Carte în manuscris - "Cioburi"

Vă ofer spre lectură un prim fragment din cartea în manuscris pe care o dedic bătrânilor cu care Dumnezeu m-a însoţit în slujirea mea de preot la Căminul pentru Persoane Vârstnice Craiova. Cartea se numeşte "Cioburi" şi este în lucru.

Personajele acestei cărţi sunt imaginare, orice asemănare cu persoane sau fapte din realitate fiind pur întâmplătoare. Poveştile de viaţă prezentate în carte sunt însă refăcute, imaginate din cioburi de viaţă reală şi au menirea de a înfățișa cititorului câte un om-arhetip care, la vârsta apusului de viaţă, trece prin suferinţă, prin minuni dumnezeieşti, prin durere şi iertare.

Lectură cu folos!

***

Aurica, femeia străzii

O boare, ca o văpaie de la gura sobei, învăluia clădirile azilului de bătrâni, topindu-le până şi umbra. Era cald, prea cald pentru începutul lui august. Atât de cald, că până și picăturile de transpirație căzute pe pământul uscat de secetă îţi păreau a fi o blasfemie, o risipă a prețioasei ape ce refuza să se pogoare din cer peste natura omorâtă de căldură.

Câţiva bătrâni îşi amăgeau dorul de răcoare la umbra copacilor din curtea azilului, înfruntând cruzimea soarelui și numărând ceasurile până la masa de seară, cu privirile pierdute dincolo de lumea asta, singuri cu amintirile a ceea ce le fusese cândva, bucuria vieţii. Rareori, cu glasuri șoptite, sporovăiau între ei, într-o încetineală aproape filosofică. Risipeau liniștea naturii doar pentru a afla confirmarea că vorbele lor sunt inutile și că tot liniștea asta, a unei așteptări fără început și fără țel, le este mai de folos. Gustau iarăși tăcerea, mirați de căderea în ispita vorbelor, căci zbaterea de orice fel, chiar și printr-o vorbă, le zgâria sufletele bătrâne, aşa cum un cui pângăreşte sticla unui geam, amenințând să le spargă fiinţa în mii de cioburi dureroase.

Însă apusul acelei zile părea a fi un pic altfel decât de obicei, căci la un colț de curte, dosit la gura camerei de morgă a azilului, câțiva cioclii se agitau nădușiți în jurul unui cadavru, pe care îl înveleau într-un sac mortuar, pregătindu-l pentru punerea în sicriu. „Cine o fi murit, mă, că la noi, pe etaj, nu s-a auzit de vreo moarte. Să fie de la garsoniere şi nu de la saloane? Dar nici de-acolo nu-i, că nu se vede nimeni de la garsoniere. Veneau babele la pomană, la colivă şi pachete, la-mpărţit, dar acu’ e pustiu...”, se chestiona singur, sprijinit de un copac, unul dintre bătrâni, nea Sarcă, vestit pentru curiozitatea lui şi mai ales, pentru iscusiinţa de a afla despre toţi, de toate...

Din gândurile lui nea Sarcă, rostite cu o voce puţin ridicată, cât să fie auzit de cele câteva bătrâne adunate să privească de departe așezarea mortului în coșciug, se repezea spre univers mai degrabă o curiozitate senină de fapt divers, decât vreo frică sau vreo scârbă născute din macabra priveliște.

Nu, nu era nici frică şi nici scârbă, căci vederea morţii nu impresiona prea mult nici pe nea Sarcă şi nici pe ceilalţi bătrâni, martori la rutina celor de la firma de pompe funebre. De fapt, pe bătrânii din azil, pe cei mai mulți, să vadă un mort sau un coşciug, îi tulbura ceva mai puţin decât certurile pe cât de aprige, pe atât de repede epuizate, între doi vecini de cameră, răbufnirile unor oameni care-şi aflau propriile slăbiciuni în cei de lângă ei, alături de care erau condamnaţi să se autocontemple. Bătrânii ştiau că a fi pensionar al azilului înseamnă că deja ai dat un accept, din oficiu, invitației la întâlnirea cu veșnicia, că moartea este doar o notă de subsol din acest final de viaţă, biografie privită ca banală de ceilalți locuitori ai azilului, bătrânii asistaţi şi membrii personalului, dar preţuită, din veşnicie, ca fiind unică, de către Dumnezeu.

Unicitatea asta nu-l preocupa pe nea Sarcă, discuţiile despre cele veşnice îi dădeau aşa, un fel de ameţeală ca după o beție cu alcool ieftin şi prost. Prin urmare, evita să se gândească la ce ar fi dincolo de lume şi de efemer, de viaţă şi de moarte. De fapt, nu-l prea interesa, era atât de învins de viaţă, încât ajunsese să creadă că această înfrângere este de fapt, o victorie, căzuse aşa de rău şi de jos, că nici diavolul, dacă nea Sarcă ar fi acceptat că acesta există, nu s-ar mai fi putut folosi de totala lui capitulare. Chiar şi pe preotul azilului îl repezise, molcom şi şugubăţ, când încercase să-l cheme la spovedanie: „Părinte, unul ca mine e aşa de pierdut pentru Dumnezeu, că sigur va avea milă de mine, Doamne-Doamne, şi mă va ierta! Aşa că, ce-mi mai trebuie spovedanie?”

Curiozitatea lui nea Sarcă despre mort îşi găsi destul de repede răspunsul în câteva vorbe aruncate de portar prin aerul sufocant al arşiţei, vorbe care parcă pluteau risipite pe fumul unei ţigări pe jumătate arsă, pe jumătate molfăită în plictiseala sfârşitului de tură: „E om al străzii, nea Sarcă, nu e de la noi. E o femeie, au adus-o vineri şi a murit luni. Deh, atât a avut zile să stea p’aici!”

Nea Sarcă ridică plictisit din umeri, nu se aştepta la cine ştie ce veste, iar odată aflat adevărul, lumea redevenea pentru el, de aceeaşi banalitate cosmică, un fel de stare de încremenire căreia nu-i aflase rostul, cât fusese tânăr, iar acum, la bătrâneţea chinuită pe care o trăia între zidurile azilului, o credea doar un accident în care eşti aruncat, vrei, nu vrei şi al cărui ritm îl accepţi cu o resemnare fatalistă, tot aşa cum un călător dintr-un tren ştie că nu poate merge nici mai repede şi nici mai încet decât trenul şi că orice zbucium legat de viteza trenului este zadarnic, câtă vreme destinaţia rămâne aceeaşi.

O destinaţie care, în cazul femeii care murise înainte ca ea să fie cunoscută de bătrânii din azil, gândi nea Sarcă, se chema acum cimitirul săracilor, aflat în grija Primăriei, locul unde uitarea îşi rânjeşte victoria, printre bălării, cruci rupte şi morminte părăsite.

„Dumnezeu s-o ierte! Eu mă duc la cameră, nu mai m-aş duce, poate e mai răcoare acolo. Mă duc, bă, mă duc, că acum vine gustarea de seară şi după aia, cina, iar după cină, poate că mă uit la ştiri, s-o fi sfârşit lumea şi eu nu ştiu, şi ete aşa, trece ziua, cum ne-a trecut viaţa, bă!”, concluzionă nea Sarcă, ridicând ochii spre cer, ca şi când i-ar fi reproşat lui Dumnezeu nu atât căldura sufocantă a zilei de început de august, cât faptul că se încăpăţânează să mai ţină lumea în mâinile Sale miloase, când el, nea Sarcă, ştia că lumea asta nu mai merită să fie...

***

Preotul sosi la ceasul stabilit, era punctual de felul său, deşi mereu lăsa impresia că e ocupat, preocupat de ceva, nu se ştia de ce anume, muncit de gânduri şi de griji. Salută bătrânii din curte cu „Sărut mâna, mamă! Să trăieşti, tată!”,  primi ca răspuns un „Săru’ mâna, părinte!” rostit aproape în cor, iar apoi merse direct la cioclii, urmat de un tinerel care ţinea plictisit într-o mână, geanta cu cele necesare slujbei. „Săru’ mâna, părinte, să trăiţi! Noi suntem gata, dacă vreţi, nu mai stăm, mergem chiar acum spre cimitir! Da’ vedeţi că facem slujba cu capacul pus, că pute rău, săraca! E şi căldura asta, ne omoară, puţim noi, ăştia vii, dar morţii! Atât să merg până la birouri, la Social, să iau pe asistentul social, mai sunt și nişte hârtii de completat şi gata, mergem!” Iordache, şeful echipei de cioclii, un tânăr plinuț și nădușit, vorbea repede, cu un glas în care dansau, fără să se încurce şi fără să se despartă, o veselie ciudată, un pic de ironie şi un respect prietenesc, că-l ştia pe preot de vreo doi ani şi simţise că acesta îl acceptase, dacă nu ca prieten apropiat, măcar ca pe un camarad cu care împarţi orele ultime dedicate pe această lume, înainte de băgarea în groapă, bătrânilor morţi în azil. „Am băgat mai mulţi în groapă cu părintele, mă, e cumsecade, cam ciudat, ba tăcut, ba nu se mai oprește din vorbă, zici că predică, dar e fără ifose, cred că a venit aici de câţiva ani, parcă doi, nu se supără dacă vorbeşti cu el aşa, mai direct. Atât că ţine slujba aia cam lungă, deh, cică aşa e canonul, dar când pute mortu’, nu prea îţi mai vine să auzi de canoanele alea popeşti”, explicase Iordache, când unul dintre colegii de la firma de pompe funebre îl chestionase, contrariat de prietenia dezinvoltă pe care o manifesta faţă de preotul azilului.

„Noi suntem gata, fraţilor, zise preotul. Stăm în maşină şi aşteptăm să se rezolve cu hârtiile. Când e gata, mergeţi cu duba înainte şi noi, după voi.” Iordache plecă grăbit spre birouri, aruncând în urma lui un „Acuma vin!”, iar preotul se aşeză ostenit pe scaunul de lângă şofer, din maşina cântăreţului. Îşi simţea trupul greu, apăsat de o oboseală de om bătrân, deşi după vârstă, era încă în putere. De fapt, oboseala asta era a sufletului.  De ani, încercările vieţii şi slăbiciunile omenești ale propriei firi îi zgâlţâiseră sufletul, mai zdravăn ca uraganul o corabie cu catargele tăiate. Oboseala asta era alungată doar de îmbrăţişarea caldă a soţiei şi de neastâmpărul copiilor, dar de la o vreme şi parcă tot mai des, până şi aceste binecuvântări erau risipite de furtuna din adâncul sufletului. Știa că nu are pace, acolo, în adânc. Știa că scăpase din mâini frâiele furtunii şi îşi regreta amarnic slăbiciunea.

Se ruga în tăcerea nopţii la Dumnezeu, la Maica Domnului, la Sfinți să-l ajute, să-i vindece sufletul sau măcar să-i dea un semn, o străfulgerare a minţii din care să afle şi să înţeleagă rostul acestui zbucium. Se ruga, dar Dumnezeirea era tăcută şi refuza să facă vreun semn sau cine ştie, poate că sufletul lui de om era prea obosit să mai priceapă subtilitatea cu care, din veşnicia Lui, Dumnezeu vorbea oamenilor.

Înmormântarea asta, ca mai toate pe care le făcea pentru bătrânii din azil, îi reamintea de slăbiciune. Simțea un fel de rană în adâncul ființei, un amestec de milă pentru cel mort, părăsit și uitat de neamuri, și de căință pentru popriile păcate, a căror reamintire era provocată de priveliștea gropii, de rugăciunile și cântările slujbei de înmormântare, dar și de glasul neobosit al conștiinței, care te judecă mereu, fără să-ți dea pace, ca un medic sârguincios ce-ți chinuie trupul cu injecții, surd la vaietele tale, având ca singur gând vindecarea ta, obținută prin suferinţa tratamentului, dar plină de darurile sănătăţii trupeşti și ale odihnei de după lupta cu boala.

”Măi, Ioane, deschide Moliftelnicul, să ne uităm pe slujbă, că mai avem ceva vreme, până vine Iordache cu actele mortului”, zise preotul privind obosit la studentul teolog pe care, de câteva săptămâni, îl avea angajat cântăreț la biserica azilului. ”Ai mai slujit înmormântarea, pe unde ai fost cântăreț? Cunoști rânduiala? Vezi că azi e cald rău, slujim și noi ce ne îngăduie căldura asta și împuțiciunea mortului.”

Țârcovnicul îl privi mirat pe preot. Auzise de la colegii de facultate că-i cam ciudat și tipicar, preotul ăsta, și nu s-ar fi așteptat să audă de la el că vrea să scurteze slujba. ”Poate că are dreptate, e cald rău și dacă mai pute și moarta...”, gândi Ioan, căutând prin carte, slujba de înmormântare. ”Da, părinte, am slujit înmormântare, la țară, la părintele unde am fost înainte să vin la Cucernicia voastră”, urmă Ioan cu glas tare. ”Slujim cum porunciți, vă arăt cum făceam noi și dacă credeți că...” Studentul se opri din vorbă, căci preotul privea în gol, spre sicriul moartei, părea că nu-l aude, că e aici și deopotrivă nu-i aici, plecat cu gândurile lui, undeva, departe.

Gândul preotului călătorea spre moartă, încerca să pătrundă taina morții ei, deși știa că Dumnezeu nu îngăduie o astfel de călătorie. Poate că oboseala din suflet îi cerea să fie alinată cu gândul la altul, poate că propria suferință își dorea, egoist, să afle o suferință mai mare în celălalt... sau poate era doar milă. ”Să fie blestem, să fie liberă alegere, să fie răutatea neamului tău, ce şi cine anume face ca un om să moară singur, chinuit de dorul după ai săi sau mai rău, de durerea că este ultimul din neam, că prin el, se stinge pentru totdeauna, șirul existenței a zeci și zeci de generații? E drept ca o mamă să moară fără să vadă lacrima copiilor ei, adunați la ceas de ultimă priveghere? E drept ca o femeie să moară fără să fi dăruit lumii, din pântecele ei, un om nou, chip și asemănare și împreună lucrare cu Dumnezeu? Cât pustiu să fie în oameni, că ajung să aleagă chinul?” Preotul tresări, ca sculat din somn, scuturat poate de gândul că se rătăcește căutând răspunsuri la ceas care nu naşte astfel de întrebări sau poate de amintirea datoriei pe care o avea de împlinit, să dea pământului trupul celei moarte.

”Păi, dacă zici că ai mai slujit, facem cum vom putea să facem, măi, Ioane și după, mergem la o bere rece, pentru sufletul moartei, măi, băiete!”, zâmbi preotul, glăsuind ca pentru sine și cuprins brusc de o veselie ciudată la gândul gustului de bere. ”Azi faci tu cinstirea, Ioane, că ești mai tânăr și nu ai prea multe griji pe cap.”

Ioan zâmbi încurcat și-și numără cu grabă, în minte, banii din buzunar. Ajungeau de-o halbă, două de fiecare, ba poate și de ceva alune. Plescăi cu poftă și încuviință din cap, respectând tăcerea în care preotul părea că se rătăcise iarăși. Nu-i știa chipul ăsta, părintelui, puterea asta bizară de a evada din tristețe, din meditație, prăbușindu-se în lucruri atât de lumești şi de o superficialitate aproape la granița păcatului, ca apoi, fără vreun semn, să se refugieze în îngândurarea abia părăsită.

Un claxon risipi dialogul tăcut dintre cei doi. Șoferul dubei de la pompele funebre făcu semn spre poarta azilului. Iordache şi asistentul social așteptau acolo, așa că duba porni ușor, iar mașina cu țârcovnicul și preotul îi urmă, formând un mic convoi, două mașini cu farurile aprinse, dovadă că un mort călătorea pe ultimul drum. Bătrânii din curtea azilului își făcură cruce, unii oftară, cuprinși poate de gândul la propria moarte, iar alții, sfârșindu-se spectacolul, grăbiră spre camere, căci gustarea de seară avea curând să fie adusă în sălile de mese și în saloane. Azilul răsufla parcă ușurat, văzând cum convoiul cu moarta se îndepărta de poartă, sfărâmând oglinda în care, pentru câteva ceasuri, bătrânii își văzuseră propria plecare din această lume... o lume, pentru mulţi dintre ei, încremenită în durere și uitare.

***

Aurica fusese un copil sărac și fără noroc. Așa știa, Aurica, despre propria copilărie. Amintirea mamei, țărancă mai mereu bolnavă și tot timpul ocupată cu munca la CAP sau prin ogradă, era un amestec de mirosuri, de senzații și de vorbe. Maică-sa mirosea a pământ. Nu-i văzuse vreodată mâinile altfel decât murdare, chiar și atunci când, duminica şi de sărbători, maică-sa își spăla trupul și îmbrăca hainele curate, să meargă la biserică, unde se închina, cu un ochi la Icoana Maicii și cu altul la bârfa femeilor din sat.

Din pământul ăla, care-i crăpa mâinile, maică-sa crescuse trei copii. Aurica și frații ei avuseseră tată câțiva ani, căci la un an după ce se născuse cel mai mic dintre ei, taică-su murise, ca și când ar fi adormit. Venise ostenit de la târg, supărat că vânduse nici jumătate din brânza cu care își completau și bănuții, și hrana zilei, băuse un pahar, două de țuică și se așezase în pat, așteptând ca nevasta să pună masa prânzului. Oftase adânc, culcat cu capul pe o pernă și cu ochii închiși, ca pentru un somn scurt, de odihnă chinuită. Oftatul ăla fusese, de fapt, ultima tresărire în această lume, a tatălui Auricăi...

De mamă își amintea mai mult ca de o căldură. Aurica era muncită greu, ziua, de maică-sa, că era copilul cel mai mare. La nici 13 ani, știa deja rânduiala gospodăriei: când să dai mâncare și apă la animalele din grajd și din cotețe, cum să faci pâinea sau mămăliga, când era de măturat, când era de făcut mâncarea... Muncea mai toată ziua, iar la școală, după opt clase, nu se mai dusese.

Seara târziu, spre miez de noapte, când Aurica dormea deja în patul de lângă sobă, maică-sa o săruta pe frunte şi o cuprindea în braţe doar câteva clipe, dar care-i păreau Auricăi o veşnicie pentru că o căldură plină de pace izvora din trupul mamei. Adormea Aurica, îmbătată de această căldură, iar dimineaţa, devreme, când lumina abia încerca să risipească întunericul, simţea un fel de bucurie la amintirea îmbrăţişării de seară a mamei, o bucurie şi un extaz ca înaintea unei minuni ce avea să se întâmple curând, deşi Aurica ştia în adâncul ei că ziua care sta să înceapă va fi iarăşi, o zi de muncă grea şi de suferinţă.

Copilăria Auricăi se risipise fără veste. Din copilă se trezise, peste noapte, nevastă, pe la vârsta de vreo 17 ani. O luase un ţăran mai bătrân cu zece ani, fecior tomnatic însurat de babe, urât şi cam mut, dar cu ceva mai puţină sărăcie decât cea în care crescuse Aurica. Făcuseră actele la primărie, iar după cununia slujită în biserica veche a satului de popa cel bătrân, care cândva o şi botezase pe Aurica, urmă o petrecere de-o noapte, între neamuri, sfârşită cu beţia cruntă a bărbaţilor nuntaşi, în frunte cu ginerele. Noua viață a Auricăi începu din ziua de după nuntă, când se mută în casa socrilor. Tudorică, aşa-l chema pe soţ, era un om ciudat, îi vorbea cu un fel de zgârcenie amestecată parcă cu silă și tot așa o și iubea, dar Aurica își trăia resemnată soarta de nevastă.

Dumnezeu sau vreun blestem căzut pe neam, Aurica nu ştia prea bine cine, nu-i îngăduise să audă glas de copil în casă. Abia după vreo patru ani de la nuntă, Aurica rămase grea, dar de două ori la rând, pruncii ieşiseră din ea înainte de soroc, fără de viaţă. Satul vorbea şi vorbea cu gură rea despre Aurica, iar bărbaţii de la IAS-ul unde lucra Tudorică începură să-l îndemne s-o lase, că e stearpă, că-l lasă fără urmaşi, că e pagubă la casa omului. Aurica nu ştia ce să facă şi nici nu avea cine s-o înveţe. Maică-sa murise chinuită de o tuse care-i arunca sângele din plămâni, murise lent şi dureros, picătură cu picătură, vreme de un an, sufletul i se scursese din trup. Fraţii plecaseră la oraş, crescuţi acolo de sora mamei, văduvă şi femeie de serviciu la Combinat, învăţau o meserie la şcoli profesionale şi parcă se fereau de sora părăsită în sat, iar casa părintească sta pustie, uitată şi păzită doar de-un câine pe care-l hrănea Aurica, o dată-n zi, când trecea prin faţa porţii, dar fără să intre în curte, speriată că ar putea afla acolo amintiri dureroase care să-i facă viaţa şi mai grea...

