Cu Icoana la pragul dintre lumi

Am călătorit azi cu Icoana Naşterii Mântuitorului prin spital. O călătorie ca o coborâre în adâncul suferinţei omeneşti, la pragul dintre regatul nostru, o lume a umbrelor ca o lecţie despre veşniciei şi Împărăţia lui Dumnezeu, o Împărăţie a Luminii unde mereu ne vom regăsi, mereu ne vom reîntoarce, mereu vom plânge bucurându-ne şi întotdeauna ne vom bucura plângând. Dacă priveşti la oamenii din spital - bolnavi, însoţitori, personal medical - cu ochii sufleteşti, iar nu cu ochii trupului, vei descoperi un ocean de suflete. Spitalul se transformă într-o împărăţie a duhurilor de Lumină şi Întuneric. Suferinţa bolii trupului poate fi aproape gustată din sufletele oamenilor, atunci când le priveşti abisul ochilor - porţi spre suflet şi veşnicie. Are gustul amar al păcatelor uitate, ignorate, nemărturisite. Suflete neîmpăcate cu sine şi cu Dumnezeu. Suflete chemate să înveţe lecţia trupului muritor, spre redescoperirea vieţii fără de moarte...

Am început călătoria de la ultimul etaj al spitalului, etajul 10, unul dintre etajele unde suferă copiii. Secţiile de Pediatrie şi Oncopediatrie. Copilaşii bolnavi de cancer, cu perfuzii în mâini firave precum aripa de înger, mă privesc miraţi cu ochi mari, luminoşi. Copii ca nişte frânturi de soare pe care Întunericul caută să le smulgă din Lumină. Buzele lor curate ating Icoana. Le binecuvintez fruntea cu mir şi încerc să rostesc pentru cei care sunt mai mărişori câte un biet cuvânt de încurajare. Multe dintre mămici plâng la vederea Icoanei. "Spovediţi-vă, mamă, spovediţi-vă! Şi aveţi nădejde la Maica noastră!" Lacrimile lor, amintirea păcatelor nemărturisite, picură pe Icoana. Privesc la copilaşii bolnavi şi văd în sufletele lor urme de muşcătură. Muşcătura duhurilor păcatelor neamului în care s-au născut. Simt cum sufletul meu se rupe în mii de bucăţi, tot atâtea bucăţi de durere câte chipuri de copii nevinovaţi întâlnesc suferind pentru păcatele părinţilor. Rănile lor deschid răni în adâncul meu, inima mea sângereză împreună cu ei, lacrimi nevăzute îmi scaldă ţărmul  sufletului, contopindu-se cu lacrimile de mamă, însă suferinţa lor rămâne în urma mea, căci nu o pot cuprinde. 

Dreptatea dumnezeiască, izvorâtă de dincolo de infinit şi de neînţeles pentru oameni, a cuprins viaţa acestor copii. O dreptate în care iubirea lui Dumnezeu a îngăduit părinţilor să fie liberi, iar în libertatea lor închinată Întunericului au prăvălit peste copii faptele lor murdărite de dulceaţa trupului, împlinind dreptatea lui Dumnezeu. Mintea mea refuză să treacă pragul infinitului. Simt cum un amestec de dreptate şi iubire inundă saloanele copiilor bolnavi. O apă adâncă, rece ca un munte de gheaţă şi deopotrivă fierbinte ca un vulcan, cuprinde sufletele copiilor, mamelor, medicilor şi îmi îneacă raţiunea. Dumnezeu nu poate fi înţeles nici în dreptatea Lui şi nici în iubirea Lui. Îmi caut puterea şi pacea într-o scurtă rugăciune ridicată spre cer: "Ajută, Doamne, necredinţei mele!" şi mă afund în oceanul de suferinţă al saloanelor de spital.

Într-o secţie sunt oprit din călătorie de o doamnă doctor. Îi recunosc chipul blând. Se roagă în capela noastră, la vreme de Sfântă Liturghie. "Părinte, fata asta a vrut să se omoare. A luat pastile. Vă rog, zăboviţi un pic la patul ei." O fată cu chipul albit de gustarea morţii priveşte la mine cu ochi trişti. Are sufletul rătăcit, speriat. Povestea fetei îmi este cunoscută. În acest an şi jumătate de slujire în spital am auzit de mai multe ori povestea fetelor internate pentru tentativă de sinucidere. O mamă s-a rătăcit în braţele lui Lucifer, căutând uitarea şi libertatea absolută în alcool. Tatăl a plecat spre o nouă cărare a călătoriei veşnice. Fata nu a rezistat morţii trupeşti a tatălui şi nici desfrâului mamei. "Am vrut să scap! Şi am luat pastile!" Am călătorit timp de o jumătate de oră în universul sufletesc al acestei fete. Fantome şi îngeri se luptă pentru sufletul ei. O voi aştepta duminică la Spovedanie, în capelă. Sper să o revăd şi să o aduc din Întuneric, spre Lumină. Într-o altă secţie am întâlnit încă două fete care încercaseră să evadeze din sala de clasă a acestei vieţi. Aceeaşi poveste. Familii dezbinate, rătăcite în labirintul lui Ahriman sau zdrobite pe altarul lui Lucifer. Suflete de copii prevertite de mame cu suflet bolnav şi trădate de taţi nepăsători...

Atunci când călătoreşti cu Icoana prin spital, după ce ai coborât mai mult de trei etaje, universul începe să se modifice. Coridoarele spitalului devin râuri de întuneric pe care pluteşti spre insule de suferinţă - saloanele insalubre, murdare, cu mirosuri fetide - unde stau prizonieri bolnavii. Mulţi privesc la Icoana Naşterii Mântuitorului ca la un nesperat colac de salvare ivit în calea naufragiatului. Sărută Icoana şi plâng. Priveliştea Veşniciei coborâte în efemer, a Necuprinsului care s-a lăsat cuprins în trup de om, îi tulbură. Sufletele lor lovesc trupurile bolnave, cerând să guste din apa infinitului care le-a dăruit viaţă. Durerea bolii trupeşti este adusă la tăcere pentru o clipă de veşnicie la vederea Icoanei, de durerea sufletului care se zbate simţind că Lumina este încă acolo, la uşa ca de temniţă a salonului de spital. Zăbovesc la paturile lor, vorbesc cu ei, îi îndemn la împăcare cu Dumnezeu, îi îmbrăţişez atunci când îi văd plângând.

În călătoria mea cu Icoana primesc şi lovituri de la Întuneric. Duhurile lui sunt nemulţumite că un nevolnic ca mine a păşit purtând stângaci Lumina în tărâmul unde stăpânesc doar Deznădejdea, Răutatea, Egoismul şi Cruzimea - singurele puteri cărora trebuie să te închini. Un medic tânăr mă refuză brutal: "Îmi sari cu icoana în faţă! Lasă-mă, domnule, în pace!" Îi cer iertare şi-l întreb dacă are cumva vreo altă religie şi i-am greşit dăruindu-i Icoana. "Nu am, nu contează, nu e treaba dumitale!", îmi zice şi dispare în penumbra murdară a coridorului. Un alt medic, cred că rezident, zâmbeşte ironic şi trufaş: "Mersi, nu-mi trebuie! Eu nu cred în nimic!" Îl întreb: "Atunci, de ce v-aţi mai făcut medic?" Tace încruntat. Îl binecuvintez pe creştet şi simt cum din adâncul acestui om tânăr şi încă rătăcit în labirintul de lut, se ridică un fel de capitulare. Aproape că-i şoptesc: "Să meditaţi la această întrebare: de ce v-aţi făcut medic? Altfel, nu veţi afla pacea!" Plec întristat, simt aproape fizic lovitura pornită din tulburarea şi căutarea fără rost în care trăieşte acest medic.

Într-un salon întâlnesc un bătrân cu chip sever, de om învăţat să poruncească. Îi dăruiesc Icoana. "Nu am nevoie. Sunt ateu. Lăsaţi-mă!" "Să vă ajute Dumnezeu! Cum vă cheamă?" "Nicolae, la ce vă trebuie să-mi ştiţi numele!" "Să vă port în rugăciune, că vă este de folos!" Tace încruntat, prizonier al trupului, trădat de raţiune în care crezuse până în ceasul bolii, raţiune de care încă se mai agaţă disperat, sperând în puterile Zeiţei Ştiinţă. Îl privesc cu milă şi îi simt nemulţumirea. Şi-ar fi dorit dispreţul meu, ca o confirmare că a gândului ascuns că "popii" sunt doar nişte negustori haini.

Am călătorit vreme de aproape şapte ore prin spital. Sufletul meu a fost precum o biată corabie învăţată cu apa liniştită de lângă ţărm, care a fost silită să navigheze în bezna unui ocean cuprins de furtună. După aceste şapte ore de călătorie printre duhuri de Lumină şi Întuneric, ochii trupului meu adormiseră, aşa cum le va fi sfârşitul în această lume în care învăţăm lecţia despre veşnicie, iar ochii sufletului meu prinseseră puteri nebănuite. Acum simţeam boala din trupurile oamenilor ca pe o menghină care strânge rana plină de puroiul păcatelor, curăţind sufletele semenilor mei ajunşi pe patul de spital. Ochii sufletului meu nu mai vedeau trupurile pline de urmele bolii, ci mă purtau spre adâncul sufletelor celor bolnavi. Spuneam că suferinţa bolii trupului poate fi aproape gustată din aceste suflete şi că are gustul amar al păcatelor uitate, ignorate, nemărturisite. După şapte ore de călătorie prin spital, Dumnezeu mi-a dăruit, pentru o clipă cât o veşnicie, binecuvântarea să gust din sufletele bolnavilor mei. Undeva, în adânc, sub mlaştina cu care Întunericul le-a învelit sufletul, Lumina lui Dumnezeu îi ţine în viaţă, pentru veşnicie. Am gustat din adâncul acesti Lumini, care stă ascunsă şi neştiută în sufletul bolnavilor mei. Are gustul dulce al Iubirii, căci "Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el." (Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan 4, 16)