Luther, ai crizei morale din Biserica Catolică, interesată în acele vremuri mai mult de dobândirea puterii politice, a averilor lumeşti şi a unui loc în istoria lumii prin construirea de edificii măreţe, decât de mărturisirea lui Hristos.
* * *
Surse: The Catholic Encyclopedia / Wikipedia / Statul Vatican
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu