Românilor creştini, îi iubiţi pe ţigani?

În România anului 2010 avem multe probleme. Avem sărăcie, nedreptate, sminteală, avorturi, ipocrizie, minciună, fariseim etc. Avem aproape toate relele posibile şi avem şi... ţigani. "Problema ţigănească" a fost mereu în atenţia românilor. De la utilizarea, vreme de secole, a ţiganilor pe post de sclavi pe moşiile boiereşti şi mânăstireşti, până la convieţuirea tensionată a ţăranilor români cu ţiganii din marginea satului, societatea românească nu a făcut prea mari progrese. Sigur, avem acum politici publice şi fonduri europene alocate pentru a "integra" pe ţigani, tratăm, nu-i aşa, de la un nivel academic, european problema rromilor!

Românul de rând se uită cu teamă şi iritare la ţigan, prezumând de cum îl vede prin vecini, că a venit la furat sau la cerşit. Ţiganul a reuşit să obţină, oarecum, un mic avantaj în faţa românului, răzbunându-se prin reprezentanţii săi, pentru secolele de sclavie, reprezentanţii săi rromii cei bogaţi - manelişti, lideri de ONG şi oameni politici rromi - şi scuipă seminţe în capul românilor săraci care privesc cu obidă la maşinile de lux şi palatele noii "aristocraţii ţigăneşti".

Cu câteva zile în urmă, preşedintele Băsescu s-a apucat să zgârme în "problema ţigănească". Declaraţiile marinarului m-au determinat să propun pe site-ul http://www.inpolitics.ro/ o dezbatere la care vă invit să participaţi. Textul postat de mine pe Inpolitics.ro este următorul: 

"Preşedintele Traian Băsescu oferă agendei publice un subiect mereu fierbinte: problema integrării rromilor sau altfel numiţi, a ţiganilor noştri. În stilul său inconfuntabil, Traian Băsescu a reuşit "performanţa" de a supăra pe toată lumea. I-a supărat pe românii neiubitori de manele, atunci când a afirmat că: "la 99% dintre românii care nu aparţin unei etnii le plac cântecele rromilor, le plac nunţile făcute de rromi, le place să-l audă - poate nu 99%, dar sunt atâţia solişti, cântăreţi - dacă o luăm de la Adi Minune, până la oricine, le plac manelele, deci nu este o respingere în societate pentru ceea ce provine de la rromi". I-a supărat pe liderii organizaţiilor neguvernamentale rrome atunci când a afirmat că: "Ştim cu totii ce fac aceşti români la colţurile de stradă din marile capitale europene.Ştim că la Paris, la Oslo sunt grupuri mari de rromi care stau în faţa operei şi nu ca să se ducă la operă. Dacă ascundem aceste lucruri şi ne ascundem de teama de discriminare nu rezolvăm nimic". 

Dincolo de erorile de discurs (intenţionate?) comise de Traian Băsescu şi ignorând teoria conspiraţionistă conform căreia Traian Băsescu ar folosi "problema ţigănească" pentru a deturna atenţia opiniei publice şi a mass-media de la managementul catastrofal practicat de guvernul Boc, putem observa că rromii sunt o problemă serioasă pentru români şi implicit, pentru statul român. Dacă am folosi doar sursele oficiale privind programele şi politicile publice post-decembriste de integrare social-economică a etnicilor rromi, am ajunge la două concluzii: statul român a cheltuit sume imense pentru pentru integrarea rromilor; românii (cel puţin cei din societatea civilă) sunt foarte preocupaţi de integrarea rromilor. Dacă rămânem oneşti, atunci vom recunoaşte valoarea de adevăr a lozincilor scrise pe fularele negre purtate la întâlnirea cu şeful statului de tinerii rromi membri ai Alianţei Civice a Rromilor: "5 ani de strategie, canci rezultate!", "Rrom infractor fiziologic"! 