(Va urma)

La Mulţi Ani binecuvântaţi spre folosul mântuirii, scumpul nostru fiu, Mihai Nectarie!

Prin mila lui Dumnezeu şi cu ocrotirea Maicii Sale, în această zi, 29 noiembrie 2016, dulcele nostru fiu, Mihai Nectarie, al treilea copil dăruit familiei noastre de Dumnezeu, împlineşte vârsta de 3 ani!

Scumpul nostru fiu, Mihai Nectarie, rugăm pe Dumnezeu să te binecuvinteze pe Calea poruncilor Sale, întru mărturisirea Adevărului dumnezeiesc, spre dobândirea Vieţii veşnice!

LA MULŢI ANI BINECUVÂNTAŢI SPRE FOLOSUL MÂNTUIRII!

Feodor Dostoievski: "Frații Kamarazov" - Discursul Marelui Inchizitor (fragment)

Cum aş putea oare să ascund de tine taina noastră? Poate că vrei totuşi s-o auzi din gura mea. Atunci ascultă: noi nu suntem cu tine, ci cu el, asta este toată taina noastră! De mult nu mai suntem cu tine, ci cu el, au trecut opt veacuri între timp. S-au împlinit opt veacuri de când am primit din mâinile lui ceea ce tu ai lepădat cu indignare, darul din urmă, pe care el însuşi ţi l-a oferit atunci, când ţi-a înfăţişat împărăţiile pământeşti. Noi am primit de la el Roma şi spada cezarului, decretându-ne stăpânitorii pământului, singurii lui împăraţi, deşi nici până în ziua de azi n-am apucat să ne desăvârşim lucrarea începută. Dar cine-i de vină? O, într-adevăr, lucrarea e abia înfiripată, dar totuşi s-a înfiripat. Va trece încă multă vreme până să fie dusă la bun sfârşit, şi până atunci lumea va mai avea încă multe de îndurat, dar în cele din urmă ne vom ajunge ţelul şi vom fi cezari.

Atunci ne vom gândi la fericirea omenirii. Şi cu toate acestea, tu ai fi putut să primeşti pe loc spada cezarului. Pentru ce ai respins acest ultim dar? Primindu-l, ai fi împlinit toate năzuinţele oamenilor pe pământ: le-ai fi dat un stăpân căruia să i se închine, încredinţându-le propriile lor conştiinţe, şi le-ai fi pus la îndemână mijlocul de a se uni cu toţii laolaltă într-un furnicar în care nu încap divergenţe, fiindcă necesitatea alăturării mondiale este cea de-a treia şi ultima pricină de frământare pentru oameni.

Umanitatea a dorit dintotdeauna să se organizeze într-o asociaţie unitară. Multe popoare au avut o istorie glorioasă, dar cu cât acele popoare se aflau la un nivel de civilizaţie mai înalt, cu atât erau mai nefericite, fiindcă simţeau mai adânc decât altele necesitatea asocierii tuturor oamenilor. Marii cuceritori, de talia unui Tamerlan sau Ginghis-Han, au străbătut ca o vijelie pământul în dorinţa de a-şi întinde stăpânirea asupra întregului univers, dar şi ei, fie chiar inconştienţi, au exprimat aceeaşi nestăvilită aspiraţie a omenirii spre o asociere generală.

Primind dominaţia lumii şi purpura cezarului, tu ai fi întemeiat o împărăţie universală, statornicind în acelaşi timp pacea pe toată faţa pământului. Fiindcă cine altul ar putea fi în măsură sâ stăpânească oamenii decât acela care le stăpâneşte cugetul şi în mâinile căruia se află pâinea lor? Noi am primit, aşadar, spada cezarului şi, o dată cu asta, fireşte, ne-am lepădat de tine pentru a-l urma pe el.

ACTIVENEWS: Sfătuiri creștine-politice pentru politicianul român candidat și cetățeanul alegător

O discuție pe care am avut-o cu niște oameni implicați în viața politică și publică a cetății – oameni cu neputințe sufletești provocate de o facilă și probabil nemeritată, rapidă ascensiune pe scara socială, de bogăție și putere, altfel spus oameni cu păcate așa cum este oricare dintre noi – m-a determinat să meditez, în rugăciune, la relația dintre valorile creștine și implicarea creștinilor (preoți și mireni) în agora cetății.

Înainte de toate, trebuie să spun am avut neplăcuta surpriză de a afla că mulți oameni politici și membri ai grupurilor de influență și putere din jurul partidelor politice, își doresc ca Biserica, ierarhul, preotul să fie doar o anexă de protocol a vieții de partid, a actului de guvernare, anexă pe care să o poată activa atunci când au nevoie de imagine, de voturi.

Dacă cumva Biserica, ierarhul sau preotul ar îndrăzni să mărturisească, concret și aplicat, în agoră, anumite valori creștine, anumite porunci ale lui Dumnezeu, care tulbură interesele omului politic – cea mai deranjantă poruncă dumnezeiască pentru politicianul român postdecembrist fiind SĂ NU FURI! – atunci acesta reacționează cu vehemență, în mod grobian și cu o duritate extrem de cinică asemănătoare activiștilor PCR și securiștilor din timpurile dictaturii lui Ceaușescu.

Dacă cumva preotul este și implicat în agora cetății – lider de ong, jurnalist etc., cum este și cazul meu– și promovează prin activități concrete (folosind comunicarea modernă, diferite mecanisme ale transparenței decizionale sau alte mecanisme civice legale) respectarea poruncilor lui Dumnezeu, atunci politicianul ajunge, în neputința lui sufletească și în boala după înavuțire și putere care-i macină sufletul, să-l considere pe preot asemenea unui inamic politic.

Politicienii români îi vor pe preoți exilați între zidurile bisericilor, unde să predice cum vor, dar fără să tulbure interesele politice, ba dimpotrivă, dacă este posibil, să ajute la satisfacerea unor astfel de interese, de multe ori imorale... (articol integral -ACTIVENEWS-)

ALBUM FOTO: Biserica bătrânilor şi bolnavilor...

Biserica cu hramurile "Sf. Ierarh Nicolae" şi "Sf. Cv. Irodion de la Lainici" a Căminului pentru Persoane Vârstnice Craiova şi a bolnavilor din Spitalul Judeţean Craiova, locul meu de slujire liturgică - ctitorie a dl. Nicolae Peca, amenajată în interior (în completarea mobilierului) şi iluminată de grupul meu de susţinători, susţinută în funcţionare de Primarul Craiovei Lia Olguţa Vasilescu şi de vechiul meu prieten, Vali Giurca, directorul Căminului. 

Prin mila lui Dumnezeu, biserica va fi sfinţită de IPS Dr. Acad. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, în ziua de 6 Dec. 2016. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

* * *

LINK - Facebook

EDITORIAL: „Maşina de spălat” electorală şi norocul propagandistului mercenar de presă: „Trei parale bârfirea, două minciuna, și nerozii… două de-o para!”

Plină presa românească de articole politice. Unii laudă, alţii înjură, mai toţi bârfesc, minciună cât cuprinde şi cam toate cele zise sunt nerozii stupide! Se intensifică un fel de întrecere socialistă între felurite ziare, posturi tv şi site-uri media pentru promovarea clientului politician. Fiecare dintre propagandiştii mercenari de presă simte că e musai să-şi exprime loialitatea, cât mai pe înţelesul alegătorului, faţă de clientul politic plătitor, direct proporţional cu suma încasată.

O adevărată maşină de spălat mizeria de pe faţa politicienilor s-a pus în mişcare prin presa românească.

Politicianul mediocru, incult şi parvenit, orgolios posesor de doctorat cu plagiat, este spălat din condei, şi transformat în „om de mare valoare profesională, culturală pentru societate şcl, şcl”, „mare cararacter” căruia dumneata, onorabile domn cetăţene alegător, trebuie să-i dat votul.

Politicianul încurcat cu niscaiva dosare penale, în paginile cărora se zbenguie cifrele unui jaf de milioane comis asupra banului public, este şi el spălat de limba măiastră a mercenarului de presă şi transformat, ca râioasa broască din poveste pupată de prinţesă, în prinţul fermecat, „marele om de onoare pe care duşmanii politici îl vânează cu metode de poliţie politică”, politicianul cinstit şi jertfelnic pentru ţară pe care trebuie să-l (re)alegi în viitorul parlament, onorabile domn cetăţean alegător, spre binele şi prosperitatea (sic!) naţiunii noastre... Articol integral - Monitorul de Oltenia -