Vă mărturisesc că nu sunt un iubitor de manele. Consider manelele ca fiind expresia mizerabilă a degradării tradiţiilor ţigăneşti. Iubesc însă muzica lăutărească ţigănească. O ador! Cred că această muzică trebuie considerată ca fiind specifică tradiţiilor şi spiritualităţii etniei rrome. Maneliştii, cu ale lor manele, sunt doar produsul unor imorale politici de marketing şi al inculturii locuitorilor români ai mahalalelor urbane şi satelor depopulate din pustiul acestei ţări. Interesantă îmi pare însă, nu problema manelelor sau a rromilor care stau să fure (ce altceva ne dă de înţeles Traian Băsescu că ar face?) la intrarea operei din Paris şi Oslo.

Eu sunt nedumerit de cele două atitudini incompatibile manifestate de poporul nostru. Pe de o parte, la recensământ, 98% dintre români se declară creştini (ortodocşi, catolici, protestanţi etc.). A fi creştin înseamnă a practica iubirea de aproapele - Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi! Pe de altă parte, atunci când le vorbeşti creştinilor români despre rromi, primeşti de cele mai multe ori răspunsuri rasiste. Unde este adevărul? În declararea oficială a credinţei creştine sau în înjurătura adresată ţiganilor? Personal am avut experienţe şi triste, şi frumoase cu ţiganii noştri. Am pentru ei o milă creştinească şi îi consider semeni ai mei aflaţi într-o întunecată capcană a propriilor neputinţe, trădaţi de liderii lor, de românii majoritari şi mai ales, de statul român. Români şi rromi, suntem chinuiţi de neputinţe identice. Aşa îi iubesc eu pe ţigani, dar voi, românilor creştini, îi iubiţi pe ţigani?"

Dezbaterea poate fi urmărită la adresa de Internet: http://www.inpolitics.ro/romanilor-crestini-ii-iubiti-pe-tigani-deb48957.aspx

Aştept opiniile dumneavoastră.

Hrană pentru îngeri

Vineri am slujit Sfântul Maslu, pentru întâia oară, într-o secţie a Spitalului Judeţean. Secţia aleasă a fost Onco-Pediatria, la etajul 10. S-au rugat împreună cu noi mai multe mămici însoţite de copilaşii în trupurile cărora boala sapă precum o carie în lemnul unui copac firav. Se bucurau copiii când preoţii treceau să-i ungă cu untdelemn sfinţit. Nu înţelegeau ei prea bine de ce primesc această ungere. "Să te faci bine, mami! Stai cuminte să te ungă tata popa!", glăsuia în şoaptă câte o mămică, legănându-şi pruncul bolnav. Copiii mai măricei ne priveau cu seriozitate, pătrunşi parcă de importanţa momentului. Îşi plecau fruntea şi-şi întindeau mâinile spre noi, preoţii, aşteptând ca vindecarea minunată să vină prin untdelemnul sfinţit, de la Dumnezeu. Am săvârşit Sfântul Maslu şi la sfârşit, am împărţit cu mămicile şi copiii, două pâini proaspete, făcute pe vatră. O agapă a speranţei, iar pentru mine, o agapă a neputinţei mele. Ajută, Doamne, necredinţei mele...

Mă pregăteam să plec, dar m-am auzit strigat de o mămică. "Părinte, mai sunt copilaşi într-un salon. Nu au venit la Maslu, că sunt cu perfuzii. Veniţi şi până la ei?" Am intrat în salon. Un băiat mai măricel era culcat pe patul de spital. Îmi zâmbea. "Tu de ce nu ai venit la Maslu? Văd că eşti băiat mare şi nu ai perfuzie!", l-am întrebat dojenindu-l cu blândeţe. "Nu poate să meargă, părinte!", mi-a răspuns o femeie între două vârste, culcată pe acelaşi pat. L-am uns pe băieţel cu untdelemn sfinţit şi am oprit în mine tristeţea, ca nu cumva să-i tulbur pe cei din jur cu slăbiciunile mele. Mi-am întors privirea spre celălalt pat. Aşa am regăsit-o...

Sub pătura de spital, prăvălită pe un cearceaf de un alb îndoielnic, cu un prosop tras peste ochi şi care îi acoperea capul lipsit de păr, cu acul perfuziei înfipt în mânuţă, zăcea Gabriela. Fetiţa de opt anişori a cărei zi onomastică o serbasem de praznicul Sfinţilor Arhangheli. Sufletul meu a tresărit lovit de milă şi de ruşine. Milă pentru această copilă care plăteşte păcatele părinţilor şi neamului care i-a dat trupul. Ruşine pentru că mi-am amintit de cei doi creştini din Bucureşti care dăruiseră banii necesari pentru a organiza mica petrecere de ziua onomastică şi faţă de care eu nu mi-am ţinut promisiunea. Promisiunea de a le trimite fotografii cu Gabriela. Slăbiciuni omeneşti...

M-am aşezat pe patul Gabrielei. Ochii mei i-au căutat ochii de copil. Mâna mea i-a mângâiat căpuşorul chel. Sufletul meu încerca disperat să acopere într-o îmbrăţişare a păcii sufletul fetiţei. Gabriela nu mi-a răspuns. Ochii ei păreau a privi spre o altă lume. Am simţit ca o palmă şocul provocat de maturitatea, seriozitatea şi mai ales, deznădejdea imensă în care se rătăciseră aceşti ochi minunaţi de copil. În acea clipă mi-a fost silă de mine, de sănătatea mea, de fericirea mea şi mai ales de păcatele mele. Am încercat să-i vorbesc, dar stângăcia cuvintelor mele a mărit distanţa dintre mine şi Gabriela. "Părinte, e supărată, Găbiţa! Nu a făcut treaba mică de ieri. Nu poate. E din cauza citostaticelor, e la a treia serie de citostatice!" mi-a explicat cu glas aproape stins, mătuşa fetiţei. "Gabriela, voi veni la tine duminică. Vrei să îţi aduc o păpuşă? Sau un joc sau nişte cărţi cu poveşti? Spune tu ce vrei să-ţi aduc şi îţi aduc!", am încercat eu să pătrund prin zidul de tăcere şi suferinţă al copilei. Nu mi-a răspuns. Am rămas lângă ea minute în şir, repetând, fără să ştiu a spune altceva, promisiunea acestor daruri. Într-un sfârşit, Gabriela mi-a răspuns în şoaptă: "Da!" Atât mi-a spus Gabriela, dar pentru mine acest cuvânt a fost cât un volum de poezie a speranţei.

Duminică, după Sfânta Liturghie, am pornit spre Secţia de Onco-Pediatrie. Gabriela era tot în pat. Acoperită cu aceeaşi pătură de spital şi cu căpuşorul ascuns de prosop. Ochii ei se rătăciseră în deznădejde. M-am aşezat lângă fetiţă şi am scos din plasă cutia cu păpuşa promisă. "Uite, Gabriela, ţi-am adus păpuşa! Îţi place?" Nu am primit răspuns. Ochii copilei căutau într-un alt univers, străin de nimicnicia noastră, pacea pe care această lume i-a răpit-o. Am rămas lângă ea, vorbindu-i în şoaptă, căutându-i privirea. Un gând, cred că trimis de îngerii ce locuiesc în universul Gabrielei, mi-a cuprins întreaga minte şi m-a făcut să înţeleg. Am adus o jucărie unui suflet de copil care s-a maturizat înainte de vreme, prin suferinţă. Am adus o jucărie unui suflet de fecioară prizonier într-un trup de copil. În acel moment am privit ochii Gabrielei. A ştiut că am înţeles şi atunci, Gabriela mi-a răspuns. Un răspuns cât o galaxie de cuvinte. Un răspuns încremenit într-o lacrimă. Lacrima care s-a prelins pe obrazul Gabrielei. Am ridicat ochii sufletului meu spre Dumnezeu şi am adus, iară şi iară, ca jertfă, rugăciunea pe care o rostisem pentru Gabriela în timpul Liturghiei: "Doamne, îngerii Tăi se hrănesc cu lacrimile ei! Ridică legătura pusă asupra ei şi trimite-ţi îngerul de pace peste sufletul ei!"

Am plecat spre casă, spre fericirea mea nemeritată, cu lacrima Gabrielei sădită în adâncul sufletului meu. Acolo, în acest adânc, s-a făcut lumină. O lumină izvorâtă din două stele minunate, ochii fetiţei din temniţa secţiei de onco-pediatrie